Cauza C‑411/04 P

Salzgitter Mannesmann GmbH, fostă Mannesmannröhren‑Werke GmbH,

împotriva

Comisiei Comunităților Europene

„Recurs — Concurență — Înțelegere — Piața tuburilor din oțel fără sudură — Proces echitabil — Elemente de probă cu origine anonimă — Amendă — Cooperare — Egalitate de tratament”

Sumarul hotărârii

1.        Concurență – Procedură administrativă – Dreptul la un proces echitabil

2.        Recurs – Motive – Apreciere greșită a faptelor – Inadmisibilitate – Controlul Curții cu privire la aprecierea elementelor de probă – Excludere cu excepția cazurilor de denaturare

(art. 225 CE; Statutul Curții de Justiție, art. 51)

3.        Recurs – Competența Curții

[art. 81 alin. (1) CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2)]

4.        Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 96/C 207/04 a Comisiei, titlul D punctul 2)]

1.        Principiul conform căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil este un principiu general de drept comunitar.

Acest principiu se inspiră din drepturile fundamentale care fac parte integrantă din principiile generale de drept comunitar a căror respectare o asigură Curtea inspirându–se din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, precum și din indicațiile furnizate în special de Convenția europeană a drepturilor omului.

În cauzele de drept comunitar al concurenței, proba testimonială nu joacă decât un rol secundar, în vreme ce înscrisurile ocupă un rol principal.

Administrarea probelor în cauzele de drept comunitar al concurenței este caracterizată prin faptul că înscrisurile examinate conțin adesea secrete de afaceri sau alte informații care nu pot fi divulgate sau nu pot fi divulgate decât cu condiția respectării unor restricții importante.

În aceste condiții specifice investigației Comisiei referitoare la practicile anticoncurențiale, principiul potrivit căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil nu ar putea fi înțeles în sensul că înscrisurile care conțin probe incriminatoare trebuie să fie în mod automat excluse ca mijloace de probă atunci când anumite informații trebuie să rămână confidențiale. Această confidențialitate poate să privească atât identitatea autorilor înscrisurilor, cât și pe cea a persoanelor care le‑au transmis Comisiei.

(a se vedea punctele 40-44)

2.        În recurs, Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra situației de fapt și nici, în principiu, să examineze probele pe care Tribunalul le–a reținut în susținerea acesteia. Într‑adevăr, din moment ce aceste probe au fost obținute în mod legal și au fost respectate principiile generale de drept și normele de procedură aplicabile în materia sarcinii și administrării probelor, numai Tribunalul are competența de a aprecia valoarea care trebuie să fie atribuită elementelor care i–au fost prezentate. Această apreciere nu constituie, prin urmare, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă administrate în fața Tribunalului, o problemă de drept supusă controlului Curții.

(a se vedea punctul 55)

3.        Deși, în cadrul unui recurs, Curtea nu are competența de a substitui, pentru motive de echitate, propria apreciere celei a Tribunalului, pronunțându–se, în exercitarea competenței sale de fond, asupra cuantumului amenzilor aplicate unor întreprinderi ca urmare a încălcării de către acestea a dreptului comunitar, cu toate acestea, exercitarea unei asemenea competențe nu poate da naștere, cu ocazia determinării cuantumului amenzilor respective, unei discriminări între întreprinderile care au participat la un acord sau la o practică concertată contrară articolului 81 alineatul (1) CE.

Totuși, cererea de recurs trebuie să indice argumentele juridice care susțin în mod concret motivul de recurs referitor la încălcarea principiului egalității de tratament, sub sancțiunea inadmisibilității motivului respectiv.

(a se vedea punctele 68 și 69)

4.        În temeiul Comunicării Comisiei privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri, trebuie făcută o distincție între, pe de o parte, recunoașterea expresă a unei încălcări și, pe de altă parte, simpla necontestare a acesteia, care nu contribuie la facilitarea sarcinii Comisiei constând în descoperirea și sancționarea încălcărilor normelor de drept comunitar al concurenței, astfel încât nu poate constitui o discriminare tratamentul diferit aplicat cu privire la două întreprinderi care au participat la aceeași încălcare, dintre care o întreprindere a recunoscut încălcarea, iar cealaltă nu.

(a se vedea punctul 71)

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

25 ianuarie 2007(*)

„Recurs – Concurență – Înțelegere – Piața tuburilor din oțel fără sudură – Proces echitabil – Elemente de probă cu origine anonimă – Amendă – Cooperare – Egalitate de tratament”

În cauza C‑411/04 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introdus la 23 septembrie 2004,

Salzgitter Mannesmann GmbH, fostă Mannesmannröhren‑Werke GmbH, cu sediul în Mülheim an der Ruhr (Germania), reprezentată de M. Klusmann și F. Wiemer, Rechtsanwälte,

recurentă,

cealaltă parte din procedură fiind:

Comisia Comunităților Europene, reprezentată de domnul A. Whelan și de doamna H. Gading, în calitate de agenți, asistați de H.‑J. Freund, Rechtsanwalt, cu domiciliul ales în Luxemburg,

pârâtă în primă instanță,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul P. Jann, președinte de cameră, domnii K. Lenaerts, E. Juhász, K. Schiemann și M. Ilešič (raportor), judecători,

avocat general: domnul L. A.. Geelhoed,

grefier: domnul B. Fülöp, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 8 decembrie 2005,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 12 septembrie 2006,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin recursul formulat, societatea Salzgitter Mannesmann GmbH, fostă Mannesmannröhren‑Werke GmbH și, anterior, Mannesmannröhren‑Werke AG (denumită în continuare „Mannesmann” sau „recurenta”), solicită anularea hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren‑Werke/Comisia (T‑44/00, Rec., p. II‑2223, denumită în continuare „hotărârea atacată”) în măsura în care acesta a respins acțiunea pe care a introdus‑o împotriva Deciziei 2003/382/CE a Comisiei din 8 decembrie 1999 privind o procedură de aplicare a articolului 81 din Tratatul CE (cauza IV/E-1/35.860‑B – tuburi din oțel fără sudură) (JO 2003, L 140, p. 1, denumită în continuare „decizia în litigiu”).

