1

Prima reclamantă, Nintendo Co., Ltd (denumită în continuare „NCL” sau „Nintendo”), societate cotată în bursă cu sediul la Kyoto (Japonia), este societatea aflată la conducerea grupului de societăți Nintendo, specializate în producerea și distribuirea consolelor de jocuri video și a cartușelor de jocuri destinate utilizării pe aceste console.

2

În Spațiul Economic European (denumit în continuare „SEE”), activitățile Nintendo sunt conduse, pe anumite teritorii, de filiale la care aceasta deține o participație integrală, principala filială fiind Nintendo of Europe GmbH (denumită în continuare „NOE” sau „Nintendo”). La momentul situației de fapt, NOE coordona anumite activități comerciale desfășurate de Nintendo în Europa și era distribuitorul său exclusiv în Germania.

3

Pe alte teritorii de vânzare, Nintendo a desemnat distribuitori exclusivi independenți. Astfel, The Games Ltd, o divizie comercială a John Menzies Distribution Ltd, filială deținută integral de John Menzies plc, a devenit în august 1995 distribuitorul exclusiv al Nintendo în Regatul Unit și în Irlanda, menținându-și această calitate cel puțin până la 31 decembrie 1997.

4

În martie 1995, Comisia a inițiat o investigație privind sectorul jocurilor video (Cazul IV/35.587 PO Video Games). În cadrul acestei investigații, la 26 iunie și la , în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din , Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3) Comisia a adresat Nintendo solicitări de informații referitoare în special la distribuitorii și la filialele acesteia, la acordurile de distribuție încheiate în mod oficial cu aceste întreprinderi și la condițiile generale de vânzare. NOE a răspuns la aceste solicitări prin scrisorile din și din .

5

În urma primelor sale concluzii, în septembrie 1995, Comisia a inițiat o investigație suplimentară privind în special sistemul de distribuție al Nintendo (Cazul IV/35.706 PO Nintendo Distribution).

6

În cadrul acestei investigații, la 9 octombrie 1995, Comisia a adresat Nintendo o solicitare de informații. Între reprezentanții Nintendo și Comisie s-au desfășurat mai multe reuniuni privind politica de distribuție a Nintendo. Pe de altă parte, Nintendo a furnizat diferite versiuni ale acordurilor pe care le-a încheiat cu anumiți distribuitori ai acesteia.

7

La 26 noiembrie 1996, Omega Electro, societate care își desfășoară activitatea în sectorul importului și al vânzării de jocuri electronice, a introdus o plângere în temeiul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 17 care privea în mod esențial distribuția de cartușe și de console de jocuri Nintendo, îndeosebi pentru motivul că Nintendo limita comerțul paralel și practica în Țările de Jos un sistem de prețuri impuse de revânzare. În urma acestei plângeri, Comisia și-a extins investigația (Cazul IV/36.321 Omega – Nintendo). La , Comisia a transmis Nintendo și John Menzies o solicitare de informații. În răspunsul din , Nintendo a admis că unele dintre acordurile sale de distribuție și anumite condiții generale prevăzute de aceasta conțineau restricții privind comerțul paralel în cadrul SEE. În octombrie 1997, Comisia a adresat John Menzies o nouă solicitare de informații, la care aceasta din urmă a răspuns la , furnizând anumite informații cu privire la înțelegerea în litigiu.

8

Prin scrisoarea din 23 decembrie 1997, Nintendo a informat Comisia că devenise conștientă cu privire la „o problemă gravă în legătură cu comerțul paralel în interiorul Comunității” și și-a exprimat dorința de a coopera cu Comisia.

9

La 13 ianuarie 1998, John Menzies a furnizat alte informații. La , la și la , Nintendo a transmis Comisiei sute de documente. La , s-a desfășurat o reuniune între Comisie și reprezentanții Nintendo în cursul căreia a fost evocat aspectul acordării eventuale de compensații terților lezați de înțelegerea în litigiu.

10

În plus, ca urmare a propriei declarații, Nintendo a luat măsuri de garantare, în viitor, a respectării dreptului comunitar și a oferit compensații financiare terților care au suferit un prejudiciu financiar ca urmare a acțiunilor sale.

11

La 26 aprilie 2000, Comisia a adresat Nintendo și altor întreprinderi în cauză o comunicare privind obiecțiunile pentru încălcarea articolului 81 alineatul (1) CE și a articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE (denumit în continuare „Acordul privind SEE”). Răspunzând la obiecțiunile reținute de Comisie, Nintendo și celelalte întreprinderi în cauză au transmis observații scrise prin intermediul cărora Nintendo și majoritatea celorlalte întreprinderi au solicitat aplicarea Comunicării Comisiei din privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri (JO C 207, p. 4, denumită în continuare „comunicarea privind cooperarea”). Niciuna dintre părți nu a solicitat desfășurarea unei audieri oficiale. Nintendo nu a contestat esența faptelor expuse în comunicarea privind obiecțiunile.

12

În special cu privire la reclamante, răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile a fost transmis Comisiei la 7 iulie 2000.

13

La 30 octombrie 2002, Comisia a adoptat Decizia 2003/675/CE privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (COMP/35.587 PO Video Games, COMP/35.706 PO Nintendo Distribution și COMP/36.321 Omega – Nintendo) (JO 2003, L 255, p. 33, denumită în continuare „Decizia”). Decizia a fost notificată NOE și NCL la , respectiv la .

14

Printre altele, Decizia cuprinde următoarele dispoziții:

„Articolul 1

Următoarele întreprinderi au încălcat articolul 81 alineatul (1) […] [CE] și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE prin participarea, în perioadele menționate, la un ansamblu de acorduri și de practici concertate pe piața consolelor de jocuri specializate și a cartușelor de jocuri specializate fabricate de Nintendo, având ca obiect și ca efect restrângerea exporturilor paralele a consolelor și a cartușelor de jocuri Nintendo:

[…]

Articolul 3

Pentru sancționarea încălcării săvârșite de întreprinderile menționate la articolul 1 se aplică următoarele amenzi:

[…]”

15

În vederea stabilirii cuantumului amenzilor, Comisia a aplicat, în Decizie, metodologia prevăzută de Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”). În schimb, ca urmare a naturii verticale a încălcării, Comisia a decis să nu ia în considerare comunicarea privind cooperarea.

16

În primul rând, Comisia a stabilit cuantumul de bază al amenzilor în funcție de gravitatea și de durata încălcării.

17

În această privință, Comisia a considerat mai întâi că întreprinderile în cauză săvârșiseră o încălcare foarte gravă, având în vedere natura acesteia, efectele sale concrete asupra pieței și întinderea pieței geografice relevante.

18

În continuare, Comisia a considerat că, întrucât încălcarea unică și continuă privea mai multe întreprinderi de dimensiuni foarte diferite, era necesar să se recurgă la un tratament diferențiat al întreprinderilor în cauză pentru a se lua în considerare ponderea specifică a fiecăreia dintre acestea și, prin urmare, efectele reale ale comportamentului lor ilicit asupra concurenței. În acest scop, întreprinderile în cauză au fost împărțite în trei grupe în funcție de importanța relativă a fiecăreia dintre acestea prin raportare la Nintendo, în calitate de distribuitor al produselor relevante în SEE. Comparația a fost efectuată prin referire la cota fiecărei întreprinderi din volumul total al consolelor și al cartușelor de joc Nintendo cumpărate în vederea distribuirii acestora în SEE în anul 1997, ultimul an în cursul căruia a fost săvârșită încălcarea. Pe această bază, numai Nintendo a fost plasată în primul grup, în timp ce numai John Menzies figura în al doilea grup. În privința acestor întreprinderi, Comisia a stabilit cuantumul de plecare preliminar în funcție de gravitate la 23 de milioane de euro în cazul Nintendo și la 8 milioane de euro în cazul John Menzies. Cu privire la alte întreprinderi în cauză, s-a reținut un cuantum de plecare preliminar de 1 milion de euro.

