EUR-Lex Access to European Union law
This document is an excerpt from the EUR-Lex website
Document 62006CC0076
Opinion of Mr Advocate General Bot delivered on 1 March 2007. # Britannia Alloys & Chemicals Ltd v Commission of the European Communities. # Appeals - Competition - Agreements, decisions and concerted practices - Fines - ‘Preceding business year’ for determining the turnover on which the calculation of the fine is based. # Case C-76/06 P.
Concluziile avocatului general Bot prezentate la data de1 martie 2007.
Britannia Alloys & Chemicals Ltd împotriva Comisia Comunităților Europene.
Recurs - Concurență - Înțelegere - Amenzi - Noțiunea de «exercițiu financiar precedent» pentru calculul plafonului amenzii.
Cauza C-76/06 P.
Concluziile avocatului general Bot prezentate la data de1 martie 2007.
Britannia Alloys & Chemicals Ltd împotriva Comisia Comunităților Europene.
Recurs - Concurență - Înțelegere - Amenzi - Noțiunea de «exercițiu financiar precedent» pentru calculul plafonului amenzii.
Cauza C-76/06 P.
Repertoriul de jurisprudență 2007 I-04405
ECLI identifier: ECLI:EU:C:2007:128
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
YVES BOT
prezentate la 1 martie 20071(1)
Cauza C‑76/06 P
Britannia Alloys & Chemicals Ltd
împotriva
Comisiei Comunităților Europene
„Recurs – Concurență – Înțelegere – Piața fosfatului de zinc – Articolul 81 CE – Amendă – Articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 – Linii directoare pentru stabilirea cuantumului amenzii – Plafon legal al amenzii – Cifra de afaceri relevantă – Exercițiu financiar precedent – Egalitate de tratament – Principiul securității juridice”
1. Prezenta cauză are ca obiect un recurs formulat de societatea Britannia Alloys & Chemicals Ltd (denumită în continuare „Britannia” sau „recurenta”) împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 29 noiembrie 2005, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia (denumită în continuare „hotărârea atacată”)(2).
2. Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea în anulare introdusă de recurentă împotriva Deciziei 2003/437/CE a Comisiei(3), prin care Britannia a fost sancționată, în temeiul articolului 81 alineatul (1) CE și al articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, denumit în continuare „Acordul privind SEE”), pentru participarea sa la un acord continuu și/sau la o practică concertată în sectorul fosfatului de zinc. În susținerea acțiunii menționate, recurenta a invocat o încălcare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului(4), precum și încălcarea principiilor proporționalității, egalității de tratament și securității juridice. Britannia a criticat Comisia Comunităților Europene pentru luarea în considerare, la determinarea plafonului amenzii care i‑a fost aplicată, a cifrei de afaceri rezultate dintr‑un alt exercițiu financiar decât cel anterior adoptării deciziei în litigiu.
3. În cadrul prezentului recurs, recurenta critică, în esență, Tribunalul, pentru săvârșirea mai multor erori de drept atunci când a considerat că o astfel de metodă de calcul putea fi reținută de către Comisie. Recurenta solicită Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă, procedând astfel, Tribunalul a încălcat, în cuprinsul hotărârii atacate, prevederile articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, precum și principiile egalității de tratament și securității juridice.
4. În cadrul concluziilor de față vom susține că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a hotărât că, pentru stabilirea cuantumului maxim al amenzii aplicabile recurentei, Comisia se putea raporta la un alt exercițiu financiar decât cel anterior adoptării deciziei în litigiu.
5. În schimb, vom constata că, prin faptul că a omis să răspundă la un argument invocat de către recurentă în cadrul acțiunii în anulare formulate de aceasta, Tribunalul nu și‑a respectat obligația de motivare care îi revine în temeiul articolelor 36 și 53 din Statutul Curții de Justiție. În consecință, propunem Curții să anuleze, cu privire la acest aspect, hotărârea atacată. Litigiul fiind în stare de judecată, invităm Curtea să evoce motivul de anulare invocat în primă instanță și să se pronunțe în mod definitiv cu privire la acesta. Vom susține că acest motiv nu este întemeiat și, având în vedere elementele deja constatate de către Tribunal în hotărârea atacată, vom propune Curții să respingă acțiunea în anulare formulată de Britannia.
I – Cadrul juridic
6. Prin dispozițiile articolului 81 CE se interzic „orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune”.
7. În cazul încălcării acestei dispoziții, Comisia poate, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, să „aplice întreprinderilor și asocierilor de întreprinderi amenzi de cel puțin [1 000 de euro] și de cel mult [1 milion de euro], această din urmă sumă putând ajunge până la 10 % din cifra de afaceri realizată în cursul exercițiului financiar precedent de fiecare dintre întreprinderile care au participat la încălcare”. [traducere neoficială]
8. În vederea asigurării transparenței și a caracterului obiectiv al deciziilor sale atât din punctul de vedere al întreprinderilor, cât și al instanțelor comunitare, Comisia a publicat, în 1998, linii directoare în cuprinsul cărora se precizează metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17(5).
9. Potrivit punctului 1 din liniile directoare, cuantumul amenzii se determină în funcție de criteriile reținute în cuprinsul acestei dispoziții, respectiv gravitatea și durata încălcării.
10. La evaluarea gravității încălcării, trebuie să se țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante (punctul 1 A primul paragraf din liniile directoare). În acest cadru, încălcările sunt împărțite în trei categorii, respectiv „încălcări minore”, pentru care cuantumul amenzii posibile este cuprins între 1 000 și 1 milion de euro, „încălcări grave”, pentru care acest cuantum poate oscila între 1 milion și 20 de milioane de euro, precum și „încălcări foarte grave”, pentru care cuantumul respectiv poate depăși 20 de milioane de euro (punctul 1 A al doilea paragraf prima, a doua și a treia liniuță). În cadrul fiecăreia dintre aceste categorii și în special pentru încălcările considerate „grave” și „foarte grave”, scara propusă pentru amenzi permite aplicarea unor tratamente diferențiate întreprinderilor, în funcție de natura încălcării comise (punctul 1 A al treilea paragraf). De asemenea, este necesar să se țină seama de capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative altor operatori, în special consumatorilor, și să se fixeze amenda la un nivel care să îi asigure un efect suficient de disuasiv (punctul 1 A al patrulea paragraf).
11. Trebuie să se țină seama și de faptul că marile întreprinderi au în general cunoștințe și infrastructuri economice și juridice care le permit să recunoască mai ușor caracterul infracțional al comportamentului lor, precum și să conștientizeze consecințele care decurg din acesta în temeiul dreptului concurenței (punctul 1 A al cincilea paragraf).
12. Ar putea fi necesar ca, în anumite cazuri, Comisia să aplice ponderări la cuantumurile determinate în cadrul fiecăreia dintre cele trei categorii pentru a se ține seama de ponderea specifică și, prin urmare, de impactul real al comportamentului infracțional al fiecărei întreprinderi asupra concurenței, în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care comit o încălcare de același tip (punctul 1 A al șaselea paragraf).
13. În ceea ce privește factorul referitor la durata încălcării, liniile directoare stabilesc o distincție între „încălcările de scurtă durată” (în general mai mici de 1 an), pentru care nu se prevede nicio creștere a cuantumului în funcție de gravitate, „încălcări cu durată medie” (în general de la 1 la 5 ani), pentru care se prevede o creștere de până la 50 % din cuantumul stabilit în funcție de gravitate, și „încălcări de lungă durată” (în general de peste 5 ani), pentru care se prevede o creștere de până la 10 % pe an din cuantumul stabilit în funcție de gravitate (punctul 1 B primul paragraf prima, a doua și a treia liniuță).
14. În continuare, liniile directoare menționează, cu titlu de exemplu, o listă de circumstanțe agravante și atenuante care pot fi luate în considerare pentru creșterea sau pentru diminuarea cuantumului de bază, apoi fac trimitere la Comunicarea din 18 iulie 1996 a Comisiei privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cazurile privind înțelegeri(6).
15. Ca o remarcă generală, la punctul 5 litera (a) primul paragraf din liniile directoare se precizează că rezultatul final calculat în conformitate cu această metodă (cuantumul de bază crescut sau redus procentual) nu poate, în nici un caz, să depășească 10 % din cifra de afaceri mondială a întreprinderilor, potrivit articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17. Potrivit punctului 5 litera (a) al doilea paragraf din aceleași linii directoare, exercițiul contabil pe baza căruia se determină cifra de afaceri mondială trebuie, pe cât posibil, să fie cel anterior anului în care a fost luată decizia sau, în cazul în care datele respective nu ar fi disponibile pentru acel exercițiu contabil, exercițiul contabil imediat anterior.
16. În plus, la punctul 5 litera (b) din respectivele linii directoare se prevede că, în funcție de circumstanțe, ar trebui să se țină seama, după ce s‑au efectuat calculele menționate anterior, de anumiți factori obiectivi, precum contextul economic specific, orice beneficiu economic sau financiar obținut de către autorii încălcării, caracteristicile proprii întreprinderilor implicate și capacitatea lor reală de a contribui într‑un context social particular pentru a adapta, în cele din urmă, cuantumul amenzilor avute în vedere.
17. Rezultă că, potrivit metodei prevăzute în liniile directoare, stabilirea cuantumului amenzilor se efectuează în funcție de două criterii menționate la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, respectiv gravitatea încălcării și durata acesteia, cu respectarea limitei maxime în raport cu cifra de afaceri a fiecărei întreprinderi, stabilită prin aceeași dispoziție.
II – Situația de fapt
18. Faptele, astfel cum rezultă din hotărârea atacată, pot fi rezumate în modul următor.
19. Britannia, societate de drept englez, este o filială a M. I. M. Holdings Ltd (denumită în continuare „MIM”). Britannia producea și vindea produse pe bază de zinc, inclusiv pe bază de fosfat de zinc. În martie 1997, Trident Alloys Ltd (denumită în continuare „Trident”), o societate autonomă constituită de conducerea Britannia, a cumpărat activitățile acesteia în sectorul zincului, la prețul de 14 359 072 de lire sterline (GBP). Britannia există în continuare ca filială a MIM, dar a încetat să exercite orice activitate economică și, prin urmare, nu mai realizează nicio cifră de afaceri.
20. În 2001, cea mai mare parte din piața mondială a fosfatului de zinc era deținută de cinci producători europeni, și anume: Dr. Hans Heubach GmbH & Co. KG (denumită în continuare „Heubach”), James M. Brown Ltd (denumită în continuare „James Brown”), Société nouvelle des couleurs zinciques SA (denumită în continuare „SNCZ”), Trident (fostă „Britannia”) și Union Pigments AS (fostă Waardals AS) (denumită în continuare „Union Pigments”).
21. La 13 și la 14 mai 1998, Comisia a efectuat, simultan și fără preaviz, verificări în incintele Heubach, [ale] SNCZ și ale Trident, în temeiul articolului 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.