 Decizia în litigiu

  Înțelegerea

2        Comisia Comunităților Europene a adresat decizia în litigiu către opt întreprinderi producătoare de tuburi din oțel fără sudură. Printre aceste întreprinderi figurează patru societăți europene (denumite în continuare „producătorii comunitari”): Mannesmann, Vallourec SA (denumită în continuare „Vallourec”), Corus UK Ltd (fostă British Steel Ltd, denumită în continuare „Corus”) și Dalmine SpA (denumită în continuare „Dalmine”). Celelalte patru destinatare ale deciziei menționate sunt societăți japoneze (denumite în continuare „producătorii japonezi”): NKK Corp., Nippon Steel Corp., Kawasaki Steel Corp. și Sumitomo Metal Industries Ltd (denumită în continuare „Sumitomo”).

3        Tuburile din oțel fără sudură sunt utilizate în industria petrolului și a gazelor și cuprind două mari categorii de produse.

4        Prima dintre aceste categorii este cea a tuburilor de sondare, denumite în limbajul comun „Oil Country Tubular Goods” sau „OCTG”. Aceste tuburi pot fi vândute nefiletate („tuburi neprelucrate”) sau filetate. Filetarea este o operațiune care are rolul de a permite conectarea tuburilor OCTG. Aceasta poate fi realizată conform standardelor stabilite de către American Petroleum Institute (API), tuburile filetate potrivit acestei metode fiind denumite „tuburi OCTG standard”, sau poate fi efectuată potrivit unor tehnici speciale, în general brevetate. În acest ultim caz, se vorbește despre filetare sau, dacă este cazul, despre „racorduri de calitatea întâi” sau „premium”, tuburile filetate potrivit acestei metode fiind denumite „tuburi OCTG premium”.

5        A doua categorie de produse o constituie țevile pentru transportul petrolului și al gazelor („line pipe”), printre care se numără, pe de o parte, cele fabricate conform unor norme standardizate și, pe de altă parte, cele realizate la comandă în cadrul unor proiecte speciale (denumite în continuare „țevi de transport «proiect»”).

6        În noiembrie 1994, Comisia a decis să efectueze o investigație cu privire la existența unor practici anticoncurențiale referitoare la aceste produse. În luna decembrie a aceluiași an, aceasta a efectuat verificări la mai multe întreprinderi, printre care și Mannesmann. Între septembrie 1996 și decembrie 1997, Comisia a efectuat verificări complementare la Vallourec, Dalmine și Mannesmann. Cu ocazia unei verificări efectuate la Vallourec, la 17 septembrie 1996, președintele Vallourec Oil & Gas, domnul Verluca, a dat anumite declarații (denumite în continuare „declarațiile domnului Verluca”). Cu ocazia unei verificări la Mannesmann, în aprilie 1997, administratorul acestei societăți, domnul Becher, a dat de asemenea unele declarații (denumite în continuare „declarațiile domnului Becher”).

7        De asemenea, Comisia a adresat mai multor întreprinderi solicitări de informații, în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81] și [82] din tratat (JO 1962, 13, p. 204). Întrucât Dalmine a refuzat să comunice unele dintre informațiile solicitate, Comisia i‑a adresat Decizia C(97) 3036 a Comisiei din 6 octombrie 1997 privind o procedură de aplicare a articolului 11 alineatul (5) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului. Dalmine a introdus o acțiune prin care a solicitat anularea acestei decizii. Această acțiune a fost respinsă ca vădit inadmisibilă prin ordonanța Tribunalului din 24 iunie 1998, Dalmine/Comisia (T‑596/97, Rec., p. II‑2383). Mannesmann, la rândul său, a refuzat să furnizeze unele din informațiile solicitate de către Comisie. În pofida adoptării în privința sa a Deciziei C(98) 1204 a Comisiei din 15 mai 1998 privind o procedură de aplicare a articolului 11 alineatul (5) din Regulamentul nr. 17 (denumită în continuare „decizia din 15 mai 1998”), Mannesmann a continuat să refuze furnizarea de informații. Aceasta a introdus la Tribunal o acțiune împotriva acestei decizii. Prin hotărârea din 20 februarie 2001, Mannesmannröhren‑Werke/Comisia (T‑112/98, Rec., p. II‑729), Tribunalul a anulat în parte decizia menționată și a respins acțiunea pentru restul motivelor.

8        Ținând cont de declarațiile domnilor Verluca și Becher, precum și de alte elemente de probă, Comisia a constatat în decizia în litigiu că cele opt întreprinderi destinatare ale acesteia încheiaseră un acord care avea ca obiect în special respectarea reciprocă a piețelor lor naționale. Potrivit acestui acord, fiecare întreprindere se angaja să nu vândă tuburi OCTG standard și țevi de transport „proiect” pe piața națională a unei alte părți la acordul menționat.

9        Acordul ar fi fost încheiat în cadrul unor reuniuni dintre producătorii comunitari și cei japonezi, cunoscute sub denumirea „clubul Europa‑Japonia”.

10      Principiul respectării piețelor naționale era desemnat prin expresia „reguli fundamentale” („fundamentals”). Comisia a arătat că regulile fundamentale fuseseră respectate în mod efectiv și că, în consecință, acordul în discuție produsese efecte anticoncurențiale pe piața comună.