19

În plus, pe de o parte, pentru a asigura amenzii un caracter suficient de descurajator și, pe de altă parte, pentru a lua în considerare dimensiunea și resursele globale ale Nintendo, ale John Menzies și ale Itochu, Comisia a majorat aceste cuantumuri de plecare. În mod specific, în privința Nintendo, Comisia a reținut că, în afara dimensiunii sale, net inferioară dimensiunii Itochu Corp., trebuie luat în considerare că Nintendo era fabricantul produselor care au făcut obiectul încălcării. Având în vedere aceste elemente, Comisia a aplicat un coeficient multiplicator de 3 cuantumurilor stabilite în cazul Nintendo și Itochu, și de 1,25 în cazul John Menzies, astfel încât cuantumurile de plecare au fost stabilite la 69 de milioane de euro în cazul Nintendo, la 10 milioane de euro în cazul John Menzies și la 3 milioane de euro în cazul Itochu.

20

În ceea ce privește durata încălcării săvârșite de fiecare întreprindere, cuantumul de plecare a fost majorat cu 10% pe an, ajungându-se la o majorare cu 65% în cazul Nintendo și cu 20% în cazul John Menzies.

21

Prin urmare, Comisia a stabilit cuantumul de bază al amenzii aplicate Nintendo la 113,85 milioane de euro.

22

În al doilea rând, pe baza circumstanțelor agravante, cuantumul de bază al amenzii aplicate Nintendo a fost majorat, pe de o parte, cu 50%, pentru motivul că această întreprindere fusese conducătorul și instigatorul încălcării, și, pe de altă parte, cu 25%, întrucât continuase încălcarea după primele acte de cercetare efectuate în cadrul investigației Comisiei, în iunie 1995. Cuantumul de bază al amenzii aplicate John Menzies a făcut obiectul unei majorări cu 20% corespunzând, mai întâi, unei majorări de 10%, pentru a se lua în considerare că aceasta continuase încălcarea după inițierea investigației Comisiei, și, apoi, al unei majorări de 10% ca urmare a refuzului acesteia de a coopera cu Comisia.

23

În al treilea rând, în cadrul examinării circumstanțelor atenuante, Comisia a considerat de la bun început că reducerea amenzii aplicate uneia dintre întreprinderile în cauză, Concentra – Produtos para crianças, SA, distribuitor exclusiv al Nintendo în Portugalia, era justificată din cauza rolului acesteia exclusiv pasiv în cursul celei mai mari părți a perioadei în cauză. În continuare, Comisia a acordat Nintendo o reducere de 300000 de euro, pentru a lua în considerare compensațiile financiare oferite de această întreprindere terților lezați prin înțelegerea în litigiu care fuseseră identificați în comunicarea privind obiecțiunile. În sfârșit, au fost acordate reduceri de 40%, respectiv de 25%, în privința John Menzies și a Nintendo, avându-se în vedere cooperarea efectivă a acestora cu Comisia. În schimb, celorlalte întreprinderi în cauză nu li s-a recunoscut nicio circumstanță atenuantă.

24

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 16 ianuarie 2003, reclamantele au introdus prezenta acțiune.

25

Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a opta) a hotărât deschiderea procedurii orale.

26

Prin scrisoarea din 7 mai 2008, reclamantele au menționat că au renunțat la motivul întemeiat pe o majorare eronată a amenzii pe baza primului an al încălcării.

27

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința desfășurată la 19 mai 2008. Cu această ocazie, Comisia a precizat că nu avea observații de formulat cu privire la renunțarea sus-menționată.

28

În cadrul aceleiași ședințe, reclamantele au distribuit membrilor Tribunalului și pârâtei un înscris constând în versiunea corectată a unei anexe la memoriul în duplică. Prin intermediul acestei anexe, Comisia intenționa să evidențieze cooperarea fiecăreia dintre întreprinderile în cauză pe parcursul investigației. După ascultarea părților, Tribunalul a hotărât să depună la dosar acest înscris și a acordat Comisiei un termen pentru a formula observații cu privire la acest înscris. Procedura orală a fost terminată în urma depunerii acestor observații.

29

Reclamantele solicită Tribunalului:

30

Comisia solicită Tribunalului:

31

În susținerea acțiunii, reclamantele invocă încălcarea, de către Comisie, a normelor fundamentale, a Tratatului CE și a normelor de aplicare ale acestuia, întrucât le-a fost aplicată o amendă de aproximativ 150 de milioane de euro, cu alte cuvinte cea mai mare amendă aplicată pentru o încălcare verticală și, la data Deciziei, a patra amendă cea mai importantă aplicată vreodată unei întreprinderi individuale pentru o încălcare unică. În opinia reclamantelor, amenda este nelegală ca urmare, pe de o parte, a cuantumului vădit disproporționat și, pe de altă parte, a viciilor care afectează fiecare dintre etapele stabilirii acesteia.

32

Argumentele invocate de reclamante care, în ansamblu, au avut în vedere stabilirea cuantumului amenzii se referă în primul rând la gravitatea încălcării, în al doilea rând la aplicarea unui coeficient multiplicator cu efect descurajator, în al treilea rând la durata încălcării, în al patrulea rând la majorarea amenzii pentru circumstanțe agravante și în al cincilea rând la existența circumstanțelor atenuante.

33

Înainte de a aborda examinarea motivelor invocate de reclamantă, trebuie amintit că, din considerentele (366)-(464) ale Deciziei reiese că amenzile aplicate de Comisie ca urmare a încălcărilor constatate ale articolului 81 alineatul (1) CE și ale articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE au fost aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și că, după cum a confirmat în mod expres, Comisia a stabilit cuantumul amenzilor aplicând metoda definită în liniile directoare.

34

Deși liniile directoare nu pot fi calificate ca normă de drept pe care administrația ar fi, în orice caz, obligată să o respecte, acestea prevăd totuși o regulă de conduită care indică practica ce trebuie urmată și de la care administrația nu se poate îndepărta, într-un caz particular, fără a indica motive care să fie compatibile cu principiul egalității de tratament (a se vedea Hotărârea Curții din 18 mai 2006, Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, C-397/03 P, Rec., p. I-4429, punctul 91 și jurisprudența citată).

35

Reclamantele impută Comisiei că ar fi stabilit punctul de plecare al amenzii în funcție de gravitate la 23 de milioane de euro și invocă în această privință două motive întemeiate, pe de o parte, pe o eroare vădită de apreciere și, pe de altă parte, pe o lipsă de motivare.

36

În principal, reclamantele impută Comisiei că ar fi stabilit cuantumul amenzii în funcție de gravitate întemeindu-se pe „cota fiecărei părți din volumul total al consolelor și al cartușelor de jocuri Nintendo cumpărate în vederea distribuirii acestora în SEE”. Recurgerea la acest element, care nu ar avea precedent, ar fi arbitrară și inadecvată. În primul rând, abordarea reținută de Comisie ar presupune că acest cuantum ar fi fost mai ridicat dacă Nintendo ar fi decis să își distribuie produsele prin intermediul filialelor deținute integral și mai puțin ridicat dacă ar fi decis să își distribuie produsele prin intermediul distribuitorilor independenți, deși nu ar fi existat nicio legătură logică între culpabilitatea relativă și absolută a unei întreprinderi care săvârșește o încălcare și structura pe care a adoptat-o pentru distribuția produselor proprii. În al doilea rând, această abordare nu ar ține seama de concurența între mărci sau de concurența intramarcă. În această privință, reclamantele evidențiază că furnizarea de console și de cartușe de jocuri video se caracterizează printr-o puternică concurență între mărci. În sfârșit, poziția Nintendo în calitate de producător ar fi făcut obiectul unei duble cuantificări, în măsura în care această poziție ar fi fost luată în considerare și în etapa examinării circumstanțelor agravante [considerentul (229) al Deciziei].

37

În subsidiar, reclamantele susțin că metodologia utilizată și cuantumul astfel reținut nu au fost motivate de Comisie sau, cel puțin, acestea nu au fost motivate suficient. Reclamantele consideră că nici explicațiile furnizate de Comisie în memoriul în apărare nu sunt satisfăcătoare în măsura în care sunt eronate și contrare atât raționamentului urmat în Decizie, cât și liniilor directoare.

