1

Alumina (sau oxidul de aluminiu) este un praf alb utilizat în principal în topitorii pentru producerea de aluminiu. Este extrasă din bauxită printr-un procedeu de rafinare a cărui ultimă etapă este calcinarea. Alumina calcinată este utilizată în proporție de peste 90 % pentru topirea aluminiului. Restul este supus unor noi transformări și este utilizat în aplicații chimice. Există două piețe distincte ale produselor, și anume cea a aluminei metalurgice și cea a aluminei chimice. Uleiul mineral poate fi utilizat drept combustibil pentru producerea aluminei.

2

Există câte un singur producător de alumină în Irlanda, în Italia și în Franța. Este vorba despre Aughinish Alumina Ltd (în continuare „AAL”), cu sediul în regiunea Shannon, Eurallumina SpA, cu sediul în Sardinia, și, respectiv, Alcan Inc., cu sediul în regiunea Gardanne. Sunt de asemenea prezenți producători de alumină în Germania, în Spania, în Grecia, în Ungaria și în Regatul Unit.

3

Directiva 92/81/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind armonizarea structurilor accizelor la uleiurile minerale (JO L 316, p. 12) stabilește normele referitoare la accizele aplicate uleiurilor minerale.

4

Potrivit articolului 1 alineatele (1) și (2) din Directiva 92/81, statele membre aplică uleiurilor minerale o acciză armonizată conform acestei directive și stabilesc rata accizelor în conformitate cu Directiva 92/82/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind apropierea legislativă a ratelor accizelor la uleiurile minerale (JO L 316, p. 19).

5

Articolul 8 alineatul (4) din Directiva 92/81 permite Consiliului să autorizeze orice stat membru să introducă alte scutiri de la acciza armonizată decât cele prevăzute în mod explicit de această directivă. Acesta are următorul cuprins:

„Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, poate autoriza orice stat membru să introducă alte scutiri sau reduceri din motive de politici specifice.

Un stat membru care dorește să introducă o astfel de măsură informează Comisia în consecință și furnizează de asemenea Comisiei toate informațiile relevante sau necesare. Comisia informează celelalte state membre cu privire la măsura propusă în termen de o lună.

Se consideră că scutirea sau reducerea propusă a fost autorizată de Consiliu dacă, în decurs de două luni de la data informării statelor membre în conformitate cu al doilea paragraf, nici Comisia, nici vreun stat membru nu solicită examinarea problemei de către Consiliu.” [traducere neoficială]

6

Potrivit articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81:

„În cazul în care Comisia consideră că scutirile și reducerile prevăzute în alineatul (4) nu mai pot fi menținute, în special din motive de concurență neloială sau de denaturare a funcționării pieței interne sau din motive legate de politica comunitară în domeniul protecției mediului, ea prezintă Consiliului propuneri adecvate. Consiliul ia o decizie în unanimitate în privința acestor propuneri.” [traducere neoficială]

7

Articolul 6 din Directiva 92/82 a stabilit rata minimă a accizei aplicate pentru păcura grea, pe care statele trebuiau să o aplice începând de la 1 ianuarie 1993, la 13 euro pentru 1000 kg.

8

Directiva 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003 privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice și a electricității (JO L 283, p. 51, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 98) a abrogat Directivele 92/81 și 92/82 începând de la 31 decembrie 2003.

9

Conform articolului 2 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță, Directiva 2003/96 nu se aplică la întrebuințarea de produse energetice cu dublă utilizare. Potrivit acestei dispoziții, un produs energetic are dublă utilizare atunci când este folosit atât drept combustibil pentru încălzire, cât și în alte scopuri decât acela de carburant sau de combustibil pentru încălzire. Utilizarea produselor energetice pentru reducerea chimică și în procesele electrolitice și metalurgice este considerată utilizare dublă. Astfel, de la 1 ianuarie 2004, nu mai există o rată minimă a accizei aplicate pentru păcura grea utilizată pentru producerea de alumină.

10

În plus, articolul 18 alineatul (1) din Directiva 2003/96 prevede că, sub rezerva revizuirii prealabile efectuate de Consiliu, pe baza unei propuneri a Comisiei Comunităților Europene, statele membre sunt autorizate să aplice în continuare reducerea ratelor de impozitare sau scutirile prevăzute în anexa II până la 31 decembrie 2006. Punctele 6, 7 și 8 din această anexă II vizează, printre altele, scutirile de accize pentru păcura grea utilizată drept combustibil în producerea aluminei în regiunea Gardanne (Franța), în regiunea Shannon (Irlanda) și, respectiv, în Sardinia (Italia).

11

Irlanda, Republica Italiană și Republica Franceză aplică scutiri de accizele pentru uleiurile minerale utilizate pentru producerea de alumină începând din 1983, din 1993 și, respectiv, din 1997 (în continuare „scutirea irlandeză”, „scutirea italiană” și „scutirea franceză” sau, considerate împreună, „scutirile în litigiu”).

12

Scutirea irlandeză a fost introdusă în dreptul irlandez prin Statutory instrument n° 126/1983, Imposition of Duties (n° 265) (Excise Duty on Hydrocarbon Oils) Order, 1983 [Ordonanța privind impozitele (nr. 265) (acciza la uleiurile din hidrocarburi)] din 12 mai 1983. Ulterior, aceasta a fost înscrisă în secțiunea 100 alineatul (1) litera (e) din Legea financiară din 1999 (Finance Act, 1999). Aplicarea sa în regiunea Shannon a fost autorizată prin Decizia 92/510/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992, care permitea statelor membre să continue să aplice anumitor uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice reduceri ale ratei accizei sau scutiri de accize existente, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Directiva 92/81 (JO L 316, p. 16). Această autorizație a fost reexaminată și prelungită de Consiliu până la 31 decembrie 1998 prin Decizia 97/425/CE din 30 iunie 1997, care permitea statelor membre să aplice sau să continue să aplice anumitor uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice reduceri ale ratei accizei sau scutiri de accize existente în conformitate cu procedura prevăzută în Directiva 92/81 (JO L 182, p. 22). Autorizația a fost prelungită din nou de Consiliu până la 31 decembrie 2000 prin Decizia 1999/880/CE din 17 decembrie 1999, care permitea statelor membre să aplice sau să continue să aplice anumitor uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice reduceri ale ratei accizei sau scutiri de accize existente, în conformitate cu procedura prevăzută în Directiva 92/81 (JO L 331, p. 73).

13

Scutirea italiană a fost introdusă în dreptul italian prin Decretul legislativ nr. 504 din 26 octombrie 1995, Text unic al dispozițiilor legislative privind taxele pentru producție și consum, precum și sancțiunile penale și administrative în materie (decreto legislativo 26 ottobre 1995 n° 504, Testo unico delle disposizioni legislative concernenti le imposte sulla produzione e sui consumi e relative sanzioni penali e amministrative) (supliment ordinar la GURI nr. 279 din 29 noiembrie 1995). Aplicarea sa în Sardinia a fost autorizată până la 31 decembrie 1994 prin Decizia 93/697/CE a Consiliului din 13 decembrie 1993, care permitea statelor membre să aplice sau să continue să aplice anumitor uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice reduceri sau scutiri de accize, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Directiva 92/81 (JO L 321, p. 29). Această autorizație a fost prelungită prima dată de Consiliu până la 31 decembrie 1996 prin Decizia 96/273/CE din 22 aprilie 1996, care permitea anumitor state membre să aplice sau să continue să aplice anumitor uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice reduceri ale ratei accizei sau scutiri de accize, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Directiva 92/81 (JO L 102, p. 40). Autorizația a fost prelungită a doua oară de Consiliu până la 31 decembrie 1998 prin Decizia 97/425. Autorizația a fost prelungită a treia oară de Consiliu până la 31 decembrie 1999 prin Decizia 1999/255/CE din 30 martie 1999, care permitea anumitor state membre, în conformitate cu Directiva 92/81, să aplice sau să continue să aplice anumitor uleiuri minerale reduceri ale ratei accizei sau scutiri de accize și care modifica Decizia 97/425 (JO L 99, p. 26). Autorizația a fost prelungită a patra oară de Consiliu până la 31 decembrie 2000 prin Decizia 1999/880.

14

Scutirea franceză a fost introdusă în dreptul francez prin articolul 6 din Legea de rectificare a bugetului 1997 nr. 97-1239 din 29 decembrie 1997 (loi de finances rectificative pour 1997 n° 97-1239) (JORF din 30 decembrie 1997, p. 19101). Aplicarea sa în regiunea Gardanne a fost autorizată până la 31 decembrie 1998 prin Decizia 97/425 a Consiliului. Această autorizație a fost prelungită prima oară de Consiliu până la 31 decembrie 1999 prin Decizia 1999/255. Autorizația a fost prelungită a doua oară de Consiliu până la 31 decembrie 2000 prin Decizia 1999/880.

15

Decizia 2001/224/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind ratele reduse și scutirile de accize pentru anumite uleiuri minerale utilizate în scopuri specifice (JO L 84, p. 23), și anume ultima decizie a Consiliului privind scutirile în litigiu, prelungește autorizarea de aplicare a scutirilor menționate până la 31 decembrie 2006. Potrivit considerentului (5), această decizie „nu aduce atingere rezultatelor niciuneia dintre eventualele proceduri legate de denaturarea funcționării pieței unice care ar putea fi întreprinse în special în temeiul articolelor 87 [CE] și 88 [CE]” și că „[n]u încalcă cerința ca statele membre să notifice Comisiei potențialele ajutoare de stat în temeiul articolului 88 [CE]”.