11      În total, acordul ar fi cuprins trei părți: prima, regulile fundamentale referitoare la respectarea piețelor naționale, amintite mai sus, care constituie încălcarea constatată la articolul 1 din decizia în litigiu; a doua, stabilirea prețurilor pentru cererile de ofertă și a prețurilor minime pentru „piețele speciale” („special markets”); a treia, împărțirea celorlalte piețe mondiale, cu excepția Canadei și a Statelor Unite ale Americii, prin intermediul unor chei de repartizare („sharing keys”).

12      În ceea ce privește existența regulilor fundamentale, Comisia s‑a întemeiat pe o serie de indicii scrise enumerate la punctele 62-67 din motivele deciziei în litigiu, precum și pe tabelul care figurează la punctul 68 al acestora. Din acest tabel ar rezulta că partea producătorului național din livrările efectuate de către destinatarii deciziei în litigiu în Japonia și pe piața internă a fiecăruia dintre cei patru producători comunitari este foarte ridicată. Comisia a dedus din aceasta că, în ansamblu, piețele naționale erau respectate în mod efectiv de către părțile la acord.

13      Membrii clubului Europa‑Japonia s‑ar fi întâlnit la Tokyo, la 5 noiembrie 1993, pentru a încerca să ajungă la un nou acord de împărțire a piețelor cu producătorii din America Latină. Conținutul acordului încheiat cu această ocazie ar figura într‑un înscris predat Comisiei la 12 noiembrie 1997 de către un informator, terț față de procedură, care conține în special o „cheie de repartizare” (denumit în continuare „înscrisul «cheie de repartizare»”).

  Durata înțelegerii

14      Clubul Europa-Japonia s‑ar fi reunit începând cu anul 1977, cu o frecvență de aproximativ două ori pe an, până în 1994.

15      Cu toate acestea, Comisia a considerat că anul 1990 trebuia reținut ca moment inițial al înțelegerii, în vederea stabilirii cuantumului amenzilor, ținând cont de existența, între anii 1977 și 1990, a unor acorduri de autolimitare a exporturilor încheiate între Comunitatea Europeană și Japonia. Potrivit Comisiei, încălcarea a încetat în 1995.

  Amenzile

16      În vederea stabilirii cuantumului amenzilor, Comisia a calificat încălcarea ca fiind foarte gravă, pentru motivul că acordul viza respectarea piețelor naționale și aducea astfel atingere bunei funcționări a pieței interne. Cu toate acestea, Comisia a arătat că vânzările de tuburi din oțel fără sudură de către întreprinderile destinatare ale deciziei în litigiu în cele patru state membre în cauză nu se ridicau decât la aproximativ 73 de milioane de euro pe an.

17      Având în vedere aceste elemente, Comisia a stabilit cuantumul amenzii, în funcție de gravitatea încălcării, la 10 milioane de euro pentru fiecare dintre cele opt întreprinderi. Acestea fiind toate întreprinderi de dimensiuni mari, Comisia a apreciat că nu este necesar să efectueze o diferențiere între cunatumurile reținute.

18      Apreciind că încălcarea era de durată medie, pentru a stabili cuantumul de bază al amenzii aplicate fiecărei întreprinderi în cauză, Comisia a aplicat cuantumului stabilit în funcție de gravitate o majorare de 10 % pentru fiecare an de participare la înțelegere. Cu toate acestea, ținând seama de împrejurarea că sectorul tuburilor din oțel a cunoscut o situație de criză pentru o perioadă îndelungată și având în vedere faptul că situația din acest sector s‑a deteriorat începând cu 1991, Comisia a redus cuantumurile de bază menționate cu 10 %, în temeiul circumstanțelor atenuante.

19      În sfârșit, Comisia a aplicat o reducere de 40 % din cuantumul amenzii aplicate întreprinderii Vallourec, precum și o reducere de 20 % din cuantumul celei aplicate întreprinderii Dalmine, în temeiul punctului D 2 din Comunicarea Comisiei privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri (JO 1996, C 207, p. 4, denumită în continuare „comunicarea privind cooperarea”), pentru a ține seama de faptul că aceste două întreprinderi cooperaseră cu Comisia în etapa procedurii administrative.

 Dispozitivul deciziei în litigiu

20      Potrivit articolului 1 alineatul (1) din decizia în litigiu, cele opt întreprinderi destinatare ale acesteia „au încălcat dispozițiile articolului 81 alineatul (1) din Tratatul CE, prin participarea […] la un acord care prevede, printre altele, respectarea piețelor lor naționale respective în ceea ce privește tuburile OCTG […] standard și în ceea ce privește [țevile de transport «proiect»] fără sudură”. [traducere neoficială]

21      Articolul 1 alineatul (2) din această decizie prevede că încălcarea a durat din 1990 până în 1995 în ceea ce privește Mannesmann, Vallourec, Dalmine, Sumitomo, Nippon Steel Corp., Kawasaki Steel Corp. și NKK Corp. În ceea ce privește Corus, se arată că încălcarea a durat din 1990 până în februarie 1994.

22      Celelalte dispoziții relevante din dispozitivul deciziei în litigiu au următorul cuprins:

„Articolul 2

(1)       [Mannesmann], Vallourec [...], [Corus] și Dalmine [...] au încălcat dispozițiile articolului 81 alineatul (1) din Tratatul CE, prin încheierea, în cadrul încălcării menționate la articolul 1, a unor contracte care au avut ca rezultat o împărțire a furnizărilor de tuburi OCTG neprelucrate către [Corus] (Vallourec [...] începând cu 1994).