38

În această privință, reclamantele consideră în primul rând că, întrucât a susținut în memoriul în apărare că acest cuantum de 23 de milioane de euro ar reflecta un singur aspect al gravității încălcării, și anume relațiile dintre filialele de distribuție ale Nintendo și clienți, în timp ce coeficientul multiplicator ar lua în considerare alt aspect, și anume rolul reclamantelor în calitate de fabricant și de furnizor ai distribuitorilor lor independenți, Comisia s-a îndepărtat de raționamentul urmat în Decizie. Potrivit Deciziei, coeficientul multiplicator reflectă numai necesitatea descurajării întreprinderilor de a săvârși încălcări, în timp ce cuantumul de 23 de milioane de euro a fost aplicat în funcție de gravitate.

39

În orice ipoteză, argumentarea dezvoltată de Comisie în memoriul în apărare ar fi eronată. Acest memoriu ar lăsa să se înțeleagă că aplicarea cuantumului pentru un aspect al încălcării a fost întemeiată pe cuantumul aplicat pentru un alt aspect al acesteia, deși ar fi putut fi calculate cuantumuri distincte în funcție de gravitate, pentru fiecare dintre aceste aspecte, pe baza întregii situații de fapt.

40

În al doilea rând, Comisia s-ar fi îndepărtat deopotrivă de propriile sale linii directoare, aplicând un coeficient cu efect descurajator pentru ajustarea ponderării cuantumurilor inițiale reținute în funcție de gravitate, deși liniile directoare ar stabili o distincție clară între aplicarea ponderărilor pentru a ține seama de impactul real al comportamentelor ilicite ale fiecărei întreprinderi în cauzele care implică mai multe părți și ajustarea cuantumului reținut în funcție de gravitate pentru asigurarea unui efect suficient de descurajator.

41

În al treilea rând, ca răspuns la argumentul Comisiei potrivit căruia ar fi beneficiat de o reducere considerabilă față de amenzile aplicate cartelurilor, reclamantele subliniază că trebuie efectuată o distincție fundamentală între cazurile referitoare la restricții orizontale și cele referitoare la restricții verticale, distincție confirmată de aplicarea comunicării privind cooperarea numai restricțiilor orizontale.

42

Comisia contestă toate argumentele invocate de reclamante.

43

În speță, astfel cum reiese din Decizie, Comisia a stabilit cuantumul amenzilor aplicate întreprinderilor în cauză pe baza mai multor elemente, în conformitate cu metodologia prevăzută de liniile directoare.

44

Astfel, într-o primă etapă, Comisia a menționat că, date fiind natura proiectului comun, efectele acestuia asupra pieței și restrângerea comerțului paralel în întregul SEE, întreprinderile în cauză săvârșiseră o încălcare foarte gravă a articolului 81 alineatul (1) CE, fiind susceptibile să li se aplice o amendă de cel puțin 20 de milioane de euro în conformitate cu punctul 1 A al doilea paragraf a treia liniuță din liniile directoare [considerentele (374)-(384) ale Deciziei].

45

Ținând seama de faptul că în cauză era vorba despre o încălcare unică și continuă ce implica mai multe întreprinderi de dimensiuni foarte diferite, în continuare, în conformitate cu punctul 1 A al treilea paragraf din liniile directoare, Comisia a efectuat un tratament diferențiat al acestora [a se vedea considerentele (385)-(391) ale Deciziei]. Pentru a proceda astfel, Comisia a ținut seama de cota fiecărei părți din volumul total al consolelor și al cartușelor de jocuri Nintendo cumpărate în vederea distribuției acestora în SEE în cursul ultimului an de încălcare, și anume anul 1997 [a se vedea considerentul (386) al Deciziei].

46

Pe această bază, „cuantumul de plecare preliminar” al amenzii stabilite în cazul Nintendo a fost stabilit la 23 de milioane de euro [considerentul (391) al Deciziei]. În sfârșit, în vederea asigurării unui efect suficient de descurajator al amenzii, Comisia a multiplicat acest cuantum cu 3, având în vedere nu numai dimensiunea și resursele globale ale Nintendo, ci și calitatea sa de fabricant al produselor. Prin urmare, cuantumul de plecare al amenzii aplicate Nintendo a fost stabilit la 69 de milioane de euro [considerentele (392)-(396) ale Deciziei].

47

Din toate aceste considerații rezultă că, în mod contrar celor susținute de reclamante, Comisia nu s-a întemeiat exclusiv pe cifrele aferente cotei fiecărei părți din volumul total al vânzărilor de console și de cartușe Nintendo în cursul anului de referință.

48

Pe de altă parte, nu poate fi reținută argumentarea reclamantelor în măsura în care aceasta trebuie interpretată în sensul că urmărește critica recurgerii la aceste cifre în cadrul tratamentului diferențiat efectuat de Comisie în considerentele (385)-(391) ale Deciziei.

49

Astfel, trebuie amintit că tratamentul diferențiat urmărește, după cum Comisia a menționat în considerentul (385) al Deciziei, să țină seama de ponderea specifică a fiecărei întreprinderi implicate și, prin urmare, de efectele reale ale comportamentului său ilicit, în special atunci când întreprinderile care au săvârșit încălcări de același tip au o dimensiune foarte diferită.

50

Cu privire la un ansamblu de acorduri și de practici concertate de natură verticală având ca obiect și ca efect restrângerea exporturilor paralele de console și de cartușe de jocuri, cotele deținute de fiecare dintre părțile în distribuția produselor în cauză sunt reprezentative pentru ponderea specifică a fiecărei întreprinderi în sistemul de distribuție în litigiu. Prin urmare, Comisia nu a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin referirea la cotele menționate în vederea efectuării tratamentului diferențiat în cadrul stabilirii cuantumurilor preliminare ale amenzilor aplicate întreprinderilor în cauză.

51

Contrar susținerilor reclamantelor, abordarea Comisiei nu ignoră faptul că furnizarea consolelor și a cartușelor de jocuri video este caracterizată printr-o puternică concurență între mărci. Astfel, trebuie amintit că, după cum a subliniat Comisia, referirea la cotele de piață deținute de fiecare dintre întreprinderile în cauză în distribuția produselor Nintendo a fost utilizată numai în vederea definirii răspunderii fiecăreia dintre aceste întreprinderi față de încălcarea în discuție. Or, astfel cum reiese cu claritate din Decizie [a se vedea în special considerentul (374)], scopul precis al încălcării consta în limitarea concurenței la nivelul distribuției produselor Nintendo. Prin urmare, împrejurarea că piața consolelor și a cartușelor de jocuri ar fi caracterizată mai degrabă de o puternică concurență între mărci decât de o concurență intramarcă, dacă s-ar presupune că ar fi dovedită, nu reprezintă un element pe care Comisia trebuia să îl ia în considerare în vederea stabilirii cuantumului de plecare preliminar specific al amenzii aplicate reclamantelor.

52

Împrejurarea potrivit căreia Comisia nu ar fi recurs niciodată la datele contestate în cadrul clasificării pe categorii a întreprinderilor care au participat la o încălcare unică se explică prin faptul că este prima dată când aceasta a avut în vedere, după cum de altfel a confirmat în înscrisurile sale, o asemenea clasificare pe categorii într-o decizie privind comportamente de natură verticală.

53

Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a obligației de motivare, trebuie amintit că, dintr-o jurisprudență constantă reiese că, în ceea ce privește stabilirea amenzilor pentru încălcarea dreptului concurenței, Comisia își îndeplinește obligația de motivare atunci când arată, în decizie, elementele de apreciere care i-au permis să măsoare gravitatea și durata încălcării săvârșite, fără a avea obligația de a prezenta o expunere mai detaliată sau elementele în cifre referitoare la modul de calcul al cuantumului amenzii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Cascades/Comisia, C-279/98 P, Rec., p. I-9693, punctele 38-47, și Hotărârea Tribunalului din , Atlantic Container Line și alții/Comisia, T-191/98, T-212/98-T-214/98, Rec., p. II-3275, punctul 1522).