16

Prin scrisoarea din 28 ianuarie 1983, Irlanda a informat Comisia că se pregătea să pună în aplicare un angajament asumat în aprilie 1970 față de promotorii unui proiect de extracție a aluminei din bauxită în estuarul Shannon, în beneficiul AAL, privind o scutire de acciză pentru păcura grea utilizată pentru producerea aluminei. Prin scrisoarea din 22 martie 1983, Comisia a arătat că această scutire reprezenta un ajutor de stat care trebuia notificat. Ea preciza de asemenea că, dacă ajutorul nu trebuia pus în aplicare decât în acel moment, ar putea considera scrisoarea din 28 ianuarie 1983 drept o notificare în sensul articolului 93 alineatul (3) din Tratatul CEE. Prin scrisoarea din 6 mai 1983, Irlanda a solicitat Comisiei să procedeze în acest mod. Comisia nu a adoptat nicio decizie ca urmare a acestei corespondențe.

17

Prin scrisorile din 29 mai și din 2 iunie 1998, Comisia a solicitat informații Republicii Italiene și, respectiv, Republicii Franceze pentru a verifica dacă scutirea italiană și scutirea franceză intrau în domeniul de aplicare al articolelor 87 CE și 88 CE. Ca urmare a unei noi scrisori a Comisiei din 16 iunie 1998, Republica Italiană a răspuns la 20 iulie 1998. După ce a solicitat o prelungire a termenului de răspuns la 10 iulie 1998, acordată la 24 iulie 1998, Republica Franceză a răspuns prin scrisoarea din 7 august 1998.

18

Prin scrisorile din 17 iulie 2000, Comisia a solicitat Republicii Franceze, Irlandei și Republicii Italiene să îi notifice scutirile în litigiu. Autoritățile franceze au răspuns prin scrisoarea din 4 septembrie 2000. Prin scrisorile din 27 septembrie 2000, Comisia a reamintit Irlandei și Republicii Italiene solicitarea sa și le-a invitat pe acestea, precum și pe Republica Franceză să îi furnizeze informații suplimentare. Autoritățile irlandeze au răspuns la această cerere prin scrisoarea din 18 octombrie 2000. Ca urmare a unui rapel al Comisiei din 20 noiembrie 2000, autoritățile italiene și franceze au răspuns în egală măsură, la 7 și, respectiv, la 8 decembrie 2000.

19

Prin deciziile C(2001) 3296, C(2001) 3300 și C(2001) 3295 din 30 octombrie 2001, Comisia a inițiat procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE în privința scutirii irlandeze, a scutirii italiene și, respectiv, a scutirii franceze. Aceste decizii au fost notificate Irlandei, Republicii Italiene și Republicii Franceze prin scrisorile din 5 noiembrie 2001 și au fost publicate la 2 februarie 2002 în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JO C 30, p. 17, p. 21 și p. 25).

20

Comisia a primit observații din partea AAL, Eurallumina, Alcan și a Association européenne de l’aluminium. Acestea au fost comunicate Irlandei, Republicii Italiene și Republicii Franceze la 26 martie 2002.

21

După ce a solicitat o prelungire de termen prin faxul din 1 decembrie 2001, acordată la 7 decembrie 2001, Irlanda și-a prezentat observațiile prin scrisoarea din 8 ianuarie 2002. Prin scrisoarea din 18 februarie 2002, Comisia a solicitat Irlandei să îi comunice dovada faptului că încheiase un angajament obligatoriu în privința AAL înainte de aderare. Irlanda a dat curs acestei cereri prin scrisoarea din 26 aprilie 2002. Republica Italiană și-a prezentat observațiile prin scrisoarea din 6 februarie 2002. După ce a solicitat o prelungire a termenului de răspuns prin scrisoarea din 21 noiembrie 2001, care a fost acordată la 29 noiembrie 2001, Republica Franceză și-a prezentat observațiile prin scrisoarea din 12 februarie 2002.

22

La 7 decembrie 2005, Comisia a adoptat Decizia 2006/323/CE privind scutirea de acciză pentru uleiurile minerale folosite drept combustibil în producția de alumină în regiunea Gardanne, în regiunea Shannon și în Sardinia, pusă în aplicare de Franța, de Irlanda și, respectiv, de Italia (JO 2006, L 119, p. 12, denumită în continuare „decizia atacată”).

23

Decizia atacată se referă la perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2004, dată la care a devenit aplicabilă Directiva 2003/96. Ea extinde totuși procedura oficială de investigare la perioada ulterioară datei de 1 ianuarie 2004.

24

Dispozitivul deciziei atacate prevede, printre altele, după cum urmează:

„Articolul 1

Scutirile de accize pentru uleiurile minerale grele utilizate în producerea aluminei acordate de Franța, Irlanda și Italia până la 31 decembrie 2003 constituie ajutoare de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) [CE].

Articolul 2

Ajutorul acordat între 17 iulie 1990 și 2 februarie 2002, în măsura în care este incompatibil cu piața comună, nu se recuperează deoarece această recuperare ar fi contrară principiilor generale ale dreptului comunitar.

Articolul 3

Ajutorul menționat la articolul 1, acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003, este compatibil cu piața comună în sensul articolului 87 alineatul (3) [CE] în măsura în care beneficiarii achită o taxă de cel puțin 13,01 euro pentru 1000 kg de ulei mineral greu.

Articolul 4

Ajutorul […] acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 este incompatibil cu piața comună în sensul articolului 87 alineatul (3) [CE] în măsura în care beneficiarii nu au achitat o taxă de cel puțin 13,01 euro pentru 1000 kg de ulei mineral greu.

Articolul 5

(1)   Franța, Irlanda și Italia iau toate măsurile necesare pentru recuperarea de la beneficiari a ajutorului incompatibil menționat la articolul 4.

[…]

(5)   Franța, Irlanda și Italia dispun ca beneficiarii ajutorului incompatibil menționat la articolul 4 să ramburseze ajutorul ilegal majorat cu dobânzi în termen de două luni de la data notificării prezentei decizii.”

25

Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 16 februarie 2006 (cauza T-60/06), la 17 februarie 2006 (cauzele T-50/06 și T-56/06) și, respectiv, la 23 februarie 2006 (cauzele T-62/06 și T-69/06), reclamantele, Republica Italiană, Irlanda, Republica Franceză, Eurallumina și AAL, au introdus prezentele acțiuni având ca obiect anularea în întregime sau în parte a deciziei atacate.

26

Prin act separat, primit la grefa Tribunalului la 22 martie 2006, AAL a depus o cerere de măsuri provizorii, în temeiul articolului 242 CE, având ca obiect suspendarea executării deciziei atacate în măsura în care aceasta o privește. Prin Ordonanța din 2 august 2006, Aughinish Alumina/Comisia (T-69/06 R, nepublicată în Repertoriu), președintele Tribunalului a respins această cerere și a decis că cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

27

În aplicarea articolului 14 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, la propunerea Camerei a doua, Tribunalul a decis, după ascultarea părților, conform articolului 51 din același regulament, trimiterea prezentelor cauze în fața unui complet de judecată extins.

28

Prin Ordonanța din 24 mai 2007, președintele Camerei a doua extinse, după ascultarea părților, a reunit prezentele cauze pentru buna desfășurare a procedurii orale, conform articolului 50 din Regulamentul de procedură.

29

Prin Hotărârea din 12 decembrie 2007, Irlanda și alții/Comisia (T-50/06, T-56/06, T-60/06, T-62/06 și T-69/06, nepublicată în Repertoriu), Tribunalul a reunit prezentele cauze în vederea pronunțării hotărârii. Acesta a anulat decizia atacată pentru motivul că, în cadrul acesteia, Comisia a încălcat obligația de motivare pe care i-o impune articolul 253 CE cu privire la neaplicarea în speță a articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [88] CE (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41). Pe de altă parte, în cauza T-62/06, Tribunalul a respins în rest acțiunea, după ce a constatat inadmisibilitatea capetelor de cerere prin care Eurallumina îi solicita fie să declare că scutirea italiană, autorizată prin Decizia 2001/224, era legală până la 31 decembrie 2006 și că niciuna dintre sumele plătite sau care trebuiau plătite de Republica Italiană până la această dată sau, cel puțin, până la 31 decembrie 2003 nu trebuia considerată un ajutor de stat ilegal sau că nu trebuia recuperată, fie de a modifica articolele 5 și 6 din decizia atacată.

30

Prin cererea introductivă din 26 februarie 2008, Comisia a introdus un recurs împotriva Hotărârii Tribunalului.

31

Prin Hotărârea din 2 decembrie 2009, pronunțată în recurs, Comisia/Irlanda și alții (C-89/08 P, Rep., p. I-11245), Curtea a anulat Hotărârea Irlanda și alții/Comisia, punctul 29 de mai sus, în măsura în care aceasta anulase decizia atacată pentru motivul că, în cadrul ei, Comisia ar fi încălcat obligația de motivare cu privire la neaplicarea în speță a articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul nr. 659/1999 și în care obligase Comisia la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de reclamanți, inclusiv a celor aferente procedurii privind măsurile provizorii în cauza T-69/06 R. În plus, a trimis Tribunalului spre rejudecare cauzele conexate T-50/06, T-56/06, T-60/06, T-62/06 și T-69/06 și a stabilit că cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

32

Ca urmare a hotărârii de trimitere spre rejudecare și conform articolului 118 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, prezentele cauze au fost atribuite Camerei a doua extinse prin decizia președintelui Tribunalului din 18 decembrie 2009.