22. La 11 decembrie 2001, Comisia a adoptat decizia în litigiu, prin care a aplicat recurentei o amendă de 3,37 milioane de euro în temeiul unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE și a articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE.
23. Comisia indică în cuprinsul acestei decizii că, între 24 martie 1994 și 13 mai 1998, a existat o înțelegere care a reunit Britannia (devenită Trident cu începere de la 15 martie 1997), Heubach, James Brown, SNCZ și Union Pigments. Înțelegerea s‑ar fi limitat la fosfatul de zinc standard. În primul rând, membrii înțelegerii ar fi realizat un acord de împărțire a pieței, cu cote de vânzare pentru producători. În al doilea rând, aceștia ar fi stabilit la fiecare reuniune prețuri „minime” sau „recomandate” și în general le‑ar fi respectat. În al treilea rând, ar fi existat, într‑o anumită măsură, o repartizare a clienților.
24. Dispozitivul deciziei în litigiu prevede următoarele:
„Articolul 1
Prin participarea la un acord continuu și/sau la o practică concertată în sectorul fosfatului de zinc, Britannia […], Heubach […], James […] Brown, [SNCZ], Trident […] și [Union Pigments] au încălcat dispozițiile articolului 81 alineatul (1) din tratat și ale articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE.
Durata încălcării:
[…]
(b) în ce privește Britannia […]: de la 24 martie 1994 până la 15 martie 1997;
(c) în ce privește Trident […]: de la 15 martie 1997 până la 13 mai 1998.
[…]
Articolul 3
Pentru încălcarea prevăzută la articolul 1, se aplică următoarele amenzi:
(a) Britannia […]: 3,37 milioane de euro;
(b) […] Heubach […]: 3,78 milioane de euro;
(c) James […] Brown […]: 940 000 de euro;
(d) [SNCZ]: 1,53 milioane de euro;
(e) Trident […]: 1,98 milioane de euro;
(f) [Union Pigments]: 350 000 de euro.
[…]”
25. În vederea stabilirii cuantumului de bază al amenzii, Comisia, în conformitate cu metodologia prevăzută în liniile directoare, a luat în considerare toate elementele de fapt relevante și în special gravitatea, precum și durata încălcării.
26. În cuprinsul deciziei în litigiu, Comisia a calificat încălcarea drept „foarte gravă”. În mod deliberat, producătorii de fosfat de zinc ar fi conceput, ar fi condus și ar fi încurajat o înțelegere menită să restrângă concurența pe piața relevantă, în detrimentul clienților lor, precum și al marelui public. Potrivit acestei decizii, încălcarea ar fi afectat întreg teritoriul Spațiului Economic European. În concluzie, ținând seama de importanța relativă a recurentei pe piața în cauză, Comisia a considerat că o sumă de 3 milioane de euro constituie o bază adecvată pentru stabilirea cuantumului amenzii.
27. În ceea ce privește durata încălcării, Comisia a apreciat că aceasta este de 2 ani și 11 luni (de la 24 martie 1994 până la 15 martie 1997), ceea ce constituie o încălcare cu durată medie. Prin urmare, Comisia a considerat că este justificată aplicarea la cuantumul de bază determinat a unei majorări de 25 %, astfel încât cuantumul amenzii s‑a ridicat la 3,75 milioane de euro(7).
28. În continuare, Comisia a amintit că, în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, amenda aplicată fiecărei întreprinderi nu poate depăși în niciun caz 10 % din cifra sa de afaceri mondială. În vederea stabilirii plafonului amenzii care urma să fie aplicată recurentei, Comisia a „luat în considerare cifra sa de afaceri globală pentru exercițiul financiar încheiat la 30 iunie 1996, care reprezintă cea mai recentă cifră disponibilă care reflectă un an complet de activitate normală”(8). Această cifră de afaceri fiind de 55 713 550 de euro(9), limita superioară a amenzii a fost stabilită la aproximativ 5,5 milioane de euro. Întrucât anterior aplicării Comunicării privind cooperarea cuantumul amenzii era inferior acestui plafon, Comisia nu l‑a redus în acest temei.
29. În sfârșit, Comisia a acordat recurentei o reducere de 10 % în temeiul politicii de clemență(10).
30. Cuantumul final al amenzii aplicate s‑a ridicat astfel la 3,37 milioane de euro(11).
III – Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
31. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 21 februarie 2002, Britannia a introdus o acțiune având ca obiect anularea în parte a deciziei în litigiu și, în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii aplicate prin această decizie.
32. Punctul 16 din hotărârea atacată are următorul cuprins:
„Reclamanta invocă un singur motiv. Acest motiv cuprinde trei aspecte în cadrul cărora reclamanta susține că, luând drept bază cifra de afaceri realizată în cursul exercițiului financiar care s‑a încheiat la 30 iunie 1996 pentru calcularea limitei maxime de 10 % din cifra de afaceri, Comisia a încălcat:
– articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și principiul proporționalității;
– principiul egalității de tratament;
– principiul securității juridice.”
33. Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea.
IV – Procedura în fața Curții și concluziile părților
34. Prin recursul formulat la 7 februarie 2006, Britannia solicită Curții:
– anularea hotărârii atacate, în măsura în care prin aceasta a fost respinsă acțiunea recurentei în ceea ce privește decizia în litigiu;
– anularea articolului 3 din decizia în litigiu menționată, în măsura în care o privește pe recurentă;
– în subsidiar, modificarea acestui articol 3, în măsura în care o privește pe recurentă, astfel încât să fie anulat sau să fie redus substanțial cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată;
– de asemenea, în subsidiar, retrimiterea cauzei la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe în conformitate cu chestiunile de drept soluționate prin hotărârea Curții și
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
35. Comisia solicită Curții:
– respingerea motivelor și a concluziilor considerate inadmisibile în cuprinsul memoriului în răspuns;
– în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, și
– obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
V – Analiză juridică
36. Reținem că recurenta invocă patru motive, întemeiate, în primul rând, pe o încălcare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, în al doilea rând, pe o încălcare a principiului egalității de tratament, în al treilea rând, pe o încălcare a principiului securității juridice și, în al patrulea rând, pe o lipsă de motivare a hotărârii atacate.
37. Vom analiza în mod succesiv aceste motive.
A – Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17
38. Înainte de a ne pronunța cu privire la temeinicia acestui motiv, am dori să supunem atenției două observații cu caracter introductiv.
39. Prima observație se referă la limitele controlului jurisdicțional exercitat de Curte în cadrul unui recurs.
40. Din articolul 225 alineatul (1) CE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție rezultă că recursul este limitat la chestiuni de drept.
41. Potrivit unei jurisprudențe constante, Tribunalul este singurul competent, pe de o parte, să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile de la dosar care i‑au fost înaintate, și, pe de altă parte, pentru a aprecia aceste fapte. Prin urmare, această apreciere nu constituie, cu excepția cazului denaturării acestor elemente, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții în cadrul unui recurs(12).
42. În schimb, este cert că, odată ce Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competentă, în temeiul articolului 225 CE, să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor de drept care au fost stabilite de către Tribunal pe baza acestora(13).
43. Astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, în special în cadrul punerii în aplicare a articolului 81 CE și a articolului 15 din Regulamentul nr. 17, Curtea trebuie să verifice dacă Tribunalul a răspuns în mod corespunzător tuturor argumentelor invocate de reclamantă în susținerea anulării sau a reducerii amenzii. În schimb, Curtea nu poate substitui, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului cu propria apreciere, atunci când acesta se pronunță, în exercitarea competenței sale de fond, asupra cuantumului amenzilor aplicate întreprinderilor ca urmare a încălcării de către acestea a dreptului comunitar(14).
44. A doua observație se referă la întinderea marjei de apreciere de care dispune Comisia atunci când aplică o amendă în temeiul articolului 15 din Regulamentul nr. 17.
45. Rezultă dintr‑o jurisprudență consacrată că, la fixarea cuantumului amenzii, Comisia dispune de o largă putere de apreciere în ceea ce privește metoda de calcul reținută. În acest cadru, Comisia poate ține seama de multiple elemente în limitele stabilite la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17(15).
46. Exercitarea acestei puteri de apreciere este limitată însă prin normele de conduită pe care Comisia și le‑a stabilit ea însăși prin adoptarea liniilor directoare. Deși acestea nu constituie o normă juridică pe care administrația să fie obligată să o respecte, Curtea consideră că, totuși, Comisia nu o poate eluda, cu riscul de a fi sancționată în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime(16).
47. Prin prisma acestor considerații trebuie să se verifice dacă Tribunalul a apreciat corect modul de exercitare de către Comisie a puterii de apreciere menționate.
48. Amintim că, prin acest motiv, recurenta susține că Tribunalul a încălcat dispozițiile articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, apreciind că, în vederea determinării plafonului amenzii, Comisia se poate raporta la cifra de afaceri care rezultă dintr‑un alt exercițiu financiar decât cel anterior adoptării deciziei în litigiu.
49. Din cuprinsul recursului deducem că, în susținerea acestui motiv, Britannia invocă mai multe argumente.
50. Înainte de a examina temeinicia acestor argumente, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, Comisia poate să aplice întreprinderilor, în cazul încălcării articolului 81 alineatul (1) CE, o amendă cuprinsă între 1 000 de euro și 1 milion de euro, această sumă putând ajunge până la 10 % din cifra de afaceri realizată în cursul exercițiului financiar precedent de întreprinderea în cauză.
51. În primul rând, recurenta critică Tribunalul pentru că acesta s‑a îndepărtat de la conținutul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, precum și de jurisprudența desprinsă de instanța comunitară, atunci când a hotărât că, în circumstanțe extraordinare, Comisia se putea raporta la un alt exercițiu financiar decât cel anterior adoptării deciziei în litigiu. Într‑adevăr, noțiunea „exercițiu financiar precedent” care figurează în dispoziția menționată ar viza, în conformitate cu o jurisprudență constantă, exercițiul financiar complet cel mai recent la data la care a fost adoptată decizia Comisiei(17). În opinia Britannia, Tribunalul ar fi săvârșit, așadar, o eroare de drept prin neluarea în considerare a exercițiului financiar care s‑a încheiat la 30 iunie 2001.
52. Asemenea Comisiei, considerăm că acest argument nu este întemeiat.
53. Într‑adevăr, dintr‑o jurisprudență consacrată rezultă că, pentru interpretarea unei dispoziții de drept comunitar, este necesar să se țină seama nu doar de termenii acesteia, ci, în egală măsură, de contextul său și de obiectivele urmărite prin reglementarea din care face parte această dispoziție(18).
54. Or, apreciem că, în hotărârea atacată, Tribunalul s‑a întemeiat în mod corect pe obiectivele urmărite de legiuitorul comunitar în cadrul reprimării încălcărilor normelor de concurență, precum și pe jurisprudența desprinsă de instanța comunitară pentru interpretarea articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.