54

În speță, din considerațiile precedente reiese că Comisia a prezentat în mod suficient diferitele etape de stabilire a cuantumului amenzilor în funcție de gravitate și că, prin urmare, și-a îndeplinit obligația de motivare.

55

În consecință, trebuie respinse toate criticile formulate împotriva stabilirii cuantumului de plecare preliminar al amenzii în funcție de gravitate.

56

Reclamantele contestă nu numai multiplicarea cu 3, de către Comisie, a cuantumului de plecare preliminar al amenzii pe baza efectului descurajator, ci și principiul însuși al majorării unei amenzi pe acest temei. În această privință, reclamantele invocă două motive întemeiate, pe de o parte, pe o eroare vădită de drept, pe o încălcare a principiilor proporționalității și non bis in idem, precum și a dreptului la apărare și pe o incoerență cu practica decizională anterioară a Comisiei și, pe de altă parte, pe o lipsă de motivare, pe o încălcare a principiului egalității de tratament și pe o aplicare greșită a metodologiei prevăzute de liniile directoare.

57

În primul rând, reclamantele susțin că, în măsura în care nu era necesară aplicarea unui factor multiplicator pentru asigurarea respectării în viitor a dreptului comunitar, Comisia a încălcat principiul proporționalității.

58

În opinia reclamantelor, înainte de a aplica un factor multiplicator pentru a asigura amenzii un efect descurajator, Comisia trebuie să examineze dacă există un risc ca, în lipsa unei asemenea majorări, autorul încălcării să încalce din nou normele de concurență. Or, în prezenta cauză, niciun element din comunicarea privind obiecțiunile, nici din Decizie nu ar sugera că există un asemenea risc în cazul reclamantelor. Dimpotrivă, însăși Comisia ar fi recunoscut, atât în comunicarea privind obiecțiunile, cât și în Decizie [considerentul (95)] că „Nintendo lua[se] deopotrivă ceea ce pare că reprezintă măsuri credibile pentru garantarea pe viitor a respectării dreptului comunitar”. Reclamantele amintesc, în această privință, că au adoptat numeroase măsuri, și anume declarația voluntară și încetarea voluntară a încălcării în decembrie 1997, o cooperare deplină cu Comisia, plata de compensații către terți, încheierea unor acorduri de distribuție neexclusivă cu distribuitorii acestora și punerea în aplicare a unui program mondial de conformare cu normele de concurență.

59

Cu privire la distincția operată de Comisie în memoriul în apărare între descurajarea generală și descurajarea specifică și argumentul conform căruia aplicarea coeficientului multiplicator poate fi justificată în virtutea descurajării generale, reclamantele răspund că un asemenea argument este contrar atât liniilor directoare, cât și practicii anterioare a Comisiei. Astfel, în cazul cunoscut sub numele „Conducte precalorifuge”, citat de Comisie, obiectivul specific al coeficientului ar fi constat în împiedicarea oricărei încălcări repetate din partea ABB Asea Brown Boveri Ltd (denumită în continuare „ABB”) [Decizia 1999/60/CE a Comisiei din 21 octombrie 1998 privind o procedură de aplicare a articolului [81 CE] (IV/35.691/E-4 – Conducte precalorifuge) (JO 1999, L 24, p. 1), considerentul (168)]. În plus, contrar celor susținute de Comisie, acest caz nu ar constitui un precedent pertinent în favoarea aplicării unui coeficient față de o întreprindere care ar fi adoptat un program de conformare cu dreptul concurenței, în măsura în care Comisia ar fi pus în mod expres la îndoială eficacitatea programului preexistent al ABB [Decizia Conducte precalorifuge, citată anterior, considerentul (172)].

60

În al doilea rând, reclamantele susțin că, prin aplicarea pentru prima dată, într-un caz având ca obiect restricții de natură verticală, a unui factor multiplicator cu efect descurajator, Comisia s-a îndepărtat de practica sa anterioară.

61

În această privință, reclamantele amintesc că, în vederea justificării, în speță, a aplicării coeficientului multiplicator pentru a asigura amenzii un efect descurajator, Comisia s-a întemeiat, pe de o parte, pe dimensiunea Nintendo și, pe de altă parte, pe calitatea sa de fabricant. Or, în cazurile precedente privind încălcări verticale, acest factor nu ar fi fost aplicat în cazul fabricanților în vederea descurajării, în pofida faptului că, în fiecare dintre aceste cazuri, fabricanților respectivi le fusese aplicată o amendă și că, aproape cu o singură excepție, dimensiunea întreprinderilor sancționate era de câteva ori mai mare decât cea a reclamantelor. Această situație s-ar fi regăsit în cazurile cunoscute sub numele „Volkswagen I” și „Volkswagen II”, „Mercedes Benz” și „Opel” [Decizia 98/273/CE a Comisiei din 28 ianuarie 1998 privind o procedură de aplicare a articolului [81 CE] (IV/35.733 – VW) (JO L 124, p. 60), Decizia 2001/711/CE a Comisiei din într-o procedură prevăzută de articolul 81 [CE] (Cazul COMP/F-2/46.693 – Volkswagen) (JO L 262, p. 14), Decizia 2002/758/CE a Comisiei din privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] (Cazul COMP/36.264 – Mercedes-Benz) (JO 2002, L 257, p. 1) și Decizia 2001/146/CE a Comisiei din privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] (Cazul COMP/36.653 – Opel) (JO 2001, L 59, p. 1)]. Pe de altă parte, niciuna dintre întreprinderile implicate în aceste cazuri nu ar fi încetat în mod voluntar încălcarea și nu ar fi cooperat cu Comisia într-o modalitate oarecare. Unele dintre aceste întreprinderi ar fi recurs chiar la încălcări repetate.

62

Ca răspuns la afirmația Comisiei potrivit căreia ar fi necesară aplicarea unui coeficient multiplicator cu efect descurajator numai în cazurile în care ar fi sancționate mai multe părți, reclamantele evidențiază că elementele pentru a justifica în speță aplicarea unui asemenea coeficient, și anume dimensiunea și calitatea de fabricant ale Nintendo, sunt comune cazurilor care implică una sau mai multe părți. Abordarea propusă de Comisie ar fi, așadar, irațională și discriminatorie.

63

Cu privire la argumentul Comisiei potrivit căruia recurgerea la un coeficient multiplicator cu efect descurajator s-ar justifica prin necesitatea aplicării unui cuantum preliminar scăzut al amenzii pentru ca celelalte părți, în special micii distribuitori, să nu fie sancționate, reclamantele răspund că, în cuprinsul Deciziei, nu s-a stabilit nicio legătură juridică sau matematică directă între cuantumul stabilit în funcție de gravitate pentru Nintendo și cuantumul stabilit în funcție de gravitate pentru ceilalți distribuitori. În orice ipoteză, Comisia nu ar fi avut obligația să majoreze cuantumul reținut în funcție de gravitate pentru micii distribuitori doar pentru simplul motiv că stabilise un cuantum mai ridicat pentru Nintendo.

64

În al treilea rând, reclamantele susțin că, întrucât în considerentul (395) al Deciziei s-a ținut seama de calitatea Nintendo de fabricant al produselor în cauză în vederea aplicării unui factor multiplicator cu efect descurajator, Comisia s-a întemeiat pe un element lipsit de pertinență, săvârșind astfel o eroare vădită de drept.

65

Cu privire la acest aspect, Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique diffusion française și alții/Comisia (100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 75) nu ar constitui un precedent pertinent. Astfel, în această hotărâre, Curtea nu ar sugera că simpla împrejurare că o întreprindere este fabricant justifică prin ea însăși o majorare a cuantumului amenzii. Curtea ar fi declarat că elementul pertinent ce trebuie luat în considerare pentru stabilirea amenzii este rolul avut de fabricant în încălcare, iar nu împrejurarea că este vorba despre un fabricant. În plus, punctul 75 din această hotărâre, invocat de Comisie, nu ar privi stabilirea cuantumului amenzii, ci problema dacă fabricantul participase la o încălcare verticală împreună cu distribuitorii acestuia.