33

Conform articolului 119 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, părțile au depus memoriile cuprinzând observații scrise la 1 februarie 2010, pentru Irlanda, în cauza T-50/06 RENV, la 4 februarie 2010, pentru Republica Italiană, în cauza T-60/06 RENV, la 12 februarie 2010, pentru Eurallumina, în cauza T-62/06 RENV, la 16 februarie 2010, pentru Republica Franceză, în cauza T-56/06 RENV, și pentru AAL, în cauza T-69/06 RENV, și, respectiv, la 28 aprilie 2010, pentru Comisie, în totalitatea prezentelor cauze. În memoriul său cuprinzând observații scrise, Republica Franceză a arătat că, având în vedere poziția adoptată de Curte în hotărârea de trimitere spre rejudecare, renunță la unul dintre motivele invocate în cererea introductivă, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare.

34

Prin Ordonanța președintelui Camerei a doua extinse din 1 martie 2010, prezentele cauze au fost reunite pentru buna desfășurare a procedurii scrise, a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.

35

Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat Camerei a patra, iar prezentele cauze au fost repartizate Camerei a patra extinse prin decizia din 20 septembrie 2010.

36

În temeiul raportului judecătorului raportor, Tribunalul a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a invitat părțile, precum și Consiliul Uniunii Europene să răspundă la anumite întrebări. Părțile și Consiliul au dat curs acestei cereri în termenul stabilit.

37

Pledoariile părților și răspunsurile lor la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 14 septembrie 2011.

38

În cauza T-50/06 RENV, Irlanda solicită Tribunalului:

39

În cauza T-69/06 RENV, AAL solicită Tribunalului:

40

În cauza T-60/06 RENV, Republica Italiană solicită, în esență, Tribunalului:

41

În cauza T-62/06 RENV, Eurallumina solicită, în esență, Tribunalului:

și/sau

42

În cauza T-56/06 RENV, Republica Franceză solicită, în esență, Tribunalului:

43

În prezentele cauze, Comisia solicită Tribunalului:

44

Nu se mai impune examinarea capetelor de cerere ale Eurallumina prin care se urmărește ca Tribunalul să declare că scutirea italiană, autorizată prin Decizia 2001/224, este legală până la 31 decembrie 2006 și că toate sumele plătite sau care trebuie plătite de Republica Italiană nu trebuie considerate un ajutor de stat ilegal sau cel puțin că nu trebuie recuperate. Astfel, aceste capete de cerere au fost deja respinse ca inadmisibile prin Hotărârea Irlanda și alții/Comisia, punctul 29 de mai sus. Întrucât dispozițiile hotărârii menționate nu au fost anulate cu privire la acest aspect prin Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 31 de mai sus, ele se bucură de autoritate de lucru judecat.

45

În susținerea concluziilor în anulare, reclamantele invocă, în esență, un ansamblu de motive și de critici care se suprapun parțial, chiar dacă obiectul lor este diferit din punct de vedere formal, întrucât fiecare dintre ele nu contestă decizia atacată decât în măsura în care, în ceea ce privește Republica Italiană (cauza T-60/06 RENV) și Eurallumina (cauza T-62/06 RENV), ea se referă la scutirea italiană, în care, în ceea ce privește Irlanda (cauza T-50/06 RENV) și AAL (cauza T-69/06 RENV), ea se referă la scutirea irlandeză și în care, în ceea ce privește Republica Franceză (cauza T-56/06 RENV), ea se referă la scutirea franceză. Aceste motive și aceste critici se întemeiază pe încălcări ale principiului securității juridice, ale principiului prezumției de validitate și al efectului util al actelor Uniunii, ale principiului lex specialis derogat legi generali, ale principiului bunei administrări, ale principiului referitor la estoppel, ale principiului respectării unui termen rezonabil, ale principiului respectării încrederii legitime, precum și pe încălcări ale articolului 3 alineatul (1) litera (m) CE, ale articolului 87 alineatele (1) și (3) CE, ale articolului 88 CE și ale articolului 157 CE, ale normelor codificate la articolul 1 litera (b) punctele (i), (iii) și (iv) din Regulamentul nr. 659/1999, ale articolului 14 alineatul (1) și ale articolelor 17-19 din același regulament, ale articolului 18 din Directiva 2003/96 coroborat cu dispozițiile anexei II, ale normelor care reglementează ajutoarele pentru protecția mediului, în special punctul 82 litera (a) din Orientările comunitare privind ajutorul de stat pentru protecția mediului (JO 2001, C 37, p. 3), și ale Orientărilor privind ajutoarele de stat regionale (JO 1998, C 74, p. 9), precum și pe încălcarea obligației de motivare.

46

În primul rând, este important să se sublinieze că motivele și criticile invocate de reclamante se îndreaptă în special împotriva rezultatului la care a ajuns Comisia în decizia atacată, aplicând normele din materia ajutoarelor de stat scutirilor în litigiu. Reclamantele susțin, în esență, că acest rezultat nu putea contrazice în mod legal efectele juridice produse de deciziile de autorizare ale Consiliului, ultima fiind Decizia 2001/224. Or, aceasta ar fi situația din decizia atacată, care constată sau se întemeiază pe constatarea că scutirile în litigiu acordate de Republica Italiană, de Irlanda și de Republica Franceză până la 31 decembrie 2003 constituie ajutoare de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, și care dispune, în măsura incompatibilității lor cu piața comună, recuperarea acestor ajutoare de la beneficiarii lor, deși Consiliul autorizase statele membre vizate să aplice până la 31 decembrie 2006 scutirile menționate. În plus, AAL arată că aplicarea normelor din materia ajutoarelor de stat nu poate conduce în mod legal, în speță, la un rezultat care contrazice scopul urmărit de articolul 3 alineatul (1) litera (m) CE și de articolul 157 CE, și anume apărarea și consolidarea competitivității industriei Uniunii. Or, decizia atacată ar diminua competitivitatea industriei Uniunii în contextul internațional.

47

În al doilea rând, motivele și criticile invocate de Republica Italiană, de Republica Franceză și de AAL sunt îndreptate în special împotriva deciziei atacate în măsura în care califică sau se întemeiază pe calificarea de către Comisie drept ajutoare de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, a scutirilor în litigiu acordate până la 31 decembrie 2003.

48

În al treilea rând, motivele și criticile invocate de Republica Italiană, de Irlanda și de AAL sunt îndreptate în special împotriva deciziei atacate în măsura în care califică sau se întemeiază pe calificarea de către Comisie drept ajutoare noi, iar nu ajutoare existente, în sensul articolului 88 CE, a scutirii italiene și a scutirii irlandeze acordate până la 31 decembrie 2003, exceptând pentru aceasta din urmă perioada anterioară datei de 17 iulie 1990.

49

În al patrulea rând, motivele și criticile invocate de Republica Italiană sunt îndreptate în special împotriva deciziei atacate în măsura în care constată că ajutorul de stat despre care se pretinde că a fost acordat până la 31 decembrie 2003 în temeiul scutirii italiene nu poate fi declarat compatibil cu piața comună, în sensul articolului 87 alineatul (3) CE, pentru motivul că ar fi strâns legat de realizarea de către Eurallumina a unor obiective în materia protecției mediului sau că ar fi facilitat dezvoltarea economică a Sardiniei.

50

În al cincilea rând, motivele și criticile invocate de reclamante sunt îndreptate în special împotriva deciziei atacate în măsura în care dispune ca Republica Franceză, Irlanda și Republica Italiană să recupereze de la beneficiari ajutoarele de stat despre care se pretinde că au fost acordate până la 31 decembrie 2003 în temeiul scutirilor în litigiu.

51

În speță, este oportun să se examineze, mai întâi, motivele sau criticile invocate de reclamante care se întemeiază, în esență, pe o aplicare nelegală a normelor din materia ajutoarelor de stat scutirilor în litigiu acordate de Republica Italiană, de Irlanda și de Republica Franceză până la 31 decembrie 2003 în temeiul deciziilor de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, și în conformitate cu acestea.

52

În cauza T-50/06 RENV, prin intermediul celui de al doilea și al celui de al patrulea motiv, Irlanda susține în special că în decizia atacată au fost încălcate de Comisie principiul securității juridice și principiul referitor la estoppel, în măsura în care a concluzionat în sensul incompatibilității parțiale cu piața comună, în raport cu normele din materia ajutoarelor de stat, a scutirii irlandeze acordate până la 31 decembrie 2003, deși scutirea menționată fusese acordată în temeiul deciziilor de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, și în conformitate cu acestea. Irlanda arată că niciodată Comisia nu a contestat legalitatea deciziilor de autorizare ale Consiliului. Pe de altă parte, prin intermediul celui de al patrulea motiv, Irlanda susține în special că, în decizia atacată, Comisia a încălcat principiul referitor la estoppel, în măsura în care a aplicat normele din materia ajutoarelor de stat scutirii irlandeze după prea mult timp de la momentul la care a luat cunoștință de ajutorul despre care se pretinde că a fost acordat în temeiul acesteia.