(2)      În ceea ce privește [Corus], încălcarea a durat din 24 iulie 1991 până în februarie 1994. În ceea ce privește Vallourec […], încălcarea a durat din 24 iulie 1991 până la 30 martie 1999. În ceea ce privește Dalmine [...], încălcarea a durat din 4 decembrie 1991 până la 30 martie 1999. În ceea ce privește Mannesmann, încălcarea a durat din 9 august 1993 până la 24 aprilie 1997.

[...]

Articolul 4

Următoarele amenzi sunt aplicate întreprinderilor enumerate la articolul 1, ca urmare a încălcării constatate la acest articol:

1.      [Mannesmann] 13 500 000 de euro

2.      Vallourec [...] 8 100 000 de euro

3.      [Corus] 12 600 000 de euro

4.      Dalmine [...] 10 800 000 de euro

5.      Sumitomo [...] 13 500 000 de euro

6.      Nippon Steel [...] 13 500 000 de euro

7.      Kawasaki Steel [...] 13 500 000 de euro

8.      NKK [...] 13 500 000 de euro”. [traducere neoficială]

 Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

23      Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului, șapte dintre cele opt întreprinderi sancționate prin decizia în litigiu, printre care și Mannesmann, au introdus acțiuni prin care au solicitat anularea, în tot sau în parte, a acestei decizii și, în subsidiar, anularea amenzii aplicate sau reducerea cuantumului acesteia.

24      Prin hotărârea atacată, Tribunalul:

–        a anulat articolul 1 alineatul (2) din decizia în litigiu, în măsura în care constata existența încălcării imputate la acest articol întreprinderii Mannesmann înainte de 1 ianuarie 1991;

–        a stabilit cuantumul amenzii aplicate întreprinderii Mannesmann la 12 600 000 de euro;

–        a respins acțiunea în ceea ce privește celelalte motive;

–        a obligat fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.

 Procedura în fața Curții

25      În recursul formulat, Mannesmann solicită Curții:

–        anularea hotărârii atacate în măsura în care prin aceasta s‑a respins acțiunea introdusă împotriva deciziei în litigiu;

–        anularea deciziei în litigiu;

–        în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii stabilite la articolul 4 din decizia în litigiu și a dobânzilor de întârziere stabilite prin articolul 5 din aceasta;

–        în plus, în subsidiar, trimiterea cauzei Tribunalului, în vederea rejudecării acesteia în temeiul deciziei Curții;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

26      Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

 Cu privire la recurs

27      Mannesmann invocă trei motive de anulare, întemeiate pe încălcarea dreptului la un proces echitabil, pe aplicarea greșită a articolului 81 din Tratatul CE la articolul 2 al deciziei în litigiu și, respectiv, pe încălcarea principiului egalității de tratament.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la un proces echitabil

 Argumentele părților

28      Porivit Mannesmann, Tribunalul a considerat în mod greșit că înscrisul „cheie de repartizare”, menționat la punctul 13 al prezentei hotărâri și pe care Comisia și‑a întemeiat decizia în litigiu, în special punctele 85 și 86 din motivarea acesteia, putea fi admis ca probă incriminatoare.

29      Astfel, Tribunalul ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil. Într‑adevăr, întrucât acest înscris a fost transmis Comisiei de către un terț necunoscut de către Mannesmann, aceasta din urmă nu a putut verifica autenticitatea înscrisului și nu s‑a putut apăra în mod adecvat.

30      Pe de altă parte, întrucât acest terț a declarat Comisiei că obținuse înscrisul „cheie de repartizare” de la un agent comercial al uneia dintre întreprinderile în cauză, fără a‑l identifica pe acesta, nici Comisia nu ar cunoaște identitatea autorului înscrisului.

31      Potrivit Mannesmann, rezultă din jurisprudență că un mijloc de probă nu poate fi administrat dacă autorul său nu este cunoscut. Tribunalul nu ar fi interpretat corect această jurisprudență, potrivit căreia, cu ocazia aprecierii probelor, se impune verificarea originii acestora. În această privință, Mannesmann subliniază că nu este exclus ca unele persoane terțe să transmită Comisiei elemente de probă falsificate, pentru a aduce prejudicii unei întreprinderi din motive personale sau comerciale. În consecință, întreprinderea în cauză trebuie să aibă posibilitatea de a se pronunța cu privire la credibilitatea informatorului.

32      Mannesmann invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, care este consacrat la articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”). Potrivit acestei jurisprudențe, pârâtul ar trebui să aibă posibilitatea de a contesta nu doar autenticitatea declarațiilor anonime, ci și credibilitatea persoanei protejate de anonimat. În plus, această jurisprudență ar confirma faptul că, chiar dacă folosirea declarațiilor anonime este admisibilă în cursul fazei de investigație a unei proceduri, astfel de declarații nu pot fi utilizate ca probe incriminatoare împotriva părții acuzate.

33      De asemenea, reclamanta invocă articolele 46 și 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, proclamată la Nisa la 7 decembrie 2000 (JO C 364, p. 1, denumită în continuare „Carta”), care corespund articolului 6 din CEDO și garantează dreptul la un proces echitabil. Aceasta subliniază că, în temeiul articolului 52 alineatul (3), Carta trebuie să fie interpretată de instanțele judecătorești astfel încât să asigure un nivel de protecție care să nu fie inferior celui oferit de CEDO.

34      Mai mult, Mannesmann apreciază că folosirea unui element de probă cu origine anonimă este incompatibilă cu principiul statului de drept, așa cum este consacrat de articolul 6 alineatul (1) din Tratatul UE. Într‑adevăr, dacă nu se poate verifica faptul că acel element de probă a fost efectiv transmis Comisiei de către o terță persoană, există riscul manipulării și al arbitrarului.