66

În orice ipoteză, în opinia reclamantelor, nu calitatea Nintendo de fabricant al produselor în cauză ar determina, cu precădere față de oricare altă parte, posibilitatea încălcării ulterioare a dreptului concurenței.

67

În al patrulea rând, reclamantele consideră că a fost încălcat de Comisie principiul non bis in idem, întrucât a ținut seama de calitatea Nintendo de fabricant nu numai în cadrul majorării cu efect descurajator, ci și pe baza circumstanței agravante constând în rolul Nintendo de conducător și de instigator al încălcării. Reclamantele susțin că, în cazul unei încălcări verticale, rolurile de fabricant și de conducător se confundă în realitate. Fabricantul ar ocupa o poziție centrală în sensul că ar desemna distribuitorii, ar aproba condițiile de livrare către aceștia și ar întreține legături comerciale permanente cu fiecare dintre aceștia. Orice fabricant implicat într-o încălcare verticală la care ar participa și distribuitorii ar juca, așadar, un rol central.

68

În al cincilea rând, în opinia reclamantelor, Comisia le-a încălcat dreptul la apărare, întrucât, în comunicarea privind obiecțiunile, nu și-a menționat intenția de a aplica un factor multiplicator cu efect descurajator. Reclamantele evidențiază în special că, în Cazul Conducte precalorifuge, Comisia informase în mod specific ABB că s-ar fi ținut seama de necesitatea asigurării unui efect descurajator al amenzii (Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, ABB Asea Brown Boveri/Comisia, T-31/99, Rec., p. II-1881, punctele 64 și 83).

69

Comisia contestă toate criticile formulate de reclamante.

70

Trebuie amintit că această competență a Comisiei de a aplica amenzi întreprinderilor care, cu intenție sau din neglijență, săvârșesc o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE sau a articolului 82 CE constituie unul dintre mijloacele puse la dispoziția Comisiei pentru a-i permite să își îndeplinească misiunea de supraveghere pe care i-o conferă dreptul comunitar. Această misiune include obligația de a duce o politică generală care urmărește aplicarea, în materia concurenței, a principiilor stabilite de tratat și orientarea în acest sens a comportamentului întreprinderilor (Hotărârea Musique diffusion française și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus, punctul 105, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T-43/02, Rec., p. II-3435, punctul 297).

71

Așadar, Comisia are competența de a decide nivelul cuantumului amenzilor în vederea măririi efectului descurajator al acestora atunci când încălcări de un anumit tip sunt încă relativ frecvente, deși nelegalitatea acestora a fost stabilită încă de la începutul politicii comunitare în materia concurenței, având în vedere profitul pe care anumite întreprinderi interesate îl pot obține din comiterea acestor încălcări (Hotărârile Musique diffusion française și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus, punctul 108, și Jungbunzlauer/Comisia, punctul 70 de mai sus, punctul 298). Întrucât obiectivul de descurajare a vizat conduita întreprinderilor în cadrul Comunității sau al SEE, factorul descurajator este evaluat prin luarea în considerare a unei multitudini de elemente, iar nu numai a unei situații specifice a întreprinderii în cauză (Hotărârea Curții din 29 iunie 2006, Showa Denko/Comisia, C-289/04 P, Rec., p. I-5859, punctul 23; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, punctul 70 de mai sus, punctul 300).

72

De asemenea, în cazul în care apreciază necesitatea majorării cuantumului amenzilor în vederea asigurării unui efect descurajator, Comisia nu are obligația să evalueze probabilitatea unor încălcări repetate din partea întreprinderilor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, BASF și UCB/Comisia, T-101/05 și T-111/05, Rep., p. II-4949, punctul 47).

73

Așadar, în prezenta cauză, reclamantele nu pot susține că a fost încălcat principiul proporționalității de către Comisie, întrucât avea dreptul să majoreze cuantumul unei amenzi pentru a-i asigura un efect descurajator numai în eventualitatea în care ar exista un risc ca întreprinderile în cauză să încalce din nou normele în domeniul concurenței. După cum a subliniat Comisia, asigurarea efectului descurajator nu privește numai întreprinderile identificate în mod specific în decizia de aplicare a amenzilor. Este necesară deopotrivă determinarea întreprinderilor cu dimensiuni similare și care dispun de resurse asemănătoare să se abțină să participe la încălcări similare ale normelor de concurență.

74

Măsurile preventive luate de reclamante, care constau în special într-un program de conformare cu dreptul comunitar al concurenței, cooperarea acestora pe parcursul procedurii administrative, precum și compensațiile pe care le-au oferit terților nu afectează realitatea încălcării săvârșite și nu trebuie luate în considerare în etapa evaluării gravității încălcării. După caz, aceste circumstanțe pot fi luate în considerare în cadrul examinării existenței circumstanțelor atenuante.

75

Cu privire la critica întemeiată pe îndepărtarea Comisiei de politica sa anterioară, întrucât nu ar fi fost aplicată nicio majorare cu efect descurajator până la amenzile aplicate participanților la o încălcare verticală, este suficient să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, o practică decizională a Comisiei nu ar putea servi drept cadru juridic cu privire la amenzile în materie de concurență și că deciziile referitoare la alte cauze nu prezintă decât un caracter indicativ în ceea ce privește existența unei eventuale discriminări, având în vedere că este puțin verosimil ca împrejurările proprii acestora, precum piețele, produsele, întreprinderile și perioadele avute în vedere, să fie identice (Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, JCB Service/Comisia, C-167/04 P, Rec., p. I-8935, punctele 201 și 205, și Hotărârea Curții din , Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, C-76/06 P, Rep., p. I-4405, punctul 60).

76

În plus, trebuie subliniat că întreprinderile menționate trebuie să țină cont de posibilitatea ca, în orice moment, Comisia să decidă majorarea nivelului cuantumului amenzilor în raport cu cel aplicat în trecut (Hotărârea Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, punctul 75 de mai sus, punctul 61).

77

Rezultă că trebuie respinsă critica întemeiată pe lipsa de coerență cu practica anterioară a Comisiei.

78

Nu poate fi reținută nici afirmația potrivit căreia Comisia ar fi săvârșit o eroare de drept referindu-se, în cadrul majorării cu efect descurajator, la faptul că Nintendo era fabricantul produselor în cauză.

79

Astfel, deși este adevărat că dimensiunea întreprinderilor este în general un element care trebuie luat în considerare în cadrul stabilirii cuantumului amenzii, nu este exclus ca, pentru a asigura amenzii un efect suficient de descurajator, să poată fi luate în considerare alte elemente. În această privință, calitatea de fabricant al produselor se poate raporta, în cazul încălcărilor de natură verticală în mod similar dimensiunii întreprinderii, la un element reprezentativ al capacității sale efective de a cauza un prejudiciu important concurenței. Astfel, într-o asemenea situație, fabricantul produselor în cauză, care ocupă un loc central în sistemul de distribuție a produselor respective, trebuie să facă dovada unei vigilențe deosebite și să se asigure că respectă normele de concurență în cadrul încheierii acordurilor de distribuție.

80

Prin urmare, în stabilirea cuantumului amenzii la un nivel care să îi asigure un efect descurajator suficient, Comisia avea posibilitatea, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, să țină seama de faptul că Nintendo ocupa un loc unic în sistemul de distribuție în litigiu, având în vedere calitatea sa de fabricant.

81

În scopul invalidării acestei aprecieri, reclamantele nu pot susține că fabricantul produselor în cauză nu are o înclinație mai mare decât alte întreprinderi să încalce ulterior dreptul concurenței. Într-adevăr, astfel cum s-a amintit la punctul 72 de mai sus, majorarea amenzii cu efect descurajator nu are legătură cu probabilitatea ca întreprinderile în cauză să săvârșească încălcări repetate.