55. Trebuie precizat de la început că, la punctul 37 din hotărârea atacată, Tribunalul a făcut trimitere la hotărârea Curții Cimenteries CBR și alții/Comisia, citată anterior, și la hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Sarrió/Comisia(19), pentru a preciza că noțiunea „exercițiu financiar precedent” care figurează la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 vizează, în principiu, ultimul exercițiu financiar complet al fiecăreia dintre întreprinderile vizate la data adoptării deciziei atacate.
56. În continuare, la punctele 35 și 36 din hotărârea atacată, Tribunalul și‑a întemeiat analiza pe obiectivul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17. Tribunalul amintește că, prin această dispoziție, se urmărește „să se acorde Comisiei competența de a aplica amenzi pentru a‑i permite să își îndeplinească misiunea de supraveghere care îi este atribuită de dreptul comunitar”(20). Amintim că sancțiunile prevăzute în dispoziția menționată constituie un instrument‑cheie de care dispune Comisia pentru a asigura, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE, punerea în aplicare, în cadrul Comunităţii Europene, a unui „sistem care împiedică denaturarea concurenței pe piața internă”. Aceste sancțiuni pecuniare, care sunt aplicabile practicilor care necesită o reprimare severă, au o dublă finalitate. În primul rând, acestea trebuie să permită sancționarea întreprinderilor în funcție de încălcările comise și, în al doilea rând, să descurajeze întreprinderile care ar fi tentate să săvârșească o astfel de încălcare în vederea orientării comportamentelor viitoare în sensul unei mai mari eficacități economice(21).
57. La determinarea cuantumului amenzii, Comisia, căreia îi revine astfel misiunea de a apăra ordinea publică economică, trebuie să asigure că acțiunile sale au un efect disuasiv. În acest scop, aceasta poate decide să mărească, în mod general, cuantumul amenzilor aplicate întreprinderilor. Comisia poate, în egală măsură, în fiecare caz în parte, să modifice cuantumul amenzii pentru a ține seama de impactul urmărit asupra întreprinderii căreia îi este aplicată.
58. În vederea asigurării unui efect disuasiv suficient, este necesar ca respectivul cuantum să nu fie nici neglijabil, nici, dimpotrivă, excesiv, raportat în special la capacitatea financiară a întreprinderii în cauză. Este necesar, așadar, în opinia noastră, ca, pentru stabilirea cuantumului, Comisia să se raporteze la o cifră de afaceri care să reflecte situația financiară reală a întreprinderii.
59. Având în vedere aceste obiective, Tribunalul a apreciat în mod corect, în opinia noastră, la punctul 38 din hotărârea atacată, că stabilirea plafonului legal al amenzii presupune nu numai cunoașterea de către Comisie a cifrei de afaceri pentru ultimul exercițiu financiar anterior adoptării deciziei în litigiu, ci și faptul că aceste date corespund unui exercițiu complet de activitate economică normală într‑o perioadă de 12 luni.
60. Considerăm că această interpretare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 nu este eronată. Ea evită, în opinia noastră, o rigiditate normativă excesivă, care aduce prejudicii eficacității sancțiunii și efectului util al articolului 81 CE. Într‑adevăr, astfel cum vom arăta în continuare, situația financiară a fiecărei întreprinderi poate să prezinte particularități și să necesite o vigilență sporită din partea Comisiei. În opinia noastră, metoda de stabilire a plafonului legal al sancțiunii trebuie să țină seama de aceste particularități, mai ales pentru a conserva caracterul disuasiv al amenzii.
61. În hotărârea atacată, Tribunalul evocă, în opinia noastră, trei tipuri de situații.
62. Prima dintre acestea este situația în care o întreprindere care a realizat, în cursul exercițiului financiar anterior adoptării unei decizii a Comisiei, o cifră de afaceri care reflectă un an complet de activitate economică normală. În acest caz, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 49 din hotărârea atacată, Comisia este obligată să se raporteze la această cifră de afaceri pentru a determina plafonul aplicabil amenzii, și aceasta în pofida unei diminuări semnificative a resurselor globale ale întreprinderii în raport cu anii anteriori ca urmare a unui context economic defavorabil, a unui sinistru sau a unei greve.
63. A doua situație este aceea în care raportarea în exclusivitate la exercițiul financiar anterior adoptării unei decizii a Comisiei nu permite acesteia să evalueze în mod corect resursele întreprinderii. Astfel cum arată Tribunalul la punctul 39 din hotărârea atacată, aceasta poate fi situația atunci când o întreprindere nu a stabilit sau nu a comunicat datele sale contabile anterior adoptării deciziei. O astfel de situație poate apărea și atunci când o întreprindere, datorită unei schimbări a metodelor sale contabile, comunică conturi care nu acoperă decât o perioadă mai mică de 12 luni. În aceste ipoteze și în conformitate cu punctul 5 litera (a) al doilea paragraf din liniile directoare, Comisia are dreptul să se raporteze la exercițiul financiar imediat anterior care acoperă o perioadă de 12 luni.
64. În sfârșit, a treia situație privește o întreprindere care nu a realizat nicio cifră de afaceri în cursul exercițiului financiar anterior adoptării unei decizii a Comisiei. O asemenea situație poate rezulta, de exemplu, ca urmare a unei acțiuni de restructurare a unei întreprinderi care, cu toate că își continuă existența din punct de vedere juridic, a cedat ansamblul activităților sale comerciale. Or, în cazul în care o întreprindere nu a exercitat o activitate economică în cursul exercițiului financiar anterior adoptării deciziei, cifra de afaceri pentru această perioadă nu permite Comisiei să determine importanța acestei întreprinderi, contrar condiției cerute în jurisprudență(22). O astfel de situație mai poate rezulta din comportamentul fraudulos al unei întreprinderi care, pentru a evita să i se aplice o amendă ca urmare a comportamentului său ilicit, decide să își denatureze cifra de afaceri.
65. Se impune constatarea că, în acest tip de situație, raportarea numai la exercițiul financiar anterior adoptării deciziei nu permite Comisiei să evalueze în mod corect resursele întreprinderii și să asigure amenzii un caracter disuasiv suficient.
66. Împărtășim, așadar, pe deplin analiza Tribunalului, expusă la punctul 48 din hotărârea atacată, potrivit căreia, pentru stabilirea plafonului prevăzut la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, Comisia trebuie „să cunoască cifra de afaceri aferentă unui exercițiu financiar complet, corespunzător unei activități economice normale desfășurate de‑a lungul unei perioade de 12 luni”. Această analiză este pe deplin conformă cu jurisprudența Curții(23) și contribuie la realizarea obiectivelor de reprimare și de descurajare a încălcărilor normelor de concurență.
67. În consecință, considerăm că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a hotărât că, în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, Comisia se putea raporta la ultimul exercițiu complet anterior adoptării deciziei în litigiu, respectiv la exercițiul încheiat la 30 iunie 1996.
68. În al doilea rând, Britannia critică, în esență, Tribunalul, pentru neaplicarea „pragului monetar alternativ” prevăzut în prima parte a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.
69. Pe de o parte, recurenta susține că, în lipsa cifrei de afaceri, Comisia nu era în măsură să îi aplice decât o amendă cuprinsă între 1 000 de euro și 1 milion de euro, cu titlu de măsură alternativă. Această interpretare ar fi în conformitate cu obiectivul articolului 15 alineatul (2) menționat, care urmărește să evite ca amenzile să fie disproporționate în raport cu importanța întreprinderii(24). Mai mult, cu toate că plafonul de 10 % este stabilit prin raportare la cifra de afaceri, prima parte a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 nu ar prevedea în mod expres și nici nu ar presupune existența unei cifre de afaceri.
70. Pe de altă parte, Britannia critică Tribunalul pentru luarea în considerare, la aprecierea cuantumului amenzii stabilit de Comisie, a obiectivului de descurajare vizat la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17. Într‑adevăr, potrivit recurentei, calcularea cuantumului de bază al amenzii (stabilit în funcție de criteriile privind gravitatea și durata încălcării) și stabilirea plafonului acesteia ar urmări două obiective distincte. Din hotãrârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, citată anterior, ar rezulta că plafonul stabilit la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 urmărește „să evite amenzile cu un nivel excesiv și disproporționat” și că are astfel „un obiectiv distinct și autonom în raport cu acela al criteriilor privind gravitatea și durata încălcării”(25). Tribunalul ar fi săvârșit, așadar, o eroare de drept atunci când a apreciat, la punctul 44 din hotărârea atacată, că Comisia putea considera că o amendă de 1 milion de euro nu era suficientă în acea cauză.
71. Trebuie precizat, pe de o parte, că, în opinia noastră, argumentul invocat de Britannia referitor la aprecierea Tribunalului privind caracterul disuasiv al unei amenzi de 1 milion de euro nu este admisibil.
72. Într‑adevăr, asemenea Comisiei, considerăm că analiza acestui argument intră în sfera aprecierii situației de fapt, pe care Curtea, astfel cum am arătat la punctele 40 și 41 din prezentele concluzii, nu o poate analiza în cadrul unui recurs.
73. Pe de altă parte, considerăm că argumentele referitoare la aplicarea unui prag monetar alternativ nu sunt întemeiate.
74. Într‑adevăr, suntem de părere că determinarea plafonului sancțiunii nu reprezintă o simplă problemă de opțiune între o amendă maximă de 1 milion de euro și un plafon stabilit prin raportare la cifra de afaceri a întreprinderii. Este cert că, în cadrul metodei de calcul al amenzilor, Comisia trebuie să respecte un plafon referitor la cifra de afaceri stabilită la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17. Cu toate acestea, în cadrul limitelor stabilite prin dispoziția menționată, Comisia dispune de o largă marjă de apreciere și poate ține seama, astfel cum a amintit Curtea, de „multiple elemente”(26). Or, contrar susținerilor recurentei, considerăm că obiectivul de descurajare este urmărit atât la calcularea cuantumului de bază al amenzii, cât și la determinarea plafonului aplicabil acesteia. Într‑adevăr, acest obiectiv este inerent însăși adoptării Regulamentului nr. 17(27) și primează asupra modului de redactare a articolului 15 alineatul (2) din acesta. Astfel, cu condiția ca nivelul amenzii să se situeze sub limita maximă stabilită la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, Comisia poate, în opinia noastră, în cadrul exercitării puterii sale de apreciere, să țină seama de obiectivul de descurajare în cadrul calculului respectiv.
75. În opinia noastră, Tribunalul a considerat în mod corect că, în cadrul aprecierii plafonului amenzii aplicabile recurentei, Comisia putea ține seama de obiectivul de descurajare avut în vedere la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, în cadrul aprecierii plafonului amenzii aplicabile recurentei.
76. Având în vedere aceste considerații, suntem de părere că al doilea argument al recurentei trebuie declarat în parte inadmisibil și în parte nefondat.