35      Potrivit Comisiei, acest motiv este inadmisibil, deoarece recurenta invocă pentru prima dată încălcarea CEDO, în vreme ce în fața Tribunalului a invocat, la modul general, o încălcare a dreptului la apărare. În plus, Mannesmann nu ar putea învinui Comisia de încălcarea Cartei, aceasta nefiind proclamată decât la 7 decembrie 2000, în vreme ce decizia în litigiu datează din 8 decembrie 1999.

36      În orice caz, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului citată de Mannesmann nu ar fi relevantă în speță, deoarece privește folosirea depozițiilor anonime în cadrul unei proceduri penale, în vreme ce prezenta cauză privește o procedură care are ca obiect aplicarea unei amenzi în cadrul dreptului concurenței.

37      În continuare, Comisia susține că o încălcare a dreptului la apărare nu poate fi luată în considerare decât dacă Tribunalul putea să aprecieze elementele de probă prezentate pe baza unor informații asupra cărora apărarea nu a putut să se pronunțe. Or, Mannesmann ar fi putut să se pronunțe asupra argumentelor expuse de Comisie la punctele 121 și 122 ale motivelor deciziei în litigiu cu privire la autenticitatea înscrisului în discuție. În plus, anonimatul autorului acestui înscris și al terțului care l‑a transmis Comisiei nu ar fi împiedicat recurenta să verifice caracterul verosimil și pertinența conținutului respectivului înscris.

38      Comisia adaugă că Tribunalul nu a recunoscut înscrisului în discuție decât o credibilitate limitată, exact pentru motivul că împrejurările redactării sale erau în mare măsură necunoscute. Dacă Tribunalul a recunoscut totuși acestui înscris o anumită valoare probatorie, este datorită faptului că acesta cuprindea informații concrete care erau în concordanță cu informațiile conținute în alte înscrisuri.

39      În sfârșit, Comisia arată că, chiar dacă nu ar fi fost îndreptățită să folosească respectivul înscris ca probă incriminatoare, această împrejurare nu schimba cu nimic constatarea încălcărilor descrise la articolele 1 și 2 din decizia în litigiu. Într‑adevăr, excluderea anumitor înscrisuri folosite de Comisie cu încălcarea dreptului la apărare nu ar avea importanță decât în măsura în care obiecțiunile formulate de către Comisie nu puteau fi dovedite decât prin referire la aceste înscrisuri, ceea ce nu se întâmplă în cauza de față.

 Aprecierea Curții

40      Curtea a recunoscut principiul general de drept comunitar potrivit căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil (hotărârea din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 21, hotărârea din 11 ianuarie 2000, Țările de Jos și Van der Wal/Comisia, C‑174/98 P și C‑189/98 P, Rec., p. I‑1, punctul 17, și hotărârea din 2 mai 2006, Eurofood IFSC, C‑341/04, Rec., p. I‑3813, punctul 65).

41      De asemenea, Curtea s‑a pronunțat în sensul că acest principiu se inspiră din drepturile fundamentale care fac parte integrantă din principiile generale de drept comunitar a căror respectare aceasta o asigură inspirându‑se din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, precum și din indicațiile furnizate în special de CEDO (hotărârea Eurofood IFSC, citată anterior, punctul 65).

42      Cu toate acestea, astfel cum susține în mod întemeiat Comisia, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului citată de către recurentă nu este determinantă în speță. Într‑adevăr, astfel cum a subliniat avocatul general la punctele 54-56 din concluziile sale, această jurisprudență privește în special proba testimonială în procedurile penale, în vreme ce prezenta cauză privește un înscris în cadrul unei proceduri de aplicare a articolului 81 CE. Or, în cauzele de drept comunitar al concurenței, proba testimonială nu joacă decât un rol secundar, în vreme ce înscrisurile ocupă un rol principal.

43      După cum a subliniat avocatul general la punctele 57-60 din concluziile sale, administrarea probelor în cauzele de drept comunitar al concurenței este caracterizată prin faptul că înscrisurile examinate conțin adesea secrete de afaceri sau alte informații care nu pot fi divulgate sau nu pot fi divulgate decât cu condiția respectării unor restricții importante.

44      În aceste condiții specifice investigației Comisiei referitoare la practicile anticoncurențiale, principiul potrivit căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil nu ar putea fi înțeles în sensul că înscrisurile care conțin probe incriminatoare trebuie să fie în mod automat excluse ca mijloace de probă atunci când anumite informații trebuie să rămână confidențiale. Această confidențialitate poate să privească atât identitatea autorilor înscrisurilor, cât și pe cea a persoanelor care le‑au transmis Comisiei.

45      Ținând cont de considerentele care precedă, Tribunalul a decis în mod întemeiat:

„84      […], în ceea ce privește admisibilitatea înscrisului «cheie de repartizare» ca dovadă a încălcării constatate la articolul 1 al deciziei atacate, principiul care prevalează în dreptul comunitar este acela al liberei administrări a probelor, iar singurul criteriu relevant pentru aprecierea probelor prezentate constă în credibilitatea acestora […]. În plus, se poate dovedi necesar pentru Comisie să protejeze anonimatul informatorilor […], iar această împrejurare nu ar fi suficientă pentru a obliga Comisia să nu ia în considerare o probă aflată în posesia sa.

85      În consecință, dacă argumentele avansate de Mannesmann pot fi relevante pentru aprecierea credibilității și, prin urmare, a forței probante a înscrisului «cheie de repartizare», nu trebuie considerat că acesta este o probă inadmisibilă care trebuie îndepărtată din dosar.”