82

În ceea ce privește afirmația reclamantelor potrivit căreia Comisia a încălcat principiul non bis in idem, întrucât a ținut seama de calitatea lor de fabricant nu numai în cadrul majorării cu efect descurajator, ci și pe baza circumstanțelor agravante, trebuie constatat mai întâi că acest principiu nu se aplică în prezenta cauză. Astfel, principiul menționat interzice sancționarea aceleiași persoane mai mult decât o dată pentru același comportament ilicit (Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C-204/00 P, C-205/00 P, C-211/00 P, C-213/00 P, C-217/00 P și C-219/00 P, Rec., p. I-123, punctul 338). Or, reclamantele nu au fost sancționate de două ori pentru același comportament.

83

În orice situație, contrar susținerilor reclamantelor, Comisia nu a ținut seama, pe baza circumstanțelor agravante, de împrejurarea că Nintendo era fabricantul produselor în cauză, element de natură obiectivă, ci a luat în considerare că aceasta fusese conducătorul și instigatorul încălcării, care se raportează la un element subiectiv ce urmărește să califice rolul avut în încălcarea în discuție. Pentru infirmarea acestei concluzii, nu se poate susține că, în cadrul încălcărilor de natură verticală, rolul de conducător este exercitat cu precădere de fabricantul produselor în cauză. Astfel, nu este exclusă o situație în care o încălcare de natură verticală să fie condusă de o întreprindere care are numai calitatea de distribuitor, iar nu de fabricant al produselor în cauză.

84

În sfârșit, cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a dreptului la apărare întrucât Comisia nu ar fi menționat în comunicarea privind obiecțiunile intenția de a majora amenzile aplicate reclamantelor în vederea asigurării unui efect descurajator suficient, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, din momentul în care Comisia indică în mod expres, în comunicarea privind obiecțiunile, că va examina necesitatea de a aplica amenzi întreprinderilor în cauză și enunță principalele elemente de fapt și de drept susceptibile să conducă la aplicarea unei amenzi precum gravitatea și durata presupusei încălcări și împrejurarea că aceasta a fost săvârșită cu intenție sau din neglijență, aceasta își îndeplinește obligația de a respecta dreptul întreprinderilor de a fi audiate. Procedând astfel, Comisia le acordă elementele necesare pentru a se apăra nu numai împotriva unei constatări a încălcării, ci și împotriva aplicării unei amenzi (Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia, T-23/99, Rec., p. II-1705, punctul 199; a se vedea în acest sens și Hotărârea Musique diffusion française și alții/Comisia, punctul 65 de mai sus, punctul 21).

85

Rezultă că, în ceea ce privește stabilirea cuantumului amenzilor, dreptul la apărare al întreprinderilor în cauză este garantat la Comisie prin posibilitatea de a face observații cu privire la durata, la gravitatea și la caracterul anticoncurențial al faptelor imputate. Pe de altă parte, întreprinderile beneficiază de o garanție suplimentară în ceea ce privește determinarea cuantumului amenzilor în măsura în care Tribunalul statuează în exercitarea competenței sale de fond și poate în special să anuleze sau să reducă amenda, în temeiul articolului 17 din Regulamentul nr. 17 (Hotărârea LR AF 98/Comisia, punctul 84 de mai sus, punctul 200).

86

În speță, în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia a precizat principalele elemente pe care intenționa să le ia în considerare în vederea stabilirii cuantumului amenzilor, elemente care vizează nu numai durata și gravitatea încălcării (punctele 353-360 din comunicarea privind obiecțiunile), ci și alți parametri (punctul 361 din comunicarea privind obiecțiunile).

87

Împrejurarea că nu a fost menționată de Comisie posibilitatea unei aplicări a unui coeficient multiplicator pentru a asigura amenzilor aplicate reclamantelor efectul descurajator nu poate constitui o încălcare a dreptului lor la apărare. Astfel, conform liniilor directoare, efectul descurajator al amenzilor constituie unul dintre elementele în funcție de care trebuie stabilită gravitatea încălcărilor (Hotărârea Curții din 17 iulie 1997, Ferriere Nord/Comisia, C-219/95 P, Rec., p. I-4411, punctul 33, și Hotărârea BASF și UCB/Comisia, punctul 72 de mai sus, punctul 45). Nu este necesară indicarea mai detaliată, de către Comisie, a tuturor elementelor pe care intenționează să le ia în considerare în stabilirea cuantumului amenzilor în cadrul etapei comunicării privind obiecțiunile.

88

Prin urmare, trebuie respinsă și critica întemeiată pe încălcarea dreptului la apărare.

89

Având în vedere toate cele de mai sus, prezentul motiv trebuie respins.

90

În primul rând, reclamantele susțin că, prin aplicarea unui factor multiplicator de 3 cuantumului preliminar al amenzii în vederea asigurării unui efect descurajator, Comisia a încălcat principiul egalității de tratament. Astfel, factorul multiplicator aferent cuantumului amenzii aplicate reclamantelor cu efect descurajator ar fi trebuit să fie identic sau apropiat factorului de 1,25 aplicat în privința John Menzies, întrucât, în funcție de cifra de afaceri, Nintendo are o dimensiune de mai mult de douăzeci de ori mai mică decât cea a Itochu, însă de numai două ori mai mare decât cea a John Menzies. În speță, majorarea amenzii aplicate reclamantelor cu efect descurajator ar fi proporțional aceeași cu cea aplicată în privința Itochu și de opt ori mai mare decât cea aplicată în privința John Menzies. În termeni absoluți, această majorare ar fi de cincizeci și șapte de ori mai mare decât majorarea aplicată în privința John Menzies.

91

În al doilea rând, reclamantele arată că aplicarea unui factor multiplicator cu efect descurajator a determinat o majorare a cuantumului total al amenzii aplicate cu 99,6 milioane de euro. În această privință, reclamantele susțin că, întrucât nu a explicat motivele pentru care trebuie să li se aplice un coeficient multiplicator de 3 și în ce măsură o asemenea majorare era necesară, deși în privința John Menzies o majorare de 1,73 milioane de euro a fost considerată suficientă, Comisia nu și-a îndeplinit obligația de motivare.

92

Ca răspuns la argumentul Comisiei potrivit căruia diferența între majorarea amenzii aplicate reclamantelor cu efect descurajator și cea aplicată în cazul John Menzies se explică prin faptul că Nintendo avea calitatea de fabricant al produselor în cauză, reclamantele precizează că majorarea amenzilor cu efect descurajator nu ar trebui întemeiată pe locul întreprinderilor în lanțul economic, ci pe necesitatea asigurării pe viitor a respectării dreptului concurenței.

93

În sfârșit, reclamantele consideră că, prin aplicarea unui factor multiplicator cu efect descurajator încă din a doua etapă a stabilirii amenzii, Comisia a încălcat liniile directoare. În opinia reclamantelor, Comisia trebuie să verifice dacă amenda are un efect suficient de descurajator numai în raport cu cuantumul final al amenzii, cu alte cuvinte după majorarea în funcție de durata încălcării și de circumstanțele agravante.

94

Comisia solicită respingerea tuturor criticilor invocate de reclamantă.

95

În primul rând, cu privire la afirmația potrivit căreia Comisia a încălcat principiul egalității de tratament, întrucât factorul multiplicator ce i-a fost aplicat ar fi trebuit să fie identic cu cel aplicat în cazul John Menzies, și anume 1,25, iar nu 3, trebuie amintit că, în temeiul principiului egalității de tratament, Comisia nu poate trata situații comparabile în mod diferit sau situații diferite în mod identic, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T-38/02, Rec., p. II-4407, punctul 453 și jurisprudența citată).

96

Or, trebuie constatat că Nintendo și John Menzies sunt departe de a avea poziții comparabile: nu numai că propriile cote din vânzarea produselor în cauză ([confidențial] ( 1 )% și, respectiv, [confidențial] sunt foarte diferite, însă nici pozițiile acestora în sistemul de distribuție (fabricant și, respectiv, distribuitor exclusiv de dimensiune mare) nu sunt comparabile. Comisia nu a încălcat, așadar, principiul egalității de tratament pentru a asigura amenzilor efectul descurajator.