53

În cauza T-56/06 RENV, prin intermediul celui de al doilea motiv, Republica Franceză reproșează Comisiei că în decizia atacată a încălcat principiul securității juridice, în măsura în care a dispus recuperarea ajutorului despre care se pretinde că a fost acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 în temeiul scutirii franceze, deși fusese autorizată să aplice scutirea menționată prin deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224.

54

În cauza T-60/06 RENV, prin intermediul celui de al șaselea motiv, Republica Italiană susține în special că în decizia atacată a fost încălcat de Comisie principiul prezumției de legalitate a actelor Uniunii, în măsura în care a dispus recuperarea ajutorului despre care se pretinde că a fost acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 în temeiul scutirii italiene, deși fusese autorizată să aplice scutirea menționată prin deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224.

55

În cauza T-62/06 RENV, prin intermediul celui de al doilea motiv, Eurallumina reproșează Comisiei că în decizia atacată a încălcat principiul securității juridice, principiul prezumției de legalitate și al efectului util al actelor Uniunii și principiul lex specialis derogat legi generali, în măsura în care a concluzionat în sensul incompatibilității parțiale cu piața comună, în raport cu normele din materia ajutoarelor de stat, a scutirii italiene acordate până la 31 decembrie 2003, deși scutirea menționată fusese acordată în temeiul deciziilor de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, și în conformitate cu acestea. Pe de altă parte, prin intermediul celui de al treilea motiv, Eurallumina arată că în decizia atacată a fost încălcat de Comisie principiul bunei administrări, în măsura în care a dispus recuperarea ajutorului despre care se pretinde că a fost acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 în temeiul scutirii italiene, fără a ține cont de faptul că Republica Italiană fusese autorizată să aplice scutirea menționată prin deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224.

56

În cauza T-69/06 RENV, prin intermediul celui de al doilea motiv, AAL reproșează în special Comisiei că în decizia atacată a încălcat principiul securității juridice, principiul efectului util al actelor Uniunii și principiul lex specialis derogat legi generali, precum și că a săvârșit un abuz de putere, în măsura în care a concluzionat în sensul incompatibilității parțiale cu piața comună, în raport cu normele din materia ajutoarelor de stat, a scutirii irlandeze acordate până la 31 decembrie 2003, deși scutirea menționată fusese acordată în temeiul deciziilor de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, și în conformitate cu acestea. În plus, prin intermediul celui de al cincilea motiv, AAL arată că, în decizia atacată, Comisia a încălcat principiul securității juridice, principiul respectării unui termen rezonabil și principiul bunei administrări, în măsura în care a aplicat normele din materia ajutoarelor de stat scutirii irlandeze după prea mult timp de la momentul la care a luat cunoștință de scutirea menționată. În final, prin intermediul celui de al patrulea motiv, AAL susține că a fost încălcat de Comisie în special principiul securității juridice adoptând decizia atacată, în care a dispus recuperarea ajutorului despre care se pretinde că a fost acordat între 3 februarie 2002 și 31 decembrie 2003 în temeiul scutirii irlandeze, deși Irlanda fusese autorizată să aplice scutirea menționată prin deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224.

57

În cauzele T-50/06 RENV, T-56/06 RENV, T-60/06 RENV, T-62/06 RENV și T-69/06 RENV, Comisia contestă ansamblul argumentelor reclamantelor și solicită respingerea motivelor și a criticilor întemeiate pe aplicarea nelegală în decizia atacată a normelor din materia ajutoarelor de stat scutirilor acordate în temeiul deciziile de autorizare ale Consiliului și în conformitate cu acestea.

58

În conformitate cu principiul economiei procedurale, se dovedește oportun să se examineze, în primul rând, motivele și criticile întemeiate pe încălcarea principiului securității juridice și/sau a principiului prezumției de legalitate a actelor Uniunii. Prin acestea, reclamantele reproșează, în esență, Comisiei că, în decizia atacată, prin faptul că a decis că scutirile în litigiu acordate de Republica Italiană, de Irlanda și de Republica Franceză până la 31 decembrie 2003 constituie ajutoare de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE și că a dispus, în măsura incompatibilității lor cu piața comună, recuperarea acestor ajutoare de la beneficiarii lor, a anihilat parțial efectele juridice produse de deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, care permiteau statelor membre să aplice scutirile menționate până la 31 decembrie 2006.

59

În această privință, trebuie amintit că actele instituțiilor Uniunii se bucură, în principiu, de o prezumție de legalitate și produc, în consecință, efecte juridice atâta vreme cât nu au fost retrase, anulate în cadrul unei acțiuni în anulare sau declarate ca fiind lipsite de validitate în urma unei trimiteri preliminare sau a unei excepții de nelegalitate (a se vedea Hotărârea Curții din 5 octombrie 2004, Comisia/Grecia, C-475/01, Rec., p. I-8923, punctul 18 și jurisprudența citată).

60

Prin excepție de la acest principiu, actele afectate de o neregularitate a cărei gravitate este atât de evidentă încât nu poate fi tolerată de ordinea juridică a Uniunii trebuie să fie prezumate că nu au produs niciun efect juridic, chiar provizoriu, cu alte cuvinte să fie privite ca inexistente din punct de vedere juridic. Această excepție urmărește să mențină un echilibru între două cerințe fundamentale, dar uneori antagoniste, pe care trebuie să le îndeplinească o ordine juridică, și anume stabilitatea raporturilor juridice și respectarea legalității (a se vedea Hotărârea Comisia/Grecia, punctul 59 de mai sus, punctul 19 și jurisprudența citată).

61

Gravitatea consecințelor legate de constatarea inexistenței unui act al instituțiilor Comunității presupune ca, pentru motive de securitate juridică, această constatare să se limiteze la ipoteze extreme (a se vedea Hotărârea Comisia/Grecia, punctul 59 de mai sus, punctul 20 și jurisprudența citată).

62

Rezultă, în plus, dintr-o jurisprudență constantă că principiul securității juridice urmărește să garanteze previzibilitatea situațiilor și a raporturilor juridice de drept al Uniunii (Hotărârea Curții din 10 aprilie 2003, Schulin, C-305/00, Rec., p. I-3525, punctul 58, și Hotărârea Curții din 15 septembrie 2005, Irlanda/Comisia, C-199/03, Rec., p. I-8027, punctul 69). În acest scop, este esențial ca instituțiile Uniunii să respecte intangibilitatea actelor pe care le-au adoptat și care afectează situația juridică și materială a subiectelor de drept, astfel încât ele nu vor putea modifica aceste acte decât cu respectarea normelor de competență și de procedură (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 21 octombrie 1997, Deutsche Bahn/Comisia, T-229/94, Rec., p. II-1689, punctul 113 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, o încălcare a principiului securității juridice nu poate fi invocată în mod util dacă subiectul de drept a cărui situație materială și juridică era afectată de actul în cauză nu a respectat condițiile formulate în acesta (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 25 martie 1999, Forges de Clabecq/Comisia, T-37/97, Rec., p. II-859, punctul 98 și jurisprudența citată). Respectarea principiului securității juridice impune de asemenea ca instituțiile Uniunii să evite, în principiu, incoerențele care pot apărea în punerea în aplicare a diferitelor dispoziții de drept al Uniunii, în special în ipoteza în care aceste dispoziții vizează același obiectiv, cum ar fi o concurență nedenaturată pe piața comună (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 15 iunie 1993, Matra/Comisia, C-225/91, Rec., p. I-3203, punctele 41 și 42, și Hotărârea Tribunalului din 31 ianuarie 2001, RJB Mining/Comisia, T-156/98, Rec., p. II-337, punctul 112 și jurisprudența citată).

63

Pe de altă parte, în măsura în care prezentele motive și critici pun problema articulării între normele în materia armonizării legislațiilor fiscale, în special cele referitoare la accize, și normele din materia ajutoarelor de stat, trebuie amintit ceea ce urmează.

64

La momentul producerii situației de fapt, articolul 2 CE dispunea, printre altele, că misiunea încredințată Comunității presupunea și „instituirea unei piețe comune”. În scopurile enunțate la articolul 2 CE, articolul 3 alineatul (1) literele (c) și (g) CE prevedea că acțiunea Comunității cuprindea, în condițiile și potrivit ritmurilor prevăzute de Tratatul CE, „o piață internă caracterizată prin eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor”, precum și „un sistem care împiedică denaturarea concurenței pe piața internă”.

65

Tratatul CE a dotat Comunitatea cu mijloace de acțiune destinate să elimine diferite tipuri de denaturări care dăunau bunei funcționări a pieței interne.

66

Articolul 93 CE are ca obiect atenuarea obstacolelor în calea schimburilor comerciale care rezultă din disparitățile între sistemele fiscale naționale, chiar și atunci când acestea sunt aplicate în mod nediscriminatoriu (Hotărârea Curții din 27 februarie 1980, Comisia/Danemarca, 171/78, Rec., p. 447, punctul 20). Acest articol dispunea, în redactarea aflată în vigoare la momentul producerii situației de fapt, că „Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social, adoptă dispozițiile referitoare la armonizarea legislațiilor privind impozitul pe cifra de afaceri, accizele și alte impozite indirecte, în măsura în care această armonizare este necesară pentru a asigura instituirea și funcționarea pieței interne în termenul stabilit la articolul 14”. În temeiul articolului 93 CE, Consiliul era astfel abilitat în sensul apropierii legislațiilor naționale referitoare la accize în măsura celor necesare pentru a asigura instituirea și funcționarea pieței interne (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 17 iunie 1999, Socridis, C-166/98, Rec., p. I-3791, punctul 25, și Concluziile avocatului general Mischo în această cauză, Rec., p. I-3793, punctul 53).