77. Propunem, așadar, Curții să declare primul motiv în parte inadmisibil și în parte nefondat.
B – Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament
78. Din cuprinsul recursului deducem că, în susținerea acestui motiv, recurenta invocă trei argumente.
79. Înainte de a examina temeinicia acestora, trebuie amintit că principiul egalității de tratament constituie un principiu general de drept, pe care Comisia este obligată să îl respecte în cadrul unei proceduri inițiate în temeiul articolului 81 CE.
80. Potrivit unei jurisprudențe constante, la care Tribunalul a făcut în mod corect trimitere la punctul 60 din hotărârea atacată, acest principiu se opune faptului ca situațiile comparabile să fie tratate în mod diferit, iar situațiile diferite să fie tratate în mod identic, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv(28).
81. În primul rând, recurenta susține că Tribunalul a încălcat principiul egalității de tratament atunci când a considerat că ea poate fi tratată de către Comisie în mod diferit față de întreprinderile SNCZ și Union Pigments, care au participat în egală măsură la înțelegere.
82. Considerăm că acest argument nu este întemeiat.
83. Într‑adevăr, rezultă cu claritate din hotărârea atacată că aceste întreprinderi, spre deosebire de recurentă, exercitau în continuare o activitate comercială pe piața fosfatului de zinc atunci când Comisia a adoptat decizia în litigiu. În consecință, cifra lor de afaceri în cursul exercițiului financiar anterior adoptării deciziei permitea Comisiei să evalueze resursele financiare ale acestor întreprinderi și să determine astfel importanța lor economică, situație în care nu se afla și Britannia.
84. Aceste elemente sunt suficiente pentru a se constata că recurenta se afla într‑adevăr într‑o situație diferită de aceea a societăților SNCZ și Union Pigments.
85. În aceste condiții, considerăm că Tribunalul a reținut în mod corect faptul că recurenta putea fi tratată de către Comisie în mod diferit de întreprinderile menționate.
86. În plus, precizăm că instanța comunitară a recunoscut că, în cadrul stabilirii amenzilor care urmează să fie aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, o anumită diferență de tratament între întreprinderile vizate de o decizie a Comisiei este inerentă aplicării metodei reținute în cuprinsul liniilor directoare(29). Într‑adevăr, acestea permit Comisiei să individualizeze sancțiunea în funcție de comportamentele și de caracteristicile proprii întreprinderilor în vederea garantării eficacității normelor comunitare de concurență.
87. În consecință, suntem de părere că acest argument poate fi respins ca nefondat.
88. În al doilea rând, recurenta susține că Tribunalul a încălcat principiul egalității de tratament în măsura în care a hotărât că Britannia putea fi tratată în mod diferit în raport cu întreprinderi precum Anic SpA, DSM și UCAR International Inc., vizate în decizii anterioare ale Comisiei(30). În opinia sa, Tribunalul ar fi reținut în mod greșit, la punctul 61 din hotărârea atacată, că situația sa nu era comparabilă cu aceea a întreprinderilor menționate.
89. Recurenta adaugă că, la stabilirea plafonului amenzii, Comisia ar fi utilizat întotdeauna exercițiul financiar precedent, independent de aspectul dacă activitățile care intrau sub incidența înțelegerii fuseseră transferate și dacă cifra de afaceri realizată în cursul acestui exercițiu era inferioară celei realizate înainte de transferul activităților sale. Astfel, în Decizia „electrozi de grafit”, Comisia ar fi stabilit cuantumul maxim al amenzii aplicabile pe baza cifrei de afaceri realizate de UCAR International Inc. în cursul exercițiului financiar precedent, respectiv 841 de milioane de euro, cu toate că această cifră de afaceri fusese cu mult inferioară celei pe care o realizase în cursul ultimului an al încălcării, respectiv 1 022 de milioane de euro.
90. Comisia susține că acest argument este inadmisibil în măsura în care reprezintă prin excelență o apreciere de fapt, care nu poate fi reanalizată de Curte în cadrul recursului (31).
91. Nu împărtășim această analiză. Deși este adevărat că Tribunalul este singurul competent să constate și să aprecieze faptele, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că este de competența Curții să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor de drept care au fost stabilite de către Tribunal pe baza acestora(32).
92. Invocând acest argument, Britannia solicită Curții să controleze consecințele de drept pe care Tribunalul le‑a stabilit pe baza faptelor constatate în cuprinsul deciziilor vizate de către recurentă, în ceea ce privește caracterul comparabil al situațiilor întreprinderilor și respectarea principiului egalității de tratament.
93. În măsura în care recurenta nu susține nicio denaturare a faptelor expuse de către Tribunal, este de competența Curții să aprecieze dacă acesta a reținut în mod corect că situația Britannia nu este comparabilă cu aceea a întreprinderilor Anic SpA și DSM și că, în consecință, recurenta nu poate cere să fie tratată în același mod, în temeiul principiului egalității de tratament.
94. Spre deosebire de Comisie, propunem, așadar, Curții să se pronunțe în sensul că acest argument este admisibil.
95. Astfel cum am precizat, recurenta consideră că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a reținut, la punctul 61 din hotărârea atacată, că situația sa nu era comparabilă cu aceea a întreprinderilor menționate.
96. Din simpla lectură a punctului 61 se poate constata că argumentul menționat nu este întemeiat. Punctul 61 are următorul cuprins:
„Primul argument al reclamantei, potrivit căruia Comisia s‑ar fi îndepărtat de practica anterioară, nu este întemeiat. Aceasta nu se află, într‑adevăr, într‑o situație comparabilă cu aceea a întreprinderilor [vizate prin Deciziile „polipropilen” și „PVC”], întrucât nu a realizat nicio cifră de afaceri în cursul exercițiului financiar anterior deciziei atacate. Prin urmare, reclamanta nu poate cere să fie tratată în același mod precum întreprinderile din cauzele anterioare.”
97. Motivarea Tribunalului permite înțelegerea temeiurilor care au determinat respingerea argumentului invocat de către recurentă(33). Astfel cum a menționat, aceasta nu a realizat nicio cifră de afaceri în cursul exercițiului financiar anterior adoptării deciziei în litigiu. Or, este în discuție un element determinant care permitea, în opinia noastră, Tribunalului să considere că recurenta se afla într‑adevăr într‑o situație diferită de aceea a întreprinderilor Anic SpA și DSM. În aceste condiții, apreciem că Tribunalul a concluzionat în mod întemeiat că Comisia putea trata Britannia în mod diferit față de celelalte întreprinderi.
98. În orice caz, suntem de părere că eventualele concluzii care ar putea fi desprinse din Deciziile „polipropilen”, „PVC” și „electrozi de grafit” nu puteau fi invocate în cadrul litigiului de față, și aceasta pentru două motive.
99. Pe de o parte, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, amintită de Curte în hotărârea JCB Service/Comisia, citată anterior, că o practică decizională anterioară a Comisiei nu ar putea servi drept cadru juridic cu privire la amenzile în materie de concurență și că deciziile referitoare la alte cauze nu prezintă decât un caracter indicativ în ceea ce privește existența unei discriminări”(34). Într‑adevăr, astfel cum precizează Curtea, concluziile desprinse din această practică nu prezintă decât un caracter indicativ, având în vedere că împrejurările proprii acestora, precum piețele, produsele, întreprinderile și perioadele avute în vedere, nu sunt identice”(35). În plus, trebuie semnalat că Deciziile „polipropilen” și „PVC”, la care se referă recurenta, au fost adoptate chiar înainte de publicarea liniilor directoare.
100. Pe de altă parte, Curtea a hotărât în repetate rânduri că faptul că în trecut Comisia a aplicat amenzi de un anumit nivel pentru diferite tipuri de încălcări nu ar putea să o priveze de posibilitatea de a ridica acest nivel în limitele stabilite prin Regulamentul nr. 17, dacă acest lucru este necesar pentru garantarea eficacității normelor comunitare de concurență(36). În aceste condiții, apreciem că o întreprindere implicată într‑o procedură administrativă inițiată în temeiul articolului 81 CE nu poate dobândi o încredere legitimă în faptul că va fi tratată de către Comisie în același mod precum o altă întreprindere care se află într‑o situație comparabilă.
101. În aceste condiții, propunem Curții să respingă acest argument ca nefondat.
102. În al treilea rând, recurenta critică Tribunalul pentru faptul că a hotărât, la punctul 63 din hotărârea atacată, că ar fi existat o discriminare nejustificată în ceea ce o privește, prin comparație cu Trident, în cazul în care Comisia nu s‑ar fi raportat la cifra de afaceri realizată în cursul exercițiului financiar anterior.
103. Acest argument este în mod vădit inoperant.
104. Într‑adevăr, pentru respingerea celui de al doilea aspect al motivului întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament, hotărârea atacată se întemeiază în exclusivitate pe împrejurarea că recurenta se află într‑o situație diferită de aceea a întreprinderilor participante la înțelegere, respectiv Union Pigments și SNCZ, precum și de aceea a întreprinderilor care au făcut obiectul unei proceduri anterioare a Comisiei, respectiv Anic SpA și DSM.
105. În consecință, în opinia noastră, constatarea Tribunalului expusă la punctul 63 din hotărârea atacată este lipsită de incidență în această privință.
106. Acest motiv având, în opinia noastră, un caracter suplimentar, criticile pe care recurenta le aduce acestei constatări nu pot determina anularea hotărârii atacate și sunt în consecință inoperante(37).
107. În aceste condiții, propunem Curții să respingă în totalitate acest al doilea motiv ca nefondat.
C – Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului securității juridice
108. Recurenta susține că Tribunalul a încălcat principiul securității juridice atunci când s‑a pronunțat în sensul că, raportându‑se la un alt exercițiu financiar decât cel anterior adoptării deciziei în litigiu pentru fixarea plafonului de 10 % din cifra de afaceri, Comisia nu a săvârșit o eroare de drept.
109. Britannia amintește că acest principiu este consacrat la articolul 7 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”). Recurenta arată că principiul menționat este recunoscut în egală măsură la articolul 11 din Declarația universală a drepturilor omului și în articolul 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la Nisa, la 7 decembrie 2000(38).
110. Britannia subliniază că sistemul de amenzi stabilit în Regulamentul nr. 17 ar avea un „caracter penal”(39), căruia i‑ar fi aplicabile dispozițiile articolului 7 alineatul (1) din CEDO și, în această privință, ar exista un principiu general de drept care impune ca dispozițiile referitoare la infracțiuni și la pedepse să nu fie interpretate în mod extensiv în detrimentul persoanei urmărite(40).
111. În plus, Tribunalul ar fi statuat că „sancțiunile aplicate unei întreprinderi pentru o încălcare a normelor de concurență corespund celor care erau în vigoare în momentul în care a fost săvârșită încălcarea”(41). Tribunalul ar fi considerat de asemenea că „Comisia nu are puterea de a modifica Regulamentul nr. 17 sau de a se îndepărta de acesta, nici măcar prin intermediul unor norme generale pe care și le autoimpune”(42).
112. Pe de altă parte, Curtea a hotărât că principiul securității juridice se impune cu o rigoare cu totul deosebită atunci când este în discuție o reglementare care poate avea consecințe de ordin financiar(43).