46      În plus, din hotărârea atacată rezultă că Tribunalul a ținut cont în aprecierea credibilității înscrisului „cheie de repartizare” de originea anonimă a acestuia. Într‑adevăr, acesta s‑a pronunțat la punctul 86 al hotărârii atacate că, „în măsura în care Mannesmann deduce din argumentele sale referitoare la admisibilitatea respectivului înscris o obiecție în privința credibilității acestuia, este necesar să se constate că această credibilitate este redusă în mod inevitabil de faptul că împrejurările redactării sale sunt într‑o mare măsură necunoscute și că afirmațiile Comisiei în această privință nu pot fi verificate”.

47      În plus, Tribunalul a recunoscut că un element de probă cu origine anonimă, precum înscrisul „cheie de repartizare”, nu poate stabili singur existența unei încălcări a dreptului comunitar al concurenței. Într‑adevăr, acesta s‑a pronunțat la punctul 87 al hotărârii atacate că numai „în măsura în care înscrisul «cheie de repartizare» cuprinde informații concrete, care corespund celor conținute în alte înscrisuri, mai ales în declarațiile domnului Verluca, este necesar să se considere că aceste mijloace de probă se susțin reciproc”. Deja la punctele 81 și 82 din hotărârea în cauză, Tribunalul subliniase că înscrisul „cheie de repartizare” făcea parte dintr‑un set de elemente de probă și că nu prezenta decât o importanță secundară. Această apreciere apare și la punctul 94 al aceleiași hotărâri, în care Tribunalul concluzionează că înscrisul respectiv își păstrează valoarea probatorie numai „pentru a susține, în cadrul unui set de indicii concordante reținute de către Comisie, unele dintre afirmațiile esențiale conținute de declarațiile domnului Verluca”.

48      Ținând cont de limitele pe care Tribunalul le‑a stabilit astfel în privința forței probante a înscrisului „cheie de repartizare”, trebuie să se concluzioneze că nu a fost comisă nicio eroare de drept la analizarea admisibilității și a utilității acestui înscris ca element de probă.

49      În plus, este evident că Mannesmann a avut posibilitatea de a se pronunța asupra înscrisului „cheie de repartizare” și de a își expune argumentele împotriva valorii probante a acestuia, ținând cont de originea lui anonimă.

50      Luând în considerare toate cele arătate mai sus, primul motiv trebuie respins, fără să fie necesară pronunțarea asupra problemei dacă Mannesmann invocase, în esență, dreptul la un proces echitabil în fața Tribunalului și nici asupra problemei dacă, în prezenta cauză, Mannesmann putea să invoce Carta, care a fost proclamată ulterior adoptării deciziei în litigiu.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe aplicarea greșită a articolului 81 CE la articolul 2 din decizia în litigiu

 Argumentele părților

51      Potrivit Mannesmann, Tribunalul a confirmat în mod greșit existența încălcării dreptului concurenței descrise la articolul 2 al deciziei în litigiu. Comisia nu ar fi demonstrat că, încheind un contract de furnizare cu Corus în 1993, Mannesmann încheiase un acord orizontal cu Vallourec și Dalmine sau stabilise o practică concertată cu aceste întreprinderi. Comisia nu ar fi dovedit în special că Mannesmann avea cunoștință despre existența contractului de furnizare încheiat între Corus și Vallourec, precum și despre cel încheiat între Corus și Dalmine și despre planul global pretins a fi fost adoptat de către Vallourec. Tribunalul ar fi confirmat această administrare greșită și incompletă a probei de către Comisie.

52      În plus, Tribunalul ar fi comis o eroare neținând cont de faptul că respectivele contracte de furnizare nu au fost încheiate în același timp, considerând că durata relativ lungă a acestora dovedea existența unui acord orizontal și apreciind că în speță nu era aplicabilă nicio exceptare.

53      Asupra acestui ultim punct, recurenta susține că în mod greșit Tribunalul a respins argumentele sale referitoare la aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 2790/1999 al Comisiei din 22 decembrie 1999 privind aplicarea articolului 81 alineatul (3) din tratat categoriilor de acorduri verticale și de practici concertate (JO L 336, p. 21) raporturilor verticale dintre Corus și Mannesmann. În plus, Tribunalul nu ar fi ținut cont de Regulamentul (CEE) nr. 1983/83 al Comisiei din 22 iunie 1983 privind aplicarea articolului [81] alineatul (3) din tratat categoriilor de acorduri de distribuție exclusivă (JO L 173, p. 1), precum și de Regulamentul (CEE) nr. 1984/83 al Comisiei din 22 iunie 1983 privind aplicarea articolului [81] alineatul (3) din tratat categoriilor de acorduri de aprovizionare exclusivă (JO L 173, p. 5) și să respingă, pe acest motiv, aplicarea articolului 81 alineatul (1) CE în privința contractului dintre Mannesmann și Corus.

54      Comisia consideră că acest motiv este inadmisibil, deoarece privește aprecierea faptelor. Pe de altă parte, chiar dacă acest motiv ar fi admisibil și întemeiat, nu ar putea conduce la anularea hotărârii atacate și a deciziei în litigiu decât în măsura în care privește articolul 2 din decizia menționată.

 Aprecierea Curții

55      Trebuie amintit că, în recurs, Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra situației de fapt și nici, în principiu, să examineze probele pe care Tribunalul le‑a reținut în susținerea acesteia. Într‑adevăr, din moment ce aceste probe au fost obținute în mod legal și au fost respectate principiile generale de drept și normele de procedură aplicabile în materia sarcinii și administrării probelor, numai Tribunalul are competența de a aprecia valoarea care trebuie să fie atribuită elementelor care i‑au fost prezentate (hotărârea din 28 mai 1998, Deere/Comisia, C‑7/95 P, Rec., p. I‑3111, punctul 22). Această apreciere nu constituie, prin urmare, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă administrate în fața Tribunalului, o problemă de drept supusă controlului Curții (hotărârea din 2 martie 1994, Hilti/Comisia, C‑53/92 P, Rec., p. I‑667, punctul 42, și hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 49).