67

Atât din considerente, cât și din articolul 1 alineatul (1) din Directiva 92/81, adoptată în temeiul articolului 93 CE, rezultă că aceasta vizează, prin intermediul unei armonizări a accizelor aplicabile uleiurilor minerale, punerea în aplicare a liberei circulații a produselor în cauză și, astfel, promovarea bunei funcționări a pieței interne (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2000, BP Chemicals/Comisia, T-184/97, Rec., p. II-3145, punctul 61).

68

În plus, din al șaselea considerent și din articolul 8 alineatul (4) din Directiva 92/81 rezultă că, în domeniile vizate de armonizarea accizelor aplicabile uleiurilor minerale, nu pot fi adoptate în mod unilateral scutiri suplimentare de către statele membre, ci este necesară intervenția Consiliului care, statuând în unanimitate la propunerea Comisiei, poate autoriza statele membre, din motive de politici specifice, să aplice astfel de derogări, atunci când și atât timp cât acest fapt este compatibil cu buna funcționare a pieței interne.

69

Al șaselea considerent al Directivei 92/81 prevede astfel că „trebuie să se permită statelor membre să aplice, dacă doresc, alte scutiri specifice sau tarife reduse, pe teritoriul lor, atât timp cât acest lucru nu denaturează concurența”. Rezultă din acest considerent că ansamblul articolului 8 alineatul (4) din Directiva 92/81 trebuie interpretat în lumina denaturărilor concurenței pe care le pot crea măsurile de punere în aplicare a acestei dispoziții (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea BP Chemicals/Comisia, punctul 67 de mai sus, punctul 62).

70

Acest aspect este confirmat de al optulea considerent al Directivei 92/81, care arată necesitatea „de a se institui o procedură de examinare a tuturor scutirilor sau ratelor reduse prevăzute de prezenta directivă pentru a se verifica dacă rămân compatibile cu buna funcționare a pieței interne”, precum și de articolul 8 alineatul (5) din aceeași directivă, din care rezultă că Consiliul, statuând în unanimitate la propunerea Comisiei, reexaminează deciziile sale de autorizare atunci când Comisia consideră că scutirile sau reducerile autorizate nu mai pot fi menținute, în special din motive de concurență neloială sau de denaturare în funcționarea pieței interne.

71

Denaturările concurenței care provin din ajutoarele de stat sunt examinate de Comisie în cadrul unui sistem de autorizare prealabilă a Comisiei, sub controlul instanței Uniunii. În temeiul articolului 88 alineatul (3) CE, ajutoarele de stat sunt astfel supuse unei proceduri de notificare obligatorie Comisiei. Această procedură vizează toate ajutoarele de stat, inclusiv ajutoarele fiscale. Statele membre nu își pot pune în aplicare proiectele fără a aștepta aprobarea Comisiei. Comisia nu examinează compatibilitatea ajutoarelor cu piața internă în funcție de formele pe care acestea le pot lua, ci în funcție de efectele lor. Principiul incompatibilității cu piața internă enunțat la articolul 87 CE se aplică, astfel, ajutoarelor „indiferent de forma pe care o au” și în special anumitor măsuri fiscale. Comisia poate decide ca statul membru în cauză să modifice sau să desființeze ajutoarele a căror incompatibilitate cu piața comună a constatat-o. Atunci când ajutoarele în cauză au fost deja puse în aplicare, cu încălcarea normelor de procedură, desființarea lor implică, în principiu, ca statul membru în cauză să recupereze aceste ajutoare de la beneficiari.

72

Rezultă din cuprinsul punctelor 64 71 de mai sus că normele din materia armonizării legislațiilor fiscale naționale, în special cele privind accizele, enunțate la articolul 93 CE și în Directiva 92/81, și normele din materia ajutoarelor de stat, prevăzute la articolele 87 CE-89 CE, urmăresc același obiectiv, și anume promovarea bunei funcționări a pieței interne, luptând în special împotriva denaturărilor concurenței. Având în vedere obiectivul lor comun, punerea în aplicare coerentă a acestor diferite norme impune să se considere că, contrar celor susținute de Comisie, noțiunea de denaturare a concurenței are aceeași sferă și același sens în materia armonizării legislațiilor fiscale naționale și în materia ajutoarelor de stat. În plus, rezultă din cuprinsul punctelor 66-70 de mai sus că normele din materia armonizării legislațiilor fiscale naționale, în special cele privind accizele, enunțate la articolul 93 CE și în Directiva 92/81, conferă în mod expres instituțiilor Uniunii, și anume Comisiei, care propune, și Consiliului, care dispune, răspunderea aprecierii privind existența unei eventuale denaturări a concurenței, pentru a autoriza sau a nu autoriza un stat membru să aplice sau să continue să aplice o scutire de acciza armonizată, în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Directiva 92/81, sau privind existența unei eventuale concurențe neloiale sau a unei denaturări în funcționarea pieței interne care justifică reexaminarea unei autorizații eliberate deja în temeiul acestui ultim articol, conform articolului 8 alineatul (5) din Directiva 92/81. În caz de apreciere negativă în această privință, este de competența Comisiei să propună Consiliului să nu autorizeze scutirea solicitată sau, dacă este cazul, să desființeze sau să modifice autorizația de scutire deja eliberată. În cazul unei aprecieri diferite a Consiliului în această privință, Comisia poate recurge la competențele sale întemeiate pe articolul 230 CE pentru a introduce la instanța Uniunii o acțiune în anulare împotriva deciziei Consiliului de autorizare a unei scutiri sau de menținere a unei autorizații de scutire deja eliberate pentru a fi controlată lipsa obiectivă a oricărei denaturări a concurenței, a oricărei concurențe neloiale sau a oricărei denaturări în funcționarea pieței interne determinate de această scutire.

73

În final, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, noțiunea de ajutor de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, corespunde unei situații obiective și nu depinde de comportamentul sau de declarațiile instituțiilor (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 31 de mai sus, punctul 72). Articolul 87 alineatul (1) CE declară incompatibile cu piața comună ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre. Astfel, această dispoziție vizează deciziile statelor membre prin care acestea, pentru a-și urmări propriile obiective economice și sociale, prin decizii unilaterale și autonome pun resurse la dispoziția întreprinderilor sau a altor subiecte de drept sau le procură avantaje destinate să favorizeze realizarea obiectivelor economice sau sociale urmărite (Hotărârea Curții din 27 martie 1980, Denkavit italiana, 61/79, Rec., p. 1205, punctul 31, și Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Deutsche Bahn/Comisia, T-351/02, Rec., p. II-1047, punctul 100).

74

În consecință, pentru ca anumite avantaje să poată fi calificate drept ajutoare de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, trebuie, printre altele, să fie imputabile statului (a se vedea Hotărârea Curții din 16 mai 2002, Franța/Comisia, C-482/99, Rec., p. I-4397, punctul 24 și jurisprudența citată, Hotărârea din 5 aprilie 2006, Deutsche Bahn/Comisia, punctul 73 de mai sus, punctul 101), amintindu-se că problema imputabilității unui ajutor unui stat este distinctă de cea dacă ajutorul a fost acordat prin intermediul resurselor de stat (a se vedea Hotărârea din 5 aprilie 2006, Deutsche Bahn/Comisia, citată anterior, punctul 103 și jurisprudența citată).

75

În lumina normelor amintite la punctele 59-74 de mai sus trebuie să se examineze dacă, astfel cum susțin reclamantele, Comisia a încălcat principiul securității juridice și principiul prezumției de legalitate a actelor Uniunii, întrucât ar fi anihilat în mod ilegal anumite efecte juridice produse de deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, aplicând în decizia atacată normele din materia ajutoarelor de stat scutirilor în litigiu acordate până la 31 decembrie 2003.

76

În speță, Comisia nu contestă că Republica Italiană, Irlanda și Republica Franceză s-au întemeiat pe deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, pentru a aplica sau pentru a continua să aplice scutirile în litigiu până la 31 decembrie 2003 în Sardinia, în regiunea Shannon și, respectiv, în regiunea Gardanne, în beneficiul Eurallumina, al AAL și al Alcan. Astfel, după cum s-a arătat la punctul 68 de mai sus, aceste decizii de autorizare erau o condiție necesară pentru ca statele membre vizate să poată acorda în mod legal scutirile menționate. În plus, după cum reiese din considerentul (99) al deciziei atacate, Comisia admite că „statele membre […] au avut încredere în mod întemeiat în conținutul Deciziilor 92/510/CEE, 93/697/CE, 96/273/CE, 97/425/CE, 1999/255/CE, 1999/880/CE și 2001/224/CE”.

77

Deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, autorizau, în termeni clari și lipsiți de ambiguitate, Republica Italiană, Irlanda și Republica Franceză să aplice sau să continue să aplice scutiri de accize pentru uleiurile minerale folosite drept combustibil în producția de alumină în Sardinia, în regiunea Shannon și, respectiv, în regiunea Gardanne, până cel târziu la 31 decembrie 2006, cu singura rezervă a unei eventuale examinări anticipate de către Consiliu pe baza unei propuneri a Comisiei, potrivit procedurii prevăzute la articolul 8 alineatul (5) din Directiva 92/81 (a se vedea punctul 6 de mai sus). În măsura în care erau însoțite de anumite condiții restrictive de ordin geografic și temporal, aceste decizii aveau un efect obligatoriu în privința statelor membre vizate, care a fost de altfel luat în considerare de Comisie, în considerentele (17) și (63) ale deciziei atacate.