97

Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a obligației de motivare, este suficient să se amintească faptul că, având în vedere cerințele de motivare a deciziilor pronunțate în materia amenzilor (a se vedea punctul 53 de mai sus) și având în vedere considerentele (392)-(396), Decizia nu este viciată de lipsa de motivare privind efectul descurajator al amenzii aplicate.

98

În sfârșit, nu poate fi reținută nici afirmația potrivit căreia Comisia a încălcat liniile directoare, întrucât majorarea cu efect descurajator ar fi trebuit să fie aplicată în etapa finală a stabilirii cuantumului amenzii.

99

Această critică recurge la o interpretare eronată a liniilor directoare. Astfel, liniile directoare evocă obiectivul de descurajare la punctul 1 A, potrivit căruia „este necesar […] să se fixeze amenda la un nivel care să îi asigure un efect suficient de descurajator”. Astfel cum Tribunalul a avut deja ocazia să precizeze, necesitatea asigurării unui asemenea efect constituie o cerință generală care trebuie să orienteze Comisia pe durata întregului proces de stabilire a cuantumului amenzii, nefiind necesar ca stabilirea amenzii să fie caracterizată de o etapă specifică destinată unei evaluări globale a tuturor circumstanțelor pertinente în vederea realizării acestui obiectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea BASF și UCB/Comisia, punctul 72 de mai sus, punctul 48 și jurisprudența citată).

100

Din toate elementele de mai sus rezultă că motivele formulate împotriva stabilirii cuantumului de plecare în funcție de gravitate trebuie respinse.

101

În cererea introductivă, reclamantele au formulat împotriva majorării amenzii în funcție de durată două motive întemeiate, pe de o parte, pe o eroare vădită de apreciere, pe o eroare de drept și pe o lipsă de motivare, întrucât Comisia ar fi majorat amenda cu 10% pe fiecare an de participare la încălcare și, pe de altă parte, pe o eroare de drept ca urmare a majorării amenzii aferente primului an de participare la încălcare.

102

Întrucât reclamantele au declarat că renunță la al doilea motiv (a se vedea punctul 26 de mai sus), va fi examinat numai primul motiv.

103

În primul rând, reclamantele susțin că, prin aplicarea unei majorări maxime de 10% pe fiecare an de participare la încălcare, și anume o majorare totală de 65%, Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere și o eroare de drept.

104

În opinia reclamantelor, o asemenea abordare ar fi fost adecvată numai dacă gravitatea încălcării ar fi fost identică în fiecare an. Or, această situație nu s-ar fi regăsit în speță. Într-adevăr, potrivit Deciziei, intensitatea, efectul și întinderea geografică a încălcării ar fi evoluat în decursul timpului. Astfel, încălcarea ar fi fost minoră pe parcursul perioadei de patru ani și trei luni cuprinsă între ianuarie 1991 și martie 1995 și că nu ar fi existat pe parcursul perioadei de doi ani și opt luni cuprinsă între aprilie 1995 și decembrie 1997. Pe de altă parte, Comisia nu ar fi ținut seama de cererea formulată în acest sens de reclamante în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile.

105

De asemenea, reclamantele susțin că, prin aplicarea majorării maxime de 10% pe fiecare an complet de participare la încălcare, Comisia s-a îndepărtat de practica pe care o urmase până atunci cu privire la stabilirea amenzilor pentru încălcări de lungă durată, practică din care reiese că o asemenea majorare a fost aplicată numai în cursul anilor în care încălcarea a fost cea mai gravă. În mod exemplificativ, în Cazul Volkswagen I, Comisia ar fi aplicat majorarea maximă de 10% numai pentru patru ani în cursul cărora încălcarea a fost cea mai intensă, deși încălcarea, a cărei durată totală fusese de zece ani, adusese atingere comerțului paralel în toată această perioadă.

106

În al doilea rând, Comisia nu ar fi motivat sau nu ar fi motivat corespunzător cerințelor legale diferența astfel operată față de politica și de practica sa anterioare.

107

În al treilea rând, ca răspuns la explicația Comisiei potrivit căreia majorarea maximă de 10% se justifica prin natura foarte gravă a încălcării în toate etapele punerii sale în aplicare, reclamantele subliniază că, în temeiul liniilor directoare, natura foarte gravă a unei încălcări trebuie luată în considerare numai în momentul stabilirii cuantumului inițial în funcție de gravitate (punctul 1 A din liniile directoare).

108

În sfârșit, cu privire la argumentarea Comisiei potrivit căreia era necesară o majorare maximă în funcție de durată pentru a compensa cuantumul relativ scăzut reținut în funcție de gravitate, reclamantele răspund că un asemenea raționament este contrar liniilor directoare și determină o triplă luare în considerare a gravității care rezultă în primul rând din stabilirea cuantumului de plecare de 23 de milioane de euro în funcție de gravitate, în al doilea rând din aplicarea unui coeficient multiplicator cu efect descurajator care însă, în opinia Comisiei, ar privi și gravitatea și, în al treilea rând din aplicarea acestei majorări maxime de 10% în funcție de durată pentru a compensa cuantumul foarte scăzut reținut inițial.

109

Comisia contestă temeinicia tuturor acestor argumente.

110

În conformitate cu punctul 1 B din liniile directoare, în ceea ce privește încălcările de lungă durată (care depășesc cinci ani), Comisia are posibilitatea să majoreze cuantumul reținut pentru gravitatea încălcării cu o rată care poate ajunge până la 10% pe an de încălcare.

111

În speță, în considerentul (397) al Deciziei, Comisia a constatat că reclamantele participaseră la încălcare timp de șase ani și unsprezece luni, respectiv o perioadă de lungă durată în sensul liniilor directoare, și a majorat amenda în funcție de durată cu 65%. Procedând astfel, Comisia a respectat normele pe care și le-a impus în liniile directoare. În plus, această majorare cu 65% în funcție de durata încălcării nu este, în speță, inadecvată.

112

Simpla împrejurare că a fost menținută de către Comisie o posibilitate de majorare pe an de încălcare de până la 10% nu determină în niciun mod obligația acesteia să stabilească rata în funcție de intensitatea încălcării sau, de asemenea, în funcție de diferitele grade de implicare a fiecăruia dintre autorii încălcării.

113

Prin urmare, nu poate fi admisă afirmația potrivit căreia, întrucât încălcarea imputată reclamantei fusese de o intensitate și de o gravitate foarte variabile, Comisia avea obligația să rețină o rată de majorare evident mai mică, cel puțin pentru o parte din perioada reținută. Astfel, majorarea amenzii în funcție de durată nu este limitată la ipoteza în care ar exista o legătură directă între durată și un prejudiciu crescut cauzat obiectivelor comunitare urmărite prin normele de concurență (Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2001, Tate & Lyle și alții/Comisia, T-202/98, T-204/98 și T-207/98, Rec., p. II-2035, punctul 106, și Hotărârea Tribunalului din , Michelin/Comisia, T-203/01, Rec., p. II-4071, punctul 278).

114

În mod contrar susținerilor reclamantelor, Comisia nu a arătat în apărare că o majorare maximă a amenzii în funcție de durată era necesară pentru compensarea cuantumului relativ scăzut reținut în funcție de gravitate, ci doar că ținuse seama de variațiile de intensitate ale încălcării în stabilirea cuantumului de plecare al amenzii în funcție de gravitate.

115

Cu privire la trimiterea efectuată de reclamantă la deciziile adoptate anterior de Comisie, în special în Cazul Volkswagen I, trebuie amintit că o practică decizională a Comisiei nu ar putea servi drept cadru juridic cu privire la amenzile în materie de concurență (a se vedea jurisprudența citată la punctul 75 de mai sus).