113. În consecință, recurenta susține că limitele stabilite la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 nu puteau fi depășite de către Comisie. Potrivit recurentei, nu era posibil ca, având în vedere claritatea conținutului acestei dispoziții, Comisia să se raporteze la un alt exercițiu decât exercițiul financiar precedent. Principiul securității juridice, dimpotrivă, ar fi impus Comisiei obligația de a aplica recurentei o amendă cuprinsă între 1 000 de euro și 1 milion de euro, astfel cum este prevăzut în prima parte a acestei dispoziții.
114. În opinia Britannia, Tribunalul ar fi creat o situație în care ar fi fost imposibil pentru întreprinderi să determine anul de referință relevant în vederea stabilirii plafonului aplicabil și, prin urmare, un plafon clar și precis al amenzii care le‑ar putea fi aplicată(44).
115. Într‑adevăr, recurenta subliniază că aprecierea referitoare la existența unei „activități economice normale” a întreprinderii este subiectivă și că există o mare incertitudine în ceea ce privește situațiile care intră sub incidența „împrejurărilor excepționale”. Or, susține aceasta, Comisia nu poate fi autorizată să aleagă anul de referință, în mod arbitrar, în funcție de astfel de criterii.
116. Comisia consideră că acest motiv trebuie respins în măsura în care nu face decât să reformuleze argumentele invocate de Britannia în cadrul primului motiv.
117. În orice caz, Comisia arată că interpretarea articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 era perfect previzibilă, întrucât plafonul stabilit în această dispoziție se aplică cifrei de afaceri aferente exercițiului financiar precedent și că recurenta nu realizase o astfel de cifră de afaceri. Comisia subliniază că principiul previzibilității amenzilor presupune că întreprinderile trebuie să fie capabile să evalueze consecințele propriilor acte înainte de a le săvârși. Comisia observă că, în cazul de față, cifra de afaceri a Britannia, în ziua în care a hotărât să săvârșească încălcarea, nu era cu mult diferită de cea utilizată pentru calcularea cuantumului maxim al amenzii (55,7 milioane de euro pentru exercițiul încheiat la 30 iunie 1996). Potrivit Comisiei, recurenta putea, așadar, să evalueze, la momentul săvârșirii încălcării, cuantumul amenzii pe care trebuia să o achite în cazul în care înțelegerea era descoperită și sancționată. În plus, Comisia susține că situația specifică în care se afla Britannia, și anume o existență juridică continuă, dar o cifră de afaceri egală cu zero, conducea la apariția unei probleme speciale pe care aceasta din urmă nu o putea ignora. Cu toate acestea, recurenta s‑ar fi abținut să invoce acest punct în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile care i‑a fost adresată.
118. Apreciem că acest motiv nu este întemeiat.
119. Într‑adevăr, apreciem că argumentele invocate de Britannia constituie o reformulare a celor deja expuse în susținerea primului motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17. În măsura în care am considerat că acestea nu erau întemeiate, apreciem că argumentele invocate de recurentă în susținerea celui de al treilea motiv nu sunt nici ele întemeiate.
120. Cu toate acestea, presupunând că această părere nu este împărtășită de către Curte, analizăm aceste argumente cu titlu suplimentar.
121. Britannia susține, în esență, că metoda de calcul reținută de Comisie în cadrul aplicării articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 nu era previzibilă în momentul în care a fost săvârșită încălcarea.
122. Înainte de a analiza temeinicia acestui argument, dorim să amintim cerințele care decurg din principiul securității juridice.
123. Acest principiu este un corolar al principiului legalității și constituie un principiu fundamental al dreptului comunitar. Astfel cum a precizat Tribunalul la punctul 69 din hotărârea atacată, acest principiu „impune cerința ca normele de drept să fie clare și precise și urmărește să garanteze previzibilitatea situațiilor și a raporturilor juridice care aparțin sferei dreptului comunitar”(45). Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că „această cerință a securității juridice se impune cu o rigoare cu totul deosebită în prezența unei reglementări care poate avea consecințe de ordin financiar(46).
124. Astfel cum a arătat recurenta, principiul menționat a fost consacrat la articolul 7 alineatul (1) din CEDO, precum și la articolul 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care, trebuie amintit, nu are forță juridică obligatorie(47).
125. Articolul 7 alineatul (1) din CEDO, care reproduce articolul 11 alineatul (2) din Declarația universală a drepturilor omului, are următorul conținut:
„Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.”
126. Subliniem că instanța comunitară nu este competentă să aprecieze legalitatea metodei de calcul reținute de Comisie în lumina articolului 7 alineatul (1) din CEDO, în măsura în care dispozițiile acesteia nu fac parte, ca atare, din dreptul comunitar(48).
127. Cu toate acestea, Curtea a statuat în repetate rânduri în sensul că drepturile fundamentale sunt parte integrantă a principiilor generale de drept a căror respectare este asigurată de către Curte(49). În cadrul acestei misiuni, Curtea se inspiră nu numai din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ci și din indicațiile furnizate de instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului, la care statele membre au cooperat sau au aderat(50). În această privință, Curtea a considerat că CEDO are o semnificație deosebită(51).
128. În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a instanței comunitare, o normă prin care se aplică o pedeapsă – o normă cu caracter penal sau un instrument cu ajutorul căruia se impune o sancțiune administrativă – trebuie să prezinte un anumit număr de caracteristici.
129. În primul rând, orice normă de drept, în special atunci când impune sau când permite impunerea unor sancțiuni, trebuie să se întemeieze pe o bază legală clară și lipsită de ambiguitate(52).
130. În al doilea rând, această normă trebuie să fie clară și precisă(53).
131. Instanța comunitară consideră, într‑adevăr, că persoanele avute în vedere de reglementarea în cauză trebuie să fie în măsură să cunoască, fără ambiguitate, drepturile și obligațiile care decurg din această reglementare, aceasta pentru a putea lua măsurile necesare(54). Potrivit Curții, această cerință se aplică nu numai normelor care stabilesc elementele constitutive ale unei încălcări, ci și celor care definesc consecințele care decurg dintr‑o încălcare a normelor juridice(55). Legea trebuie, așadar, să definească cu claritate încălcările și pedepsele care le reprimă.
132. Pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, claritatea legii se apreciază nu numai prin prisma dispoziției relevante, ci și a precizărilor aduse prin jurisprudența existentă și publicată(56).
133. În sfârșit, această reglementare trebuie să fie accesibilă și previzibilă(57).
134. Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că persoana în cauză trebuie să fie în măsură să prevadă, în mod rezonabil date fiind împrejurările cauzei, consecințele care pot rezulta dintr‑o anumită acțiune(58).
135. Previzibilitatea legii nu s‑ar opune faptului ca această persoană să recurgă la consilieri competenți pentru evaluarea unor astfel de consecințe(59). Acest caracter nu se opune nici faptului că legea conferă putere de apreciere autorității administrative. În acest caz, cerința previzibilității ar implica faptul ca întinderea și modalitățile de exercitare ale acestei puteri de apreciere să fie definite cu precizie, având în vedere scopul legitim care este în joc, pentru a furniza individului o protecție adecvată împotriva arbitrarului(60).
136. În plus, articolul 7 alineatul (1) din CEDO nu ar impune condiția ca termenii acestei dispoziții să fie atât de preciși, încât consecințele care pot decurge dintr‑o încălcare a acestei prevederi să poată fi prevăzute cu o certitudine absolută(61). Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie evitată o rigiditate normativă excesivă pentru a permite administrației să se adapteze schimbărilor de situație. Aceasta permite totodată individualizarea pedepsei aplicabile. În timp ce principiul legalității impune cerința unei calificări riguroase și obiective a acțiunii, principiul individualizării cere, într‑adevăr, ca alegerea unei sancțiuni să fie adaptată în funcție de împrejurările proprii fiecărei persoane.
137. Aceste caracteristici, și anume claritatea normelor de drept, previzibilitatea sancțiunilor și individualizarea acestora, sunt tot atâtea garanții necesare pentru asigurarea eficacității politicii urmate de legiuitorul comunitar.
138. După amintirea acestor elemente, este necesar să se verifice dacă metoda de calcul reținută de Comisie în litigiul de față putea fi prevăzută în mod rezonabil.
139. În această privință, Tribunalul a considerat, la punctul 73 din hotărârea atacată, că recurenta era perfect în măsură să prevadă că urma să i se aplice o amendă, din moment ce încălcarea normelor de concurență pe care o săvârșise era clară. Tribunalul a mai hotărât că era previzibil ca această amendă să fie determinată nu numai în funcție de gravitatea și de durata încălcării, ci și de împrejurările proprii întreprinderii.
140. Împărtășim pe deplin această analiză, pentru motivele următoare.
141. În primul rând, deși dispozițiile articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 lasă Comisiei o marjă largă de apreciere, considerăm că acestea limitează totuși exercitarea de către Comisie a acestei marje, în măsura în care sunt instaurate criterii obiective pe care Comisia este obligată să le respecte. Prin faptul că are drept bază dispoziția menționată, amenda care poate fi impusă are un plafon exprimat în cifre și absolut, care se calculează în funcție de fiecare întreprindere, pentru fiecare caz de încălcare, astfel încât cuantumul maxim al amenzii care poate fi aplicată unei anumite întreprinderi este, în opinia noastră, determinabil dinainte.
142. În al doilea rând, exercitarea puterii de apreciere de către Comisie este limitată prin normele de conduită pe care și le‑a stabilit ea însăși în cadrul liniilor directoare. Deși acestea din urmă nu constituie o normă de drept pe care administrația să fie, în orice caz, obligată să o respecte, instanța comunitară a considerat că acestea exprimă totuși o normă de conduită pe care Comisia nu o poate eluda, cu riscul de a fi sancționată pentru încălcarea principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament, protecția încrederii legitime sau securitatea juridică(62).
143. Astfel cum a statuat Curtea în hotãrârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, citată anterior, liniile directoare asigură securitatea juridică a întreprinderilor vizate și le permite să cunoască metodele de calcul utilizate de Comisie la punerea în aplicare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17(63). Având în vedere că, timp de mulți ani, Comisia a fost criticată pentru opacitatea de care dădea dovadă la stabilirea cuantumului amenzilor, publicarea liniilor directoare a permis o mai mare transparență a deciziilor sale(64).
144. În al treilea rând, trebuie amintit că, în temeiul articolului 229 CE și al articolului 17 din Regulamentul nr. 17, Curtea și Tribunalul au competența de fond pentru a se pronunța cu privire la acțiunile formulate împotriva deciziilor Comisiei de stabilire a unei amenzi. Instanțele comunitare pot nu numai să le anuleze, ci și să șteargă, să reducă sau să majoreze amenda aplicată. Astfel, practica administrativă a Comisiei este supusă controlului integral al instanțelor comunitare. În această privință, controlul exercitat de acestea a permis, printr‑o jurisprudență constantă și publicată, să se clarifice criteriile și metoda de calcul pe care Comisia trebuie să le aplice în cadrul stabilirii cuantumului amenzilor. Instanțele comunitare au stabilit astfel, în cadrul unei jurisprudențe consacrate la care se referă, de altfel, recurenta, că noțiunea „exercițiu financiar precedent” privește, în principiu, ultimul exercițiu complet al fiecăreia dintre întreprinderile vizate la data adoptării deciziei atacate.