78

Nu se contestă că Republica Italiană, Irlanda și Republica Franceză s-au conformat pe deplin condițiilor restrictive de ordin geografic și temporal stabilite în deciziile de autorizare ale Consiliului. Ele nu au aplicat sau nu au continuat să aplice scutirile în litigiu decât în regiunile indicate în deciziile de autorizare ale Consiliului, și anume în Sardinia, în regiunea Shannon și, respectiv, în regiunea Gardanne. În plus, au acordat scutirile în litigiu în perioada în care deciziile de autorizare ale Consiliului își produceau efectele, mai exact perioada de până la 31 decembrie 2006.

79

Cu siguranță, Comisia susține că deciziile de autorizare ale Consiliului erau o condiție necesară, dar nu suficientă pentru ca statele membre vizate să poată acorda scutirile în litigiu. În opinia sa, aceste decizii nu aduceau atingere faptului că, în cazul în care constituiau ajutoare de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, scutirile în litigiu trebuiau să fie notificate Comisiei și autorizate de aceasta, în conformitate cu articolul 88 CE. Caracterul condițional al deciziilor de autorizare ale Consiliului, în raport cu o aplicare subsecventă a procedurilor și a normelor din materia ajutoarelor de stat, ar fi atestat de al cincilea considerent al Deciziei 2001/224, care se referă în mod expres la eventuale proceduri și decizii ale Comisiei în temeiul articolelor 87 CE și 88 CE.

80

În această privință, pe de o parte, trebuie arătat că, astfel cum însăși Comisia a admis în considerentul (97) al deciziei atacate, deciziile de autorizare ale Consiliului anterioare Deciziei 2001/224 „nu mențion[au] nicio contradicție posibilă cu normele privind ajutoarele de stat și nicio obligație de notificare”. Prin urmare, nu se poate considera că în mod expres Consiliul ar fi subordonat efectele produse de deciziile menționate notificării de către statele membre vizate a scutirilor în litigiu către Comisie, în conformitate cu articolul 88 CE, și adoptării de către aceasta a unei decizii de a nu formula obiecții sau a unei decizii pozitive în materie de ajutoare de stat.

81

Pe de altă parte, contrar celor susținute de Comisie, considerentul (5) al Deciziei 2001/224, astfel cum este reprodus în parte la punctul 15 de mai sus, nu poate fi analizat ca o manifestare expresă de voință a Consiliului de a subordona efectele autorizării sale respectării de către statele membre vizate a obligației de a notifica scutirile în litigiu Comisiei, în conformitate cu articolul 88 CE, și adoptării de către aceasta a unei decizii de a nu formula obiecții sau a unei decizii pozitive în privința lor, din următoarele motive.

82

Cu titlu principal, interpretarea considerentului (5) al Deciziei 2001/224 susținută de Comisie a fost în mod implicit, dar necesar infirmată de Consiliu în răspunsul său la întrebările Tribunalului (a se vedea punctul 36 de mai sus). Invitat să se pronunțe asupra aspectului dacă o examinare a scutirilor în litigiu în raport cu normele din materia ajutoarelor de stat care se încheie, ca în speță, printr-o decizie finală negativă a Comisiei putea determina încetarea anticipată a scutirilor menționate, în pofida cuprinsului articolului 1 din Decizia 2001/224, care autoriza Republica Italiană, Irlanda și Republica Franceză să continue să aplice scutirile în litigiu până la 31 decembrie 2006, acesta a răspuns că, în absența oricărei acțiuni a Comisiei fie exercitându-și competențele pe care le are în temeiul articolului 230 CE, fie formulând o nouă propunere în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Directiva 92/81, în conformitate cu articolul 8 alineatul (5) din aceeași directivă, „Decizia 2001/224 rămâne validă și statele membre [vizate] erau autorizate să se întemeieze pe autorizația cuprinsă în aceasta pentru a menține scutirile în litigiu”. Rezultă din acest răspuns că nu a existat voința Consiliului de a subordona efectele Deciziei 2001/224 unor eventuale proceduri și decizii subsecvente ale Comisiei în materia ajutoarelor de stat.

83

În orice caz, interpretarea considerentului (5) al Deciziei 2001/224 și a trimiterii din cuprinsul acestuia la eventuale proceduri și decizii în temeiul articolului 87 CE și 88 CE susținută de Comisie nu poate fi reținută în măsura în care ar conduce în împrejurările din speță la o punere în aplicare incoerentă a normelor din materia armonizării legislațiilor fiscale, în special a celor referitoare la accize, și a normelor din materia ajutoarelor de stat, care ar fi contrară cerințelor care decurg din respectarea principiului securității juridice (a se vedea punctul 62 de mai sus).

84

În primul rând, această interpretare nu permite să se realizeze o punere în aplicare coerentă a diferitor norme de drept al Uniunii a căror aplicare este invocată în speță, în măsura în care, în conformitate cu normele expuse la punctele 66-68 de mai sus, deciziile de autorizare succesive ale Consiliului, adoptate în unanimitate la propunerea Comisiei, se întemeiază pe o apreciere comună a Consiliului și a Comisiei potrivit căreia scutirile în litigiu nu determinau o denaturare a concurenței și nu constituiau un obstacol în calea bunei funcționări a pieței interne, de unde rezulta că unul dintre elementele definiției ajutoarelor de stat, în sensul articolului 87 CE, și anume că denaturează concurența, era absent a priori.

85

Această apreciere comună a Consiliului și a Comisiei este confirmată de al patrulea considerent al Deciziei 92/510, potrivit căruia „Comisia și toate statele membre admit că toate aceste scutiri [...] nu determină denaturări ale concurenței și nu constituie un obstacol în calea bunei funcționări a pieței interne”, precum și de o apreciere similară care figurează în al patrulea considerent al Deciziei 93/697 și al Deciziei 96/273.

86

Ea este, în plus, confirmată de Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, punctul 31 de mai sus (punctul 83), în care Curtea constată că, „la momentul adoptării de către Consiliu a deciziilor de autorizare a scutirilor în litigiu, Comisia considerase că acestea nu determinau denaturarea concurenței și nu constituiau un obstacol în calea funcționării pieței interne”.

87

Ea este din nou confirmată de Consiliu în răspunsul la întrebările Tribunalului (a se vedea punctul 36 de mai sus), atunci când arată că, „acționând în temeiul competențelor conferite în cadrul articolului 93 CE și, prin urmare, ținând cont de cerința bunei funcționări a pieței interne, a autorizat cele trei state membre vizate, într-o situație despre care știa că privește trei beneficiari specifici și trei alți operatori din alte state care erau de asemenea producători de alumină, să continue să aplice [scutirile în litigiu], ale căror conținut, sferă și efecte erau bine cunoscute atât [de acesta], cât și de Comisie, până la o dată stabilită”.

88

Pe de altă parte, potrivit aprecierii comune a Consiliului și a Comisiei, în al cincilea considerent al Deciziei 97/425, în al patrulea considerent al Deciziei 1999/255, în considerentul (4) al Deciziei 1999/880, precum și, într-o formulare echivalentă, în al patrulea considerent al Deciziei 1999/255, se prevedea că „Comisia [va] examina periodic [...] scutirile pentru a garanta compatibilitatea lor cu funcționarea pieței interne și cu alte obiective ale Tratatului [CE]”.

89

În sfârșit, însăși Comisia a admis, în considerentul (97) al deciziei atacate, că, în momentul în care deciziile de autorizare, dintre care ultima este Decizia 2001/224, au fost adoptate de Consiliu statuând în unanimitate la propunerea acesteia, „[părea] deci că [era] absent unul dintre elementele definiției ajutoarelor de stat din articolul 87 din tratat, și anume că denatur[au] concurența”.

90

Având în vedere aprecierea comună a Consiliului și a Comisiei care a constituit temeiul tuturor deciziilor de autorizare ale Consiliului, potrivit căreia scutirile în litigiu nu determinau denaturări ale concurenței și nu constituiau un obstacol în calea bunei funcționări a pieței interne, nu ar fi coerent să se interpreteze al cincilea considerent al Deciziei 2001/224 și trimiterea în cadrul acestuia la eventuale proceduri și decizii în temeiul articolelor 87 CE și 88 CE în sensul că Consiliul ar fi intenționat să subordoneze efectele Deciziei 2001/224 unor eventuale proceduri și decizii ale Comisiei în materia ajutoarelor de stat. În schimb, această apreciere comună este coerentă cu interpretarea inversă, potrivit căreia Consiliul nu a intenționat să subordoneze efectele Deciziei 2001/224 rezultatului unor eventuale proceduri și decizii subsecvente în materia ajutoarelor de stat.