116

În asemenea împrejurări, Comisia nu avea obligația să explice motivul pentru care rata de majorare în funcție de durata încălcării aplicată în speță era diferită de cea aplicată în deciziile anterioare. În această privință, Comisia nu și-a încălcat obligația de motivare care îi revine în temeiul articolului 253 CE.

117

Din toate aceste considerații rezultă că motivul referitor la majorarea cuantumului amenzii în funcție de durată trebuie respins ca neîntemeiat.

118

Reclamantele contestă rolul de conducător și de instigator al încălcării ce le-a fost atribuit de Comisie. Cu privire la acest aspect, reclamantele invocă două motive întemeiate, în primul rând, pe o eroare vădită de apreciere și pe o eroare de drept și, în al doilea rând, pe o lipsă de coerență față de practica decizională anterioară a Comisiei, precum și pe o încălcare a principiului nediscriminării și a obligației de motivare.

119

Reclamantele susțin că, întrucât a concluzionat că rolul avut de acestea în încălcare ar constitui o circumstanță agravantă și a majorat în consecință cuantumul amenzii, Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere, precum și o eroare de drept.

120

În această privință, reclamantele amintesc mai întâi că, în cadrul încălcărilor verticale, rolurile de fabricant și de conducător se confundă în realitate. În continuare, reclamantele precizează că, pentru ca rolul unei întreprinderi să constituie o circumstanță agravantă, este necesar să facă încălcarea sau participarea întreprinderii la această încălcare mai gravă decât ar fi fost în lipsa intervenției sale în calitate de conducător.

121

În speță, Decizia nu ar menționa că rolul avut de Nintendo, pe de o parte, a depășit rolul pe care și l-a asumat în calitate de fabricant și, pe de altă parte, a agravat încălcarea.

122

Mai concret, faptele care atestă rolul Nintendo în calitate de conducător și de instigator al încălcării, astfel cum au fost prezentate în considerentele (228)-(238) ale Deciziei, s-ar referi la trei tipuri de comportament, și anume „controlul”, „punerea în aplicare” și „respectarea” încălcării. „Controlul” ar privi controlul comerțului paralel, în timp ce „respectarea” ar privi faptul că NOE a încercat, după caz, susținerea altor societăți din grupul Nintendo. Or niciuna dintre aceste categorii de comportament nu ar agrava încălcarea sau rolul avut de Nintendo în cadrul acesteia. Cu privire la „punerea în aplicare” a încălcării, faptele menționate în considerentul (237) al Deciziei, care au un caracter relativ, ar demonstra că Nintendo era puternic influențată de distribuitorii săi independenți. Aceste fapte s-ar analiza, așadar, ca o reacție, cel puțin în parte, la cererile de acțiuni din partea distribuitorilor, iar nu ca un „caz extrem de organizare și de punere în aplicare a unei încălcări”, după cum susține Comisia în memoriul în apărare.

123

În sfârșit, în memoriul în replică, reclamantele subliniază că practica decizională în cazurile privind înțelegeri orizontale a fost invocată de Comisie. Procedând astfel, Comisia ar admite că reclamantele trebuie considerate în mod identic situației în care ar fi participat la un cartel, deși li s-a refuzat beneficiul aplicării comunicării privind cooperarea.

124

Comisia contestă toate argumentele invocate de reclamante.

125

Trebuie arătat cu titlu introductiv că luarea în considerare a rolului de conducător este conformă jurisprudenței și liniilor directoare.

126

Astfel cum reiese din jurisprudență, atunci când o încălcare a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, în cadrul determinării cuantumului amenzilor, trebuie examinată gravitatea relativă a participării fiecăreia dintre acestea (Hotărârea Curții din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia, 40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, Rec., p. 1663, punctul 623), ceea ce implică în special stabilirea rolurilor respective în încălcare pe durata participării la aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din , Comisia/Anic Partecipazioni, C-49/92 P, Rec., p. I-4125, punctul 150). De aici rezultă în special că rolul de „conducător” avut de una sau de mai multe întreprinderi în cadrul unei înțelegeri trebuie luat în considerare în scopul calculării cuantumului amenzii, în măsura în care întreprinderile ce au avut un asemenea rol trebuie, din acest motiv, să aibă o răspundere specială față de celelalte întreprinderi (Hotărârea Curții din , IAZ International Belgium și alții/Comisia, 96/82-102/82, 104/82, 105/82, 108/82 și 110/82, Rec., p. 3369, punctele 57 și 58, și Hotărârea Curții din , Finnboard/Comisia, C-298/98 P, Rec., p. I-10157, punctul 45, Hotărârea Tribunalului din , Mayr-Melnhof/Comisia, T-347/94, Rec., p. II-1751, punctul 291).

127

Cu privire la liniile directoare, punctul 2 stabilește, cu titlu de circumstanțe agravante, o listă neexhaustivă de circumstanțe ce pot conduce la o majorare a cuantumului de bază al amenzii, care cuprinde printre altele „rolul de conducător sau de instigator al încălcării”.

128

În speță, trebuie arătat că, pentru a concluziona că Nintendo fusese conducătorul și instigatorul încălcării în cauză, Comisia s-a referit la un anumit număr de elemente [a se vedea considerentele (228)-(238) și (406) ale Deciziei]. Astfel, Comisia a arătat că Nintendo controla, punea în aplicare și asigura respectarea unui anumit număr de măsuri care urmăreau limitarea comerțului paralel.

129

Se impune constatarea că, întrucât a considerat că aceste elemente de fapt, a căror existență nu a fost contestată de reclamante, evidențiau că Nintendo fusese conducătorul și instigatorul încălcării, Comisia nu a săvârșit erori.

130

În mod contrar susținerilor reclamantelor, pentru a califica o întreprindere drept „conducător” și pentru a majora cuantumul amenzii care i-a fost aplicată nu este necesară dovedirea faptului că, în lipsa rolului avut de întreprinderea respectivă, încălcarea săvârșită ar fi fost mai puțin gravă. Astfel, un asemenea argument determină o confuzie între aprecierea gravității încălcării în termeni absoluți și examinarea gravității relative a participării fiecăreia dintre întreprinderile în cauză în temeiul examinării circumstanțelor agravante și atenuante.

131

De asemenea, reclamantele nu pot susține nici că un asemenea rol de conducător sau de instigator al încălcării poate fi constatat numai în cadrul înțelegerilor orizontale, iar nu în cadrul înțelegerilor verticale precum cele avute în vedere în prezenta cauză. Astfel, faptul că, în privința unor asemenea restricții, acest rol se confundă în general cu rolul de fabricant nu exclude luarea în considerare a unei asemenea circumstanțe agravante în vederea stabilirii cuantumului amenzii.

132

În sfârșit, cu privire la argumentul întemeiat pe incompatibilitatea concluziei potrivit căreia Nintendo a fost conducătorul încălcării cu refuzul Comisiei de a aplica comunicarea privind cooperarea, se impune constatarea că reclamantele nu au menționat modul în care exista, în cadrul stabilirii cuantumului amenzilor, o legătură între aplicarea acestei comunicări și aprecierea existenței circumstanțelor agravante în privința întreprinderilor.

133

În consecință, prezentul motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

134

Reclamantele susțin că, prin aplicarea unei majorări de 50% a amenzii având în vedere rolul Nintendo în calitate de conducător și de instigator al încălcării, Comisia s-a îndepărtat de practica sa anterioară în domeniul încălcărilor verticale. Cu privire la acest aspect, îndepărtarea menționată ar fi esențială, întrucât că ar constitui o încălcare a principiului nediscriminării. Astfel, rolul Nintendo nu ar fi fost mai important decât rolul fabricanților în cauză în cazurile anterioare în domeniul acordurilor verticale, cazuri în care pentru circumstanțe agravante ar fi fost aplicate majorări evident mai puțin ridicate, precum majorarea de 20% aplicată în Cazurile Volkswagen I și II.

135

În plus, Comisia nu ar fi justificat sau nu ar fi justificat în mod corespunzător cerințelor legale o asemenea îndepărtare față de politica și de practica sa anterioare.

136

Comisia contestă toate argumentele invocate de reclamante.