145. Contrar susținerilor recurentei, considerăm, așadar, că Comisia nu dispune de o marjă de apreciere nelimitată care să îi permită să aleagă „în mod arbitrar” exercițiul financiar care servește drept bază stabilirii plafonului amenzii(65).
146. Având în vedere elementele pe care le‑am amintit, suntem de părere că recurenta era în măsură să prevadă, în mod rezonabil, metoda de calcul reținută de Comisie, eventual făcând apel la serviciile unui consilier juridic.
147. În orice caz, dorim să adăugăm că, în opinia noastră, obiectivele de reprimare și de descurajare urmărite de legiuitorul comunitar justifică faptul că se evită ca întreprinderile să poată cunoaște în prealabil cuantumul exact al amenzii care le poate fi aplicată, și aceasta pentru două motive.
148. Pe de o parte, ni se pare important ca întreprinderile să nu poată fi în măsură să evalueze beneficiile pe care le‑ar putea realiza prin participarea la încălcare, ținând seama de cuantumul unei asemenea amenzi.
149. Pe de altă parte, apreciem că trebuie evitate situațiile în care întreprinderile ar fi tentate să își deturneze capitalurile, considerând că, în lipsa unei cifre de afaceri, li s‑ar aplica o amendă mai mică, dacă nu chiar nulă.
150. În prezentul litigiu, astfel cum în mod corect a afirmat Tribunalul la punctul 73 din hotărârea atacată, principiul securității juridice nu putea să ofere recurentei garanția că încetarea activităților sale comerciale ar avea drept consecință faptul că aceasta ar putea evita o amendă.
151. Având în vedere aceste elemente, considerăm, așadar, că faptul că Britannia nu era în măsură să cunoască, în prealabil și cu o „certitudine absolută”, anul de referință relevant pentru calcularea plafonului aplicabil și, prin urmare, amenda maximă care îi putea fi aplicată, nu constituie o încălcare a principiului securității juridice.
152. Propunem, așadar, Curții să respingă cel de al treilea motiv ca nefondat.
D – Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o lipsă de motivare a hotărârii atacate
153. Recurenta susține că în hotărârea atacată s‑a omis să se răspundă la argumentul său întemeiat pe o inegalitate de tratament cu Karageorgis, una dintre întreprinderile vizate prin Decizia 1999/271/CE a Comisiei(66). Britannia afirmă că ar fi invocat acest argument în fața Tribunalului și că acesta l‑ar fi identificat de altfel la punctul 55 din hotărârea atacată.
154. Britannia arată că, în Decizia „transbordoare grecești”, Karageorgis s‑ar fi retras de pe piață înainte de adoptarea deciziei de către Comisie. În măsura în care cifra de afaceri a acestei întreprinderi pentru exercițiul financiar precedent nu era disponibilă, Comisia ar fi invocat prima parte a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 pentru a‑i aplica o amendă de 1 milion de euro. Potrivit recurentei, situația sa în cauză este foarte asemănătoare aceleia a întreprinderii respective. În consecință, recurenta consideră că nu ar trebui să se afle într‑o situație mai puțin avantajoasă decât Karageorgis și că, în orice caz, ar trebui să beneficieze de un tratament identic.
155. Motivul invocat de Britannia intră sub incidența cerinței imperative de motivare. Acesta urmărește să sancționeze o lipsă de motivare a hotărârii atacate. Motivul menționat este admisibil în măsura în care, în conformitate cu o jurisprudență constantă, problema dacă Tribunalul a răspuns motivelor invocate de părți și a motivat în mod corespunzător hotărârea constituie o problemă de drept care poate fi invocată, ca atare, în cadrul unui recurs(67).
156. Amintim mai întâi că, în temeiul articolului 36 din Statutul Curții de Justiție, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 din statutul menționat, „[h]otărârile se motivează”.
157. Potrivit Curții, motivarea unei hotărâri trebuie să evidențieze în mod clar și neechivoc raționamentul Tribunalului pentru a permite persoanelor interesate să ia cunoștință de motivele deciziei luate, iar Curții, să își exercite controlul jurisdicțional(68). În ceea ce privește o acțiune întemeiată pe articolul 230 CE, cerința motivării implică în mod evident ca Tribunalul să analizeze motivele de anulare invocate de reclamantă și să expună rațiunile care au condus la respingerea motivului sau la anularea actului atacat. În special în cadrul punerii în aplicare a articolului 81 CE și a articolului 15 din Regulamentul nr. 17, Curtea trebuie să verifice dacă Tribunalul a răspuns în mod corespunzător tuturor argumentelor care urmăresc anularea sau reducerea amenzii, invocate de reclamantă în susținerea suprimării sau a diminuării amenzii(69).
158. Curtea a impus totuși limite acestei obligații de a răspunde la motivele invocate, în cuprinsul hotărârii din 6 martie 2001, Connolly/Comisia(70). Instanța a considerat că motivarea unei hotărâri trebuie să fie apreciată în funcție de împrejurările speței(71) și că nu se poate cere ca Tribunalul să răspundă „în detaliu la fiecare argument invocat de către reclamant, în special dacă nu avea un caracter suficient de clar și de precis și nu se întemeia pe elemente de probă corespunzătoare”(72).
159. După ce au fost amintite aceste elemente, trebuie analizat dacă Tribunalul a omis să răspundă la argumentul în cauză invocat de către recurentă și, dacă este cazul, dacă era obligat să răspundă la acest argument.
160. În primă instanță, recurenta susținea încălcarea de către Comisie a principiului egalității de tratament, în măsura în care Britannia a fost tratată diferit față de, pe de o parte, întreprinderile vizate prin Deciziile „polipropilen” și „PVC” și, pe de altă parte, întreprinderea Karageorgis, vizată în Decizia „transbordoare grecești”. Britannia mai reproșa Comisiei faptul că o tratase diferit față de întreprinderile SNCZ și Union Pigments, care participaseră de asemenea la înțelegere.
161. Tribunalul a identificat argumentele invocate de către recurentă la punctele 54, 55 și 56 din hotărârea atacată. În timp ce la punctul 54 din hotărârea menționată sunt rezumate cele care rezultă din Deciziile „polipropilen” și „PVC”, la punctul 55 este expus raționamentul recurentei întemeiat pe analiza Deciziei „transbordoare grecești”. În ceea ce privește punctul 56, acesta rezumă argumentele prezentate de Britannia referitor la tratamentul rezervat de Comisie întreprinderilor SNCZ și Union Pigments.
162. Tribunalul a respins aceste argumente pentru motivele următoare:
„61 Primul argument al reclamantei, întemeiat pe faptul că Comisia s‑ar fi îndepărtat de la practica sa anterioară, este neîntemeiat. Aceasta nu se află, într‑adevăr, într‑o situație comparabilă cu aceea a întreprinderilor din cauzele citate la punctul 54 [din hotărârea atacată], întrucât nu realizase nicio cifră de afaceri în cursul exercițiului financiar anterior adoptării deciziei atacate. Prin urmare, aceasta nu poate cere să fie tratată în același mod ca întreprinderile din cauze anterioare.
62 Al doilea argument al reclamantei, întemeiat pe o pretinsă discriminare între ea însăși, pe de o parte, și SNCZ și Union Pigments, pe de altă parte, trebuie de asemenea să fie respins […] Întrucât o cifră de afaceri nulă oferă o imagine denaturată cu privire la importanța reclamantei, Comisia avea dreptul să recurgă la un exercițiu anterior și, prin urmare, să o trateze pe reclamantă în mod diferit de SNCZ și Union Pigments.
[…]
64 Este necesar, prin urmare, să se respingă al doilea aspect al singurului motiv.”
163. O simplă lectură este suficientă pentru a se constata că Tribunalul a omis să răspundă la argumentul recurentei întemeiat pe o pretinsă încălcare a principiului egalității de tratament prin raportare la situația întreprinderii Karageorgis. Acest argument a fost totuși invocat în mod expres la punctele 3.3.3-3.3.6 din acțiunea introdusă în primă instanță și este identificat, ca atare, la punctul 55 din hotărârea atacată.
164. Desigur, Curtea a considerat că Tribunalul nu este obligat să răspundă la argumentele care nu au un „caracter suficient de clar și de precis”(73).
165. Cu toate acestea, în cazul de față, suntem de părere că argumentul în cauză avea aceste caracteristici și permitea, așadar, Tribunalului să își exprime poziția.
166. Într‑adevăr, în cuprinsul cererii introductive în primă instanță, Britannia a expus cu claritate motivele pentru care considera că situația sa era comparabilă cu aceea a întreprinderii Karageorgis, vizată în Decizia „transbordoare grecești”(74). Mai mult, în susținerea argumentării sale, aceasta a identificat în mod precis punctele din motivele deciziei menționate în care Comisia expune metoda de calcul reținută pentru determinarea plafonului amenzii aplicabile întreprinderii Karageorgis(75).
167. În consecință, apreciem că, prin faptul că a omis să răspundă la argumentul invocat de către recurentă, Tribunalul nu și‑a respectat obligația de motivare care îi revine în temeiul articolelor 36 și 53 din Statutul Curții de Justiție.
168. Pentru acest motiv, propunem, așadar, Curții să declare acest motiv întemeiat și să anuleze hotărârea atacată.
VI – Evocarea litigiului
169. Articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție prevede că, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.
170. În speță, apreciem că litigiul este în stare de judecată cu privire la punctul a cărui anulare am propus‑o.(76). Propunem, așadar, Curții să îl evoce și să se pronunțe în mod definitiv cu privire la motivul invocat de Britannia în primă instanță.
VII – Cu privire la acțiunea în primă instanță
171. Britannia solicită anularea deciziei în litigiu și invocă mai multe motive, printre care un motiv întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament.
172. În cadrul acestui motiv, recurenta susține nerespectarea de către Comisie a acestui principiu, prin faptul că a fost tratată diferit în raport cu întreprinderea Karageorgis, vizată prin Decizia „transbordoare grecești”.
173. Britannia susține că situația sa era, într‑adevăr, comparabilă cu aceea a întreprinderii menționate, în măsura în care ambele se retrăseseră de pe piață cu câțiva ani înainte de adoptarea deciziei de către Comisie. Cu toate acestea, în cadrul Deciziei „transbordoare grecești”, Comisia, după ce a constatat că nu dispunea de nicio informație cu privire la cifra de afaceri a întreprinderii Karageorgis pentru exercițiul financiar anterior adoptării deciziei, ar fi aplicat întreprinderii respective, în temeiul articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul (CEE) nr. 4056/86(77), o amendă de 1 milion ECU(78).