56      Este necesar să se constate că, prin examinarea existenței încălcării descrise la articolul 2 din decizia în litigiu, Tribunalul a identificat elemente de fapt al căror control nu intră în competența Curții în cadrul unui recurs. Prin urmare, în lipsa dovedirii unei denaturări a elementelor de probă, a unei inexactități materiale sau a încălcării normelor referitoare la sarcina și administrarea probelor, trebuie respinsă ca inadmisibilă argumentarea recurentei privind faptul de a stabili, pe de o parte, dacă Mannesmann încheiase un acord orizontal sau instituise o practică concertată împreună cu Vallourec și Dalmine și, pe de altă parte, dacă avea cunoștință despre contractele încheiate între aceste alte întreprinderi sau despre planul global adoptat de către Vallourec. Situația este asemănătoare în ceea ce privește susținerile recurentei potrivit cărora Tribunalul ar fi trebuit să aprecieze diferit anumite împrejurări de fapt, cum ar fi durata contractelor în cauză și faptul că acestea nu fuseseră încheiate în același timp.

57      În ceea ce privește Regulamentele nr. 1983/83 și nr. 1984/83, trebuie constatat că acestea sunt invocate pentru prima dată în faza de recurs. Motivul întemeiat pe aceste regulamente este, prin urmare, inadmisibil.

58      În măsura în care recurenta invocă Regulamentul nr. 2790/1999, este suficient să se constate că Tribunalul a hotărât în mod corect, la punctul 171 al hotărârii atacate, că „acest regulament nu poate să se aplice direct în prezenta cauză, din moment ce decizia [în litigiu] a fost adoptată la 8 decembrie 1999, iar articolul 2 al acesteia se referă, privitor la Mannesmann, la o perioadă cuprinsă între 1993 și 1997, cu alte cuvinte la o perioadă anterioară intrării în vigoare a dispozițiilor relevante ale Regulamentului nr. 2790/1999, la 1 iunie 2000”. La punctul 172 al aceleiași hotărâri, Tribunalul a adăugat, de asemenea în mod întemeiat, că „în măsura în care acest regulament ar putea fi totuși relevant în cauză, cu titlu exemplificativ, prin faptul că reprezintă o luare de poziție a Comisiei din decembrie 1999 în privința caracterului puțin dăunător pentru concurență al acordurilor verticale, trebuie subliniat că acest regulament pune în aplicare dispozițiile articolului 81 alineatul (3) CE. Or, rezultă din articolul 4 al Regulamentului nr. 17 că acordurile între întreprinderi nu pot beneficia de o exceptare individuală în temeiul acestei dispoziții decât dacă au fost notificate Comisiei în acest scop, ceea ce nu s‑a făcut în prezenta cauză”.

59      Rezultă din tot ceea ce precedă că al doilea motiv trebuie respins ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului egalității

 Argumentele părților

60      Mannesmann susține că Tribunalul a încălcat principiul egalității de tratament neacordându‑i reducerea amenzii în temeiul comunicării privind cooperarea.

61      Cu privire la acest aspect, Mannesmann amintește că a contribuit la stabilirea faptelor prin declarațiile domnului Becher și că nu le‑a contestat pe cele stabilite în comunicarea obiecțiunilor. Aceasta subliniază că Vallourec a obținut datorită cooperării sale o reducere de 40 % din cuantumul amenzii, deoarece, prin declarațiile domnului Verluca, contribuise la stabilirea faptelor, și că Dalmine a obținut o reducere de 20 %, întrucât nu contestase faptele. Neacordarea unei reduceri recurentei ar constitui, prin urmare, o inegalitate de tratament.

62      Recurenta contestă de asemenea aprecierea Tribunalului cu privire la întinderea acțiunii sale menționate la punctul 7 al prezentei hotărâri, îndreptată împotriva deciziei din 15 mai 1998.

63      Mai întâi, aceasta consideră că motivarea hotărârii atacate în ceea ce privește această acțiune nu are legătură cu cauza.

64      În plus, Tribunalul ar fi interpretat în mod greșit stingerea litigiului având ca obiect decizia din 15 mai 1998. Cu privire la acest aspect, recurenta subliniază că nu a acceptat să își retragă recursul introdus împotriva hotărârii pronunțate de Tribunal în această cauză decât după încheierea unei tranzacții cu Comisia, potrivit căreia aceasta din urmă renunța la cererea de informații.

65      De asemenea, Mannesmann amintește că acțiunea pe care a formulat‑o împotriva deciziei din 15 mai 1998 a fost declarată întemeiată în parte. În sfârșit, susține că, în mod contrar celor susținute de Tribunal la punctul 310 al hotărârii atacate, nu i s‑ar putea reproșa că și‑ar fi menținut refuzul de a furniza informațiile solicitate.

66      Comisia consideră că acest motiv privește aprecierea situației de fapt și este, prin urmare, inadmisibil. În această privință, Comisia subliniază că recurenta nu susține că Tribunalul ar fi denaturat faptele sau elementele de probă constatând, la punctul 309 al hotărârii atacate, că Mannesmann nu dovedise că în mod efectiv cooperarea sa facilitase sarcina Comisiei constând în descoperirea și investigarea încălcărilor.

67      În ceea ce privește fondul, Comisia subliniază că Tribunalul a constatat în mod întemeiat, la punctele 302 și 305 ale hotărârii atacate, că informațiile furnizate Comisiei de Mannesmann nu sunt comparabile cu cele furnizate de Vallourec și că, spre deosebire de Dalmine, Mannesmann nu a indicat expres că nu contesta faptele.