91

În al doilea rând, interpretarea susținută de Comisie nu permite să se realizeze o punere în aplicare coerentă a diferitor norme de drept al Uniunii a căror aplicare este invocată în speță, în măsura în care selectivitatea pe planul regional a scutirilor în litigiu era un efect care decurgea în mod direct din deciziile de autorizare ale Consiliului, care definise condițiile restrictive de aplicare a scutirilor în litigiu pe plan geografic. Astfel cum însăși Comisia a arătat în considerentele (17) și (63) ale deciziei atacate, scutirile în litigiu nu puteau, după cum era prevăzut în legislațiile naționale în cauză, să fie aplicate pe întregul teritoriu al statelor membre vizate, ci numai în regiunile indicate în anexa I la Decizia 2001/224, la care făcea trimitere articolul 1 alineatul (1) din aceeași decizie, și, astfel cum se arată în considerentul (63) al deciziei atacate, ele „erau selective pe plan regional întrucât deciziile [de autorizare ale Consiliului] nu autorizau scutirile decât în anumite regiuni, iar investitorii potențiali care doreau să facă investiții în producerea de alumină în alte regiuni nu erau asigurați în legătură cu obținerea unui tratament similar”. În consecință, selectivitatea pe plan regional a acestor măsuri nu putea a priori să fie imputată statelor membre vizate, ci era un efect care decurge din deciziile de autorizare ale Consiliului.

92

Ținând seama că selectivitatea pe plan regional a scutirilor în litigiu nu decurgea din decizii unilaterale și autonome ale statelor membre vizate, ci din deciziile de autorizare ale Consiliului, nu ar fi coerent să se interpreteze al cincilea considerent al Deciziei 2001/224 și trimiterea în cadrul acestuia la eventuale proceduri și decizii în temeiul articolelor 87 CE și 88 CE în sensul că Consiliul ar fi intenționat să subordoneze efectele Deciziei 2001/224 unor eventuale proceduri și decizii ale Comisiei în materia ajutoarelor de stat. În schimb, acest fapt este coerent cu interpretarea inversă, potrivit căreia Consiliul nu a intenționat să subordoneze efectele Deciziei 2001/224 rezultatului unor eventuale proceduri și decizii subsecvente în materia ajutoarelor de stat.

93

În al treilea rând, interpretarea susținută de Comisie nu permite să se realizeze o punere în aplicare coerentă a diferitor norme de drept al Uniunii a căror aplicare este invocată în speță, în măsura în care nerespectarea de către Republica Italiană, de către Irlanda și de către Republica Franceză a ratei minime a accizei stabilite în Directiva 92/82, care, pentru perioada avută în vedere, se ridica la 13 euro pentru 1000 kg, era conformă cu deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima era Decizia 2001/224, care autoriza statele membre vizate să aplice sau să continue să aplice scutirile în litigiu până la 31 decembrie 2006. Astfel cum a arătat însăși Comisia în considerentul (76) al deciziei atacate, „cele trei scutiri [autorizate de Consiliu] erau totale”. Astfel, ele se distingeau de reducerile de accize sau de aplicarea de rate ale accizelor diferențiate care fuseseră autorizate prin deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, cu condiția expresă ca ratele aplicabile să respecte obligațiile prevăzute de Directiva 92/82, în special ratele minime ale accizelor stabilite în aceasta. În consecință, neachitarea de către Eurallumina, de către AAL și de către Alcan, anterior datei de 31 decembrie 2006, a unei accize corespunzătoare cel puțin ratei minime a accizei stabilite prin Directiva 92/82, care se ridica, pentru perioada avută în vedere, la 13 euro pentru 1000 kg, este imputabilă deciziilor Consiliului care autorizează Republica Italiană, Irlanda și Republica Franceză să continue să aplice, până la această dată, scutirile totale de accize pentru uleiurile minerale folosite drept combustibil în producția de alumină în Sardinia, în regiunea Shannon și, respectiv, în regiunea Gardanne.

94

Având în vedere natura măsurilor pe care le autorizase, și anume a scutirilor totale de accize, iar nu a reducerilor de accize cu respectarea ratei minime a accizei stabilite prin Directiva 92/82, ar fi fost paradoxal ca, prin considerentul (5) al Deciziei 2001/224, Consiliul să fi intenționat să își exprime voința de a subordona efectele deciziei menționate unei decizii ulterioare a Comisiei în materia ajutoarelor de stat, precum decizia atacată, potrivit căreia numai reducerile accizelor, cu condiția ca ratele aplicabile să respecte rata minimă a accizei de 13 euro pentru 1000 kg stabilită prin Directiva 92/82 [a se vedea considerentul (76) și articolul (4) din decizia atacată], puteau fi considerate puse în aplicare în mod legal de statele membre vizate. În schimb, natura măsurilor autorizate de Consiliu este coerentă cu interpretarea inversă, potrivit căreia acesta nu a intenționat să subordoneze efectele Deciziei 2001/224 rezultatului unor eventuale proceduri și decizii subsecvente în materia ajutoarelor de stat.

95

Rezultă din cuprinsul punctelor 83-94 de mai sus că considerentul (5) al Deciziei 2001/224 și trimiterea din acesta la eventuale proceduri și decizii ale Comisiei în temeiul articolelor 87 CE și 88 CE nu pot, astfel cum susține Comisia, să vizeze cazuri în care statele membre aplică reduceri ale ratei accizelor sau scutiri de accize conformându-se pur și simplu unei autorizații din partea unei instituții a Uniunii (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții Comisia/Grecia, punctul 59 de mai sus, punctele 15, 16, 24 și 25, și Hotărârea din 15 iulie 2010, Comisia/Regatul Unit, C-582/08, Rep., p. I-7195, punctele 47-52). Astfel, o asemenea interpretare ar aduce atingere cerinței imperative de a se asigura o punere în aplicare coerentă a diferitor dispoziții ale dreptului Uniunii a căror aplicare este invocată în speță, cerință imperativă care decurge ea însăși din principiul securității juridice (punctul 62 de mai sus). Considerentul și trimiterea menționate vizează, prin urmare, a priori cazuri diferite de cele din speță, în care statele membre aplică reduceri ale ratei accizelor sau scutiri de accize exercitând o marjă de apreciere care le-a fost rezervată de dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2006, Deutsche Bahn/Comisia, punctul 73 de mai sus, punctul 113; a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Socridis, punctul 66 de mai sus, punctele 19 și 20) sau nerespectând condițiile prevăzute în mod expres de acesta pentru garantarea bunei funcționări a pieței interne, cum ar fi ratele minime ale accizelor stabilite în Directiva 92/82.

96

În consecință, Comisia nu poate susține în mod întemeiat că, întrucât au continuat să aplice scutirile în litigiu în perioada de până la 31 decembrie 2003, Republica Italiană, Irlanda și Republica Franceză au încălcat o condiție stabilită în deciziile de autorizare ale Consiliului, inclusiv în Decizia 2001/224, care subordona efectele produse de aceste decizii rezultatului unor eventuale proceduri și decizii subsecvente ale Comisiei în materia ajutoarelor de stat.

97

În consecință, toate condițiile stabilite prin deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, au fost respectate de statele membre vizate, astfel încât acestea au acordat scutirile în litigiu până la 31 decembrie 2003 nu numai în temeiul deciziilor de autorizare ale Consiliului, ci și conformându-se pur și simplu condițiilor stabilite în acestea.

98

În plus, trebuie respinse argumentele Comisiei potrivit cărora deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, nu puteau avea, în orice caz, ca efect scutirea Republicii Italiene, a Irlandei și a Republicii Franceze de obligația de respectare a procedurilor și a normelor din materia ajutoarelor de stat potrivit cărora Consiliul nu putea, în exercitarea competențelor proprii în materie de armonizare fiscală, să aducă atingere competenței cvasiexclusive a Comisiei în materia ajutoarelor de stat. Astfel, după cum reiese din jurisprudența citată la punctele 73 și 74 de mai sus, avantajele pe care scutirile în litigiu le conferiseră eventual beneficiarilor lor trebuiau, pentru a putea fi calificate drept ajutoare de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, să fie imputabile unei decizii autonome și unilaterale a statelor membre vizate. Or, în speță, acestea acordaseră avantajele în litigiu în temeiul deciziilor de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, cu respectarea ansamblului condițiilor stabilite de acestea. După cum au arătat în mod întemeiat reclamantele în răspunsurile la întrebările Tribunalului și în ședință, avantajele menționate trebuiau, așadar, imputate Uniunii, care, prin intermediul uneia dintre instituțiile sale, a autorizat Republica Italiană, Irlanda și Republica Franceză să continue să aplice scutirile în litigiu până la 31 decembrie 2006 în considerarea faptului că, printre altele, aceste scutiri nu determinau denaturări ale concurenței.

99

În consecință, atât timp cât deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, erau în vigoare și nu fuseseră nici modificate de Consiliu, nici anulate de instanța Uniunii, Comisia nu putea, nici chiar în exercitarea competențelor cvasiexclusive întemeiate pe articolele 87 CE și 88 CE, să califice scutirile în litigiu drept ajutoare de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE. În plus, în măsura în care obligațiile procedurale prevăzute la articolul 88 CE decurgeau din calificarea măsurilor vizate drept ajutoare de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, Comisia nu putea critica în mod întemeiat statele membre vizate pentru motivul că nu i-au notificat scutirile în litigiu pe care le acordaseră până la 31 decembrie 2003, în temeiul deciziilor de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, cu respectarea condițiilor stabilite de acestea.