174. Calculând plafonul maxim al amenzii aplicabile recurentei prin raportare la un alt exercițiu financiar decât cel anterior adoptării deciziei litigioase, Comisia s‑ar fi îndepărtat, așadar, de practica sa anterioară, încălcând, în prezentul litigiu, principiul egalității de tratament.
175. Apreciem că acest motiv nu este întemeiat.
176. Într‑adevăr, suntem de părere că eventualele concluzii care ar putea fi desprinse din Decizia „transbordoare grecești” nu pot fi invocate în cadrul litigiului de față, și aceasta pentru motivele pe care le‑am expus deja la punctele 99 și 100 din prezentele concluzii.
177. Cu toate că situația întreprinderii Karageorgis se apropie de aceea a Britannia(79), rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că practica decizională anterioară a Comisiei nu poate servi drept cadru juridic cu privire la amenzile în materie de concurență. Într‑adevăr, Curtea a hotărât în repetate rânduri că deciziile referitoare la alte cauze nu prezintă decât un caracter indicativ în ceea ce privește existența unei discriminări având în vedere că împrejurările proprii acestora, precum piețele, produsele, întreprinderile și perioadele avute în vedere, nu sunt identice. Or, aceasta este situația în cauza menționată de recurentă.
178. În plus, Curtea a mai hotărât că Comisia nu este ținută de nivelul amenzilor aplicate în trecut diferitelor tipuri de încălcări și că aceasta poate ridica acest nivel în limitele stabilite în Regulamentul nr. 17 dacă acest lucru este necesar în vederea garantării eficacității normelor comunitare de concurență(80). În această privință, Curtea a precizat că întreprinderile implicate într‑o procedură administrativă care se poate finaliza prin aplicarea unei amenzi nu pot dobândi o încredere legitimă în faptul că nu va fi depășit de către Comisie nivelul amenzilor aplicate anterior sau metoda de calcul aplicată acestora(81). Potrivit Curții, întreprinderile vizate trebuie, prin urmare, să „țină seama de posibilitatea ca, în orice moment, Comisia să decidă să ridice nivelul cuantumului amenzilor în raport cu cele aplicate în trecut”(82).
179. În aceste condiții, suntem de părere că o întreprindere precum Britannia, implicată într‑o procedură administrativă inițiată în temeiul articolului 81 CE, nu putea dobândi o încredere legitimă în faptul că va fi tratată de către Comisie într‑un mod identic cu întreprinderea Karageorgis, vizată printr‑o decizie anterioară.
180. Având în vedere aceste elemente, apreciem că principiul egalității de tratament nu a fost încălcat de către Comisie.
181. În consecință, propunem Curții să respingă acest motiv de anulare.
VIII – Cu privire la cheltuielile de judecată
182. În conformitate cu articolul 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 118 din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În speță, întrucât Comisia a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, iar apărările esențiale invocate de aceasta au fost respinse, se impune, în opinia noastră, obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta procedură de recurs.
183. În plus, articolul 122 din Regulamentul de procedură prevede că, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. În speță, analiza motivului invocat de recurentă în primă instanță, întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament cu privire la tratamentul aplicat întreprinderii Karageorgis (vizată prin Decizia „transbordoare grecești”, nu a evidențiat niciun motiv susceptibil să conducă la anularea deciziei în litigiu. În consecință, nu vedem niciun motiv pentru care ar fi necesar să se modifice dispozitivul hotărârii atacate.
184. În aceste condiții, este necesar ca recurenta să fie obligată atât la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul recurs, cât și a celor efectuate în fața Tribunalului.
IX – Concluzie
185. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem, așadar, Curții să declare:
„1) Anulează hotărârea Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 29 noiembrie 2005, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia (T‑33/02), în măsura în care în aceasta nu a fost analizat argumentul întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament între societatea Britannia Alloys & Chemicals Ltd și întreprinderea Karageorgis, vizată prin Decizia 1999/271/CE a Comisiei din 9 decembrie 1998 privind o procedură de aplicare a articolului [81] din Tratatul CE (IV/34.466‑Transbordoare grecești).
2) Respinge recursul cu privire la restul motivelor.
3) Respinge acțiunea în anulare introdusă la Tribunalul de Primă Instanță al Comunităților Europene, având ca obiect anularea Deciziei 2003/437/CE a Comisiei din 11 decembrie 2001 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 81 din Tratatul CE și al articolului 53 din Acordul privind SEE – Cauza COMP/E-1/37.027 – Fosfat de zinc.
4) Obligă Britannia Alloys & Chemicals Ltd la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul prezentei proceduri, precum și al celei inițiate în fața Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene.”
1 – Limba originală: franceza.
2 – T‑33/02, Rec., p. II‑4973.
3 – Decizia din 11 decembrie 2001 privind o procedură iniţiată în temeiul articolului 81 din Tratatul CE şi al articolului 53 din Acordul privind SEE – cauza COMP/E‑1/37.027 – Fosfat de zinc (JO 2003, L 153, p. 1, denumită în continuare „decizia în litigiu”).
4 – Regulamentul din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81] şi [82] din Tratat (JO 1962, 13, p. 204), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1216/1999 al Consiliului din 10 iunie 1999 (JO L 148, p. 5, denumit în continuare „Regulamentul nr. 17”). Trebuie precizat că acest regulament a fost înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din Tratat (JO 2003, L 1, p. 1, Ediţie specială, 08/vol. 1, p. 167).
5 – Linii directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 şi al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO (JO 1998, C 9, p. 3, Ediţie specială, 08/vol. 3, p. 69).
6 – JO C 207, p. 4, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”.
7 – Punctele 311 şi 313 din motivele deciziei în litigiu.
8 – Punctul 345 din motivele deciziei în litigiu şi nota de subsol 197.
9 – Punctul 50 din motivele deciziei menţionate.
10 – Punctul 366 din motivele deciziei în litigiu.
11 – Punctul 370 din motivele deciziei menţionate.
12 – A se vedea în special hotărârea din 1 iunie 1994, Comisia/Brazzelli Lualdi şi alţii (C‑136/92 P, Rec., p. I‑1981, punctele 47-49).
13 – A se vedea în special hotărârea din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia (C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 23), hotărârea din 29 aprilie 2004, Parlamentul European/Ripa di Meana şi alţii (C‑470/00 P, Rec., p. I‑4167, punctul 41), şi hotărârea din 6 aprilie 2006, General Motors/Comisia (C‑551/03 P, Rec., p. I‑3173, punctul 51).
14 – A se vedea în special hotãrârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia (C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P şi C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctele 244 şi 245 şi jurisprudenţa citată).
15 – Hotărârea din 29 iunie 2006, SGL Carbon/Comisia (C‑308/04 P, Rec., p. I‑5977, punctul 46 şi jurisprudenţa citată).
16 – Hotărârea din 21 septembrie 2006, JCB Service/Comisia (C‑167/04 P, Rec., p. I‑8935, punctele 207 şi 208, precum şi jurisprudenţa citată).
17 – Recurenta face referire la hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR şi alţii/Comisia (T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95‑T‑32/95, T‑34/95‑T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95‑T‑65/95, T‑68/95‑T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 şi T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 5009).
18– A se vedea în acest sens hotărârea din 10 decembrie 2002, British American Tobacco (Investments) şi Imperial Tobacco (C‑491/01, Rec., p. I‑11453, punctul 203 şi jurisprudenţa citată).
19– C‑291/98 P, Rec., p. I‑9991, punctul 85.
20 – Tribunalul face referire la hotărârea Curţii din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française şi alţii/Comisia (100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 105), şi la hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Archer Daniels Midland şi Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia (T‑224/00, Rec., p. II‑2597, punctul 105).
21 – Curtea a recunoscut, foarte devreme, încă în cuprinsul unei hotărâri din 15 iulie 1970, ACF Chemiefarma/Comisia (41/69, Rec., p. 661), că sancţiunile prevăzute la articolul 15 din Regulamentul nr. 17 „urmăresc atât reprimarea comportamentelor ilicite, cât şi prevenirea repetării acestora” (punctul 173).
22 – Punctul 42 din hotărârea atacată.
23– Facem trimitere la jurisprudenţa citată la nota de subsol 17 din prezentele concluzii.
24 – Britannia face referire în special la hotărârea din 15 iunie 2005, Tokai Carbon şi alţii/Comisia (T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 şi T‑91/03, nepublicată în Recueil) în cuprinsul căreia Curtea a precizat că „plafonul urmăreşte în special să protejeze întreprinderile împotriva unui nivel excesiv al amenzilor, care ar putea distruge substanţa lor economică. Este, aşadar, adecvat ca plafonul să nu se raporteze la perioada în care au fost săvârşite încălcările, care poate să se fi încheiat de mai mulţi ani la data impunerii amenzii, ci la o perioadă apropiată de acea dată” (punctul 389).
25 – Punctele 281şi 282.
26 – Hotărârea SGL Carbon/ Comisia, citată anterior (punctele 46 şi 47).
27 – A se vedea în special al zecelea considerent din Regulamentul nr. 17, în care se precizează că „respectarea articolelor [81 CE] şi [82 CE], precum şi îndeplinirea obligaţiilor impuse întreprinderilor şi asociaţiilor de întreprinderi în temeiul prezentului regulament trebuie să poată fi puse în aplicare prin impunerea de amenzi şi penalităţi cu titlu cominatoriu”.
28 – A se vedea în special hotărârea Archer Daniels Midland şi Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, citată anterior (punctul 69 şi jurisprudenţa citată).
29 – A se vedea în această privinţă hotărârea din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia (T‑23/99, Rec., p. II‑1705, punctul 285).
30 – A se vedea Decizia 86/398/CEE a Comisiei din 23 aprilie 1986 privind o procedură de aplicare a articolului [81 din Tratatul CE] (IV/31.149 – Polipropilen), (JO L 230, p. 1, denumită în continuare „Decizia «polipropilen»”), Decizia 94/599/CE a Comisiei din 27 iulie 1994 privind o procedură de aplicare a articolului [81] din Tratatul CE (IV/31.865 – PVC) (JO L 239, p. 14, denumită în continuare „Decizia «PVC»”) şi, respectiv, Decizia 2002/271/CE a Comisiei din 18 iulie 2001 privind o procedură de aplicare a articolului 81 din Tratatul CE şi a articolului 53 din Acordul privind SEE – Cauza COMP/E‑I/36.490 – Electrozi de grafit (JO 2002, L 100, p. 1, denumită în continuare „Decizia «electrozi de grafit»”).
31 – Punctul 48 din memoriul în răspuns.
32 – A se vedea jurisprudenţa citată la nota de subsol 13 din prezentele concluzii.