 Aprecierea Curții

68      Trebuie amintit că, deși, în cadrul unui recurs, Curtea nu are competența de a substitui, pentru motive de echitate, propria apreciere celei a Tribunalului, pronunțându‑se, în exercitarea competenței sale de fond, asupra cuantumului amenzilor aplicate unor întreprinderi ca urmare a încălcării de către acestea a dreptului comunitar, cu toate acestea, exercitarea unei asemenea competențe nu poate da naștere, cu ocazia determinării cuantumul amenzilor respective, unei discriminări între întreprinderile care au participat la un acord sau la o practică concertată contrară articolului 81 alineatul (1) CE (hotărârea din 16 noiembrie 2000, Sarrió/Comisia, C‑291/98 P, Rec., p. I‑9991, punctele 96 și 97, și hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 617).

69      Totuși, cererea de recurs trebuie să indice argumentele juridice care susțin în mod concret motivul de recurs referitor la încălcarea principiului egalității de tratament, sub sancțiunea inadmisibilității motivului respectiv (hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, citată anterior, punctul 618).

70      Trebuie constatat că, în măsura în care recurenta contestă aprecierea Tribunalului, formulată la punctul 301 al hotărârii atacate, pentru motivele expuse la punctele 297-300 ale acesteia, apreciere potrivit căreia „utilitatea declarației domnului Becher se bazează exclusiv pe faptul că, într‑o anumită măsură, susține declarațiile domnului Verluca de care Comisia dispunea deja și că, în consecință, această declarație nu a facilitat sarcina Comisiei în mod semnificativ și, prin urmare, în mod suficient pentru a justifica reducerea cuantumului amenzii pe motivul cooperării”, argumentarea acesteia este de natură factuală și, prin urmare, trebuie respinsă ca inadmisibilă. În consecință, Curtea nu are competența, în cadrul prezentului recurs, să controleze constatarea făcută de Tribunal la punctul 302 al hotărârii atacate, potrivit căreia „informațiile furnizate Comisiei de către Mannesmann înaintea expedierii [comunicării obiecțiunilor] nu sunt comparabile cu cele furnizate de Vallourec” și că „[î]n orice caz, aceste informații nu sunt suficiente pentru a justifica o reducere a nivelului amenzii aplicate în temeiul comunicării privind cooperarea”.

71      În continuare, în ceea ce privește comparația cu cooperarea de care a dat dovadă Dalmine, Tribunalul s‑a pronunțat la punctele 303-305 ale hotărârii atacate în sensul că „pentru a beneficia de reducerea cuantumului amenzii în temeiul necontestării faptelor, în conformitate cu punctul D 2 din comunicarea privind cooperarea, o întreprindere trebuie să informeze în mod explicit Comisia că nu înțelege să conteste materialitatea stării de fapt, după ce a luat cunoștință de comunicarea obiecțiunilor”. Această apreciere a Tribunalului este conformă cu jurisprudența Curții, potrivit căreia trebuie făcută o distincție între, pe de o parte, recunoașterea expresă a unei încălcări și, pe de altă parte, simpla necontestare a acesteia, care nu contribuie la facilitarea sarcinii Comisiei constând în descoperirea și sancționarea încălcărilor normelor de drept comunitar al concurenței (hotărârea din 14 iulie 2005, ThyssenKrupp/Comisie, C‑65/02 P și C‑73/02 P, Rec., p. I‑6773, punctul 58). În consecință, în absența unei astfel de recunoașteri exprese din partea recurentei, argumentația acesteia referitoare la existența unei discriminări față de Dalmine trebuie respinsă ca nefondată.

72      În ceea ce privește acțiunea introdusă de Mannesmann împotriva deciziei Comisiei adoptate în temeiul articolului 11 alineatul (5) din Regulamentul nr. 17, Tribunalul s‑a pronunțat la punctele 310 și 311 din hotărârea atacată în sensul că, chiar dacă „demersul întreprinderii Mannesmann constând în contestarea legalității deciziei din 15 mai 1998 era, fără îndoială, perfect legitim și nu putea fi considerat o dovadă a lipsei de cooperare”, nu este mai puțin adevărat că acțiunea acesteia în această privință a fost în mare parte respinsă prin hotărârea din 20 februarie 2001, Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, citată anterior, pe motivul că „majoritatea datelor pe care Mannesmann a refuzat să le furnizeze fuseseră solicitate de Comisie în mod legal”.

73      În aceste condiții, Tribunalul a putut concluziona în mod întemeiat, la punctul 312 al hotărârii atacate, că „din cauza comportamentului ilegal al Mannesmann, Comisia nu a dispus niciodată de un număr semnificativ de date pe care le solicitase în mod legal în etapa procedurii administrative” și că, prin urmare, „nu se poate considera că atitudinea Mannesmann în etapa procedurii administrative, apreciată în ansamblu, reprezintă un comportament de cooperare efectivă în cauză”. În plus, această concluzie nu este infirmată de faptul că recursul introdus inițial de Mannesmann împotriva hotărârii din 20 februarie 2001, Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, citată anterior, a fost radiat de pe rol ca urmare a încheierii unei tranzacții între părți.

74      Rezultă din tot ceea ce precedă că și cel de al treilea motiv trebuie să fie respins.

75      Având în vedere ca niciunul dintre motivele invocate de către recurentă nu poate fi admis, recursul trebuie să fie respins.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

76      Potrivit articolului 122 primul paragraf din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță cu privire la cheltuielile de judecată. Potrivit articolului 69 alineatul (2) din respectivul regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 118 din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, iar reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște:

1)      Respinge recursul.

2)      Obligă Salzgitter Mannesmann GmbH la plata cheltuielilor de judecată.

Semnături

---

* Limba de procedură: germana.