100

Deși îi revenea o astfel de responsabilitate (a se vedea punctul 72 de mai sus), Comisia nu a făcut uz niciodată de competențele sale pentru a obține anularea sau modificarea deciziilor de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, o anulare a acestor decizii sau o declarare a nevalidității Directivei 92/81, în întregime sau numai a articolului 8 alineatul (4). Comisia însăși a recunoscut, în considerentul (96) al deciziei atacate, că „nimeni nu s-ar aștepta în mod normal ca [ea] să supună Consiliului propuneri incompatibile cu alte dispoziții din tratat fără a menționa această posibilitate, în special atunci când propunerile se referă la o chestiune foarte precisă și vizează un număr mic de beneficiari, cum este cazul în speță, și atunci când aceste dispoziții urmăresc evitarea denaturărilor concurenței în Comunitate”, nici „ca [ea] să propună Consiliului să autorizeze prelungirea unei scutiri existente dacă ar trebui să o considere un ajutor incompatibil cu piața comună”. De asemenea, nu ar trebui ca cineva să se aștepte ca, în raport cu obligația care îi revine Comisiei de a asigura o punere în aplicare a normelor din materia ajutoarelor de stat coerentă cu celelalte dispoziții ale dreptului Uniunii aplicabile scutirilor în litigiu (punctul 61 de mai sus), Comisia, dacă trebuia să considere că unele dintre efectele produse de deciziile de autorizare ale Consiliului sau de Directiva 92/81 erau incompatibile cu normele din materia ajutoarelor de stat, să se abțină să își exercite competențele în vederea obținerii modificării sau a anulării parțiale a deciziilor menționate sau declararea nevalidității articolului 8 alineatul (4) din Directiva 92/81, în temeiul căruia au fost adoptate aceste decizii.

101

Faptul că scutirile în litigiu nu puteau, în speță, să fie calificate drept ajutoare de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE nu se opunea ca acestea să rămână reglementate de articolul 8 alineatul (5) din Directiva 92/81, astfel încât puteau fi supuse unor „eventuale proceduri privind denaturările de funcționare a pieței unice”, astfel cum prevedea considerentul (5) al Deciziei 2001/224. Al doilea paragraf al articolului 1 din Decizia 2001/224 confirmă astfel că autorizarea de către Consiliu expira la 31 decembrie 2006, „[s]ub rezerva unei examinări anticipate de către Consiliu, pe baza unei propuneri a Comisiei”, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 8 alineatul (5) din Directiva 92/81. Or, nu se contestă că, în acest temei, Comisia nu a prezentat niciodată Consiliului o propunere adecvată, întemeiată pe aprecierea că scutirile în litigiu nu mai puteau fi menținute, în special din motive de concurență neloială sau de denaturare în funcționarea pieței interne.

102

În plus, Comisia nu a făcut uz de competențele pe care le are în temeiul articolului 230 CE pentru a cere anularea uneia sau a alteia dintre deciziile de autorizare ale Consiliului, pentru motivul că una sau alta ar fi afectată de o eroare de apreciere privind lipsa obiectivă a oricărei denaturări a concurenței, a oricărei concurențe neloiale sau a oricărei denaturări în funcționarea pieței interne determinată de scutirile în litigiu. Cu atât mai mult, nu a invocat, în temeiul articolului 241 CE (devenit articolul 277 TFUE), o excepție de nelegalitate a Directivei 92/81, în întregime sau numai a articolului 8 alineatul (4). Astfel, nici deciziile de autorizare ale Consiliului, nici Directiva 92/81 nu au fost declarate nevalide de instanța Uniunii, în întregime sau în parte.

103

În sfârșit, Comisia nu a susținut niciodată, nici chiar în înscrisurile sale din prezentele cauze, că deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2011/224, sau că Directiva 92/81, în întregime sau numai articolul 8 alineatul (4), trebuiau considerate acte inexistente sau cel puțin că actele menționate erau afectate de nelegalitate.

104

În consecință, după cum a susținut în mod întemeiat Consiliul în răspunsul la întrebările Tribunalului (a se vedea punctul 36 de mai sus), în momentul în care Comisia a adoptat decizia atacată, Decizia 2001/224 exista și rămânea validă. Această ultimă decizie, deciziile de autorizare ale Consiliului care au precedat-o, precum și Directiva 92/81, în special articolul 8 alineatul (4), beneficiau de prezumția de legalitate care însoțește orice act al Uniunii. Ele își produceau toate efectele juridice. În consecință, Republica Italiană, Irlanda și Republica Franceză aveau dreptul să se întemeieze pe deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, pentru a continua să aplice scutirile în litigiu în Sardinia, în regiunea Shannon și, respectiv, în regiunea Gardanne, în special până la 31 decembrie 2003. Aceste decizii se opuneau, în principiu, ca, în decizia atacată, Comisia să poată imputa statelor membre vizate scutirile în litigiu sus-menționate și, prin urmare, să le poată califica drept ajutoare de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, dispunând recuperarea lor parțială, în măsura în care le considera incompatibile cu piața internă, în sensul articolului 87 alineatul (3) CE.

105

În împrejurările speciale din speță, trebuie să se constate că decizia atacată, întrucât repune în cauză în mod direct validitatea scutirilor în litigiu acordate de Republica Italiană, de Irlanda și de Republica Franceză până la 31 decembrie 2003, repune de asemenea în cauză, în mod indirect, dar necesar validitatea deciziilor de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, și efectele aferente acestora. Astfel, ea încalcă principiul securității juridice, precum și principiul prezumției de legalitate a actelor Uniunii.

106

În consecință, trebuie primite, în cauzele conexate T-50/06 RENV, T-56/06 RENV, T-60/06 RENV, T-62/06 RENV și T-69/06 RENV, motivele sau criticile întemeiate pe încălcarea principiului securității juridice și/sau a principiului prezumției de legalitate a actelor Uniunii.

107

În ceea ce privește, în al doilea rând, critica întemeiată pe încălcarea principiului bunei administrări, invocat de Eurallumina în cauza T-62/06 RENV, rezultă din jurisprudență că acest principiu nu conferă, prin el însuși, drepturi particularilor (Hotărârea Tribunalului din 6 decembrie 2001, Area Cova și alții/Consiliul și Comisia, T-196/99, Rec., p. II-3597, punctul 43), decât atunci când constituie expresia unor drepturi specifice (Hotărârea Tribunalului din 4 octombrie 2006, Tillack/Comisia, T-193/04, Rec., p. II-3995, punctul 127, și Hotărârea Tribunalului din 13 noiembrie 2008, SPM/Consiliul și Comisia, T-128/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 127).

108

Din expunerea anterioară rezultă că, prin adoptarea deciziei atacate, Comisia a adus atingere în special scutirilor de accize care, după cum rezultă din considerentele (18), (20) și (63) ale deciziei atacate, fuseseră acordate de Republica Italiană în favoarea Eurallumina, pentru uzina sa din Sardinia, în temeiul autorizației Consiliului din Decizia 2001/224. Or, atât timp cât deciziile de autorizare ale Consiliului, dintre care ultima este Decizia 2001/224, erau în vigoare și nu fuseseră nici modificate de Consiliu, nici anulate de instanța Uniunii, principiul securității juridice, precum și principiul prezumției de legalitate a actelor Uniunii se opun adoptării de către Comisie, în exercitarea competențelor sale cvasiexclusive în materia ajutoarelor de stat, a unei decizii care contrazice efectele produse de Decizia 2001/224, repunând în cauză în special drepturi specifice pe care Republica Italiană le conferise Eurallumina în temeiul acestei ultime decizii.

109

În consecință, adoptând decizia atacată, fără a ține cont de drepturile specifice pe care Republica Italiană le conferise Eurallumina în temeiul Deciziei 2001/224 și care, în calitate de efecte care decurg din această decizie, erau protejate din punct de vedere juridic de principiul securității juridice și de principiul prezumției de legalitate a actelor Uniunii, Comisia a încălcat de asemenea principiul bunei administrări.

110

Fără a fi necesar să se examineze celelalte motive sau critici invocate de Irlanda, în cauza T-50/06 RENV, de AAL, în cauza T-69/06 RENV, de Republica Italiană, în cauza T-60/06 RENV, de Eurallumina, în cauza T-62/06 RENV, și de Republica Franceză, în cauza T-56/06 RENV, se impune, așadar, anularea deciziei atacate în măsura în care constată sau se întemeiază pe constatarea că scutirile de accize pentru uleiurile minerale folosite drept combustibil în producția de alumină acordate de Republica Franceză, de Irlanda și de Republica Italiană până la 31 decembrie 2003 constituie ajutoare de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, și în măsura în care dispune ca Republica Franceză, Irlanda și Republica Italiană să adopte toate măsurile necesare pentru recuperarea scutirilor menționate de la beneficiari, în cazul în care aceștia nu au achitat o acciză de cel puțin 13,01 euro pentru 1000 kg de ulei mineral greu.

111

Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

112

Întrucât în speță Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor aferente procedurii măsurilor provizorii în cauza T-69/06 R, în conformitate cu concluziile reclamantelor.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a patra extinsă)

declară și hotărăște:

 Istoricul cauzei

 Alumina

 Directive referitoare la accizele aplicate uleiurilor minerale

 Decizii ale Consiliului adoptate în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Directiva 92/81

 Procedura administrativă

 Decizia atacată

 Procedurile în fața Tribunalului și a Curții de Justiție

 Concluzii prezentate de părți în instanță după trimiterea spre rejudecare

 În drept

 Cu privire la capetele de cerere ale Eurallumina prin care se urmărește obținerea anumitor declarații ale Tribunalului

 Expunere sintetică a motivelor și a criticilor invocate de reclamante

 Cu privire la motivele și la criticile care se întemeiază pe o aplicare nelegală a normelor din materia ajutoarelor de stat scutirilor acordate în temeiul deciziilor de autorizare ale Consiliului și în conformitate cu acestea

 Cu privire la cheltuielile de judecată