33 – Trebuie precizat că, în temeiul unei jurisprudenţe constante, „pentru a‑şi îndeplini obligaţia de motivare, Tribunalul nu este ţinut să realizeze, în cadrul hotărârii sale, o motivare care să urmeze în mod exhaustiv şi unul câte unul toate argumentele prezentate de părţile în litigiu. Prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiţia de a permite persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care au fost luate măsurile în discuţie, iar instanţei competente să dispună de elemente suficiente pentru a exercita controlul” (hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland şi alţii/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P şi C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 372 şi jurisprudenţa citată).
34 – Punctul 205. A se vedea de asemenea hotărârea Tribunalului din 18 iulie 2005, Scandinavian Airlines System/Comisia (T‑241/01, Rec., p. II‑2917, punctul 87 şi jurisprudenţa citată).
35 – A se vedea punctul 201 din hotărârea JCB Service/Comisia, citată anterior.
36 – Hotărârea din 2 octombrie 2003, Aristrain/Comisia (C‑196/99 P, Rec., p. I‑11005, punctul 81 şi jurisprudenţa citată).
37 – A se vedea în special hotărârea din 7 noiembrie 2002, Hirschfeldt/AEE (C‑184/01 P, Rec., p. I‑10173, punctul 48) şi hotărârea din 8 mai 2003, T. Port/Comisia (C‑122/01 P, Rec., p. I‑4261, punctul 17), precum şi, pentru o jurisprudenţă recentă, ordonanţa din 12 decembrie 2006, Autosalone Ispra/Comisia (C‑129/06 P, nepublicată în Recueil, punctul 17 şi jurisprudenţa citată).
38 – JO C 364, p. 1. Această cartă figurează în partea a II‑a a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, neintrat încă în vigoare (JO 2004, C 310, p. 41).
39 – Recurenta se referă la pagina 885 din concluziile judecătorului Vesterdorf, care a fost desemnat avocat general în cauza Rhône‑Poulenc/Comisia (hotărârea Tribunalului din 24 octombrie 1991, T‑1/89, Rec., p. II‑867).
40 – Recurenta face referire la hotărârea Curţii din 12 decembrie 1996, X (C‑74/95 şi C‑129/95, Rec., p. I‑6609, punctul 25) şi la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea EK împotriva Turciei din 7 februarie 2002, § 51 şi 55).
41 – Hotărârea LR AF 1998/Comisia, citată anterior (punctul 221).
42 – Ibidem (punctul 222).
43 – Recurenta face referire la hotărârea din 15 decembrie 1987, Ţările de Jos/Comisia (326/85, Rec., p. 5091, punctul 24).
44 – Recurenta face referire la hotărârea Curţii din 12 februarie 2004, Slob (C‑236/02, Rec., p. I‑1861) care precizează că „[securitatea juridică] impune cerinţa ca o reglementare precum cea în cauză, care poate conduce la impunerea de obligaţii operatorilor economici vizaţi, să fie clară şi precisă pentru ca aceştia să îşi poată cunoaşte fără ambiguitate drepturile şi obligaţiile şi să ia măsurile necesare în conformitate cu acestea” (punctul 37).
45 – Tribunalul face referire la hotărârea Curţii din 15 februarie 1996, Duff şi alţii (C‑63/93, Rec., p. I‑569, punctul 20), şi la hotărârea Tribunalului din 21 octombrie 1997, Deutsche Bahn/Comisia (T‑229/94, Rec., p. II‑1689, punctul 113).
46 – A se vedea în special hotărârea din 26 octombrie 2006, Koninklijke Coöperatie Cosun (C‑248/04, Rec., p. I‑10211, punctul 79 şi jurisprudenţa citată).
47 – Într‑o hotărâre din 15 ianuarie 2003, Philip Morris International şi alţii/Comisia (T‑377/00, T‑379/00, T‑380/00, T‑260/01 şi T‑272/01, Rec., p. II‑1), Tribunalul a subliniat totuşi că această cartă „demonstrează importanţa, în ordinea juridică comunitară, a drepturilor pe care le prevede” (punctul 122).
48 – A se vedea în special hotărârea Tribunalului din 20 februarie 2001, Mannesmannröhren‑Werke/Comisia (T‑112/98, Rec., p. II‑729, punctul 59).
49 – A se vedea în această privinţă hotãrârea din 22 octombrie 2002, Roquette Frères (C‑94/00, Rec., p. I‑9011, punctele 23 şi 24). Amintim că, în conformitate cu dispoziţiile articolului 6 alineatul (2) UE, „Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin [CEDO] şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”).
50 – Avizul 2/94 din 28 martie 1996 (Rec., p. I‑1759, punctul 33) şi hotărârea din 29 mai 1997, Kremzow (C‑299/95, Rec., p. 2629, punctul 14).
51 – Hotărârea Kremzow, citată anterior (punctul 14).
52 – A se vedea în special hotărârea Koninklijke Coöperatie Cosun, citată anterior (punctul 80 şi jurisprudenţa citată).
53 – A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea Coëme şi alţii împotriva Belgiei din 22 iunie 2000, Recueil des arrêts et décisions 2000‑VII, § 145.
54 – A se vedea în acest sens hotãrârea din 9 iulie 1981, Gondrand Frères şi Garancini (169/80, Rec., p. 1931, punctul 17), hotărârea din 18 noiembrie 1987, Maizena şi alţii (137/85, Rec., p. 4587, punctul 15), hotărârea din 13 februarie 1996, Van Es Douane Agenten (C‑143/93, Rec., p. I‑431, punctul 27), şi hotărârea X, citată anterior (punctul 25).
55 – A se vedea în acest sens hotărârea X, citată anterior (punctele 22 şi 25).
56 – A se vedea în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea G împotriva Franţei din 27 septembrie 1995, seria A, nr. 325‑B, § 25.
57 – A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea Baskaya şi Okçuoglu împotriva Turciei din 8 iulie 1999, Recueil des arrêts et décisions, 1999‑IV, p. 308, § 36.
58 – A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea Margareta şi Roger Andersson/Suedia din 25 februarie 1992, seria A, nr. 226‑A, § 75, hotărârea Cantoni împotriva Franţei din 15 noiembrie 1996, Recueil des arrêts şi décisions, 1996‑V, § 35. Curtea a făcut referire la această din urmă jurisprudenţă în hotărârea Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, citată anterior (punctul 219).
59 – Hotărârea Cantoni/Franţa, citată anterior (§ 35).
60 – A se vedea în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea Kruslin împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A, nr. 176‑A, § 27, 29 și 30, precum şi hotărârea Margareta şi Roger Andersson împotriva Suediei, citată anterior, § 75.
61 – A se vedea hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia (T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctul 79).
62 – A se vedea hotărârile Curţii Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia (punctele 209-212), precum şi JCB Service/Comisia (punctele 207 şi 208).
63 – Punctul 213.
64 – Este interesant să se noteze că, în cursul primilor 30 de ani în care Comisia a pus în aplicare Regulamentul nr. 17, nu a existat nicio directivă clară care să îi orienteze acţiunile. Această situaţie a avut drept consecinţă o lipsă de transparenţă a metodelor utilizate de Comisie în cursul procedurii administrative, ceea ce a avut drept corolar un număr însemnat de acţiuni în anulare, introduse de întreprinderi împotriva deciziilor adoptate de aceasta. Într‑o hotărâre din 6 aprilie 1995, Tréfilunion/Comisia (T‑148/89, Rec., p. II‑1063), Tribunalul a precizat că era „de dorit ca întreprinderile – pentru a-şi preciza poziţia în deplină cunoştinţă de cauză – să poată cunoaşte în mod amănunţit, potrivit oricărui sistem pe care Comisia l‑ar considera oportun, modul de calcul al amenzii care le‑a fost aplicată [printr‑o decizie adoptată ca urmare a încălcării normelor de concurenţă], fără a fi obligate, pentru aceasta, să introducă o acţiune în justiţie împotriva [deciziei menţionate]” (punctul 142).
65 – Facem referire la termenul utilizat de către recurentă la punctul 6.5 din recurs.
66 – Decizia din 9 decembrie 1998 referitoare la o procedură de aplicare a articolului [81] din Tratatul CE (IV/34.466 – Transbordoare greceşti) (JO 1999, L 109, p. 24, denumită în continuare „Decizia «transbordoare greceşti»”).
67 – A se vedea în special hotărârea din 7 mai 1998, Somaco/Comisia (C‑401/96 P, Rec., p. I‑2587, punctul 53 şi jurisprudenţa citată).
68 – A se vedea în acest sens hotărârea din 14 mai 1998, Consiliul/De Nil şi Impens (C‑259/96 P, Rec., p. I‑2915, punctele 32-34), şi hotărârea din 17 mai 2001, IECC/Comisia (C‑449/98 P, Rec., p. I‑3875, punctul 70), precum şi ordonanţa din 19 iulie 1995, Comisia/Atlantic Container Line şi alţii [C‑149/95 P(R), Rec., p. I‑2165, punctul 58], ordonanţa din 14 octombrie 1996, SCK şi FNK/Comisia [C‑268/96 P(R), Rec., p. I‑4971, punctul 52], şi ordonanţa din 25 iunie 1998, Antilele Olandeze/Consiliul [C‑159/98 P(R), Rec., p. I‑4147, punctul 70].
69 – A se vedea jurisprudenţa citată la nota de subsol 14 din prezentele concluzii.
70 – C‑274/99 P, Rec., p. I‑1611.
71 – Ibidem (punctul 120).
72 – Ibidem (punctul 121). A se vedea de asemenea hotărârea din 11 septembrie 2003, Belgia/Comisia (C‑197/99 P, Rec., p. I‑8461, punctul 81).
73 – A se vedea punctul 158 din prezentele concluzii.
74 – Punctul 3.3.6 din acţiune.
75 – Punctul 3.3.4 din acţiune.
76 – A se vedea punctele 153-168 din prezentele concluzii.
77 – Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 1986 de stabilire a normelor detaliate de aplicare a dispoziţiilor articolelor [81] şi [82] din tratat la transportul maritim (JO L 378, p. 4), astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul nr. 1/2003. Conţinutul articolului 19 alineatul (2) din regulamentul menţionat este identic cu textul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.
78 – Punctul 167 din motivele Deciziei „transbordoare greceşti”, evocat de către recurentă la punctul 3.3.4 din acţiunea sa în primă instanţă.
79 – Rezultă din Decizia „transbordoare greceşti” din 9 decembrie 1998 că întreprinderea Karageorgis îşi încetase activităţile în ianuarie 1993, respectiv cu aproape 6 ani înainte de adoptarea deciziei atacate, şi îşi închisese totalitatea sucursalelor din Grecia. Comisia nu dispunea de nicio informaţie referitoare la cifra de afaceri obţinută de această întreprindere în anul 1997 (punctul 167 din motivele deciziei).
80 – Hotărârea Aristrain/Comisia, citată anterior (punctul 81 şi jurisprudenţa citată).
81 – Hotãrârea Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, citată anterior (punctul 228).
82 – Ibidem (punctul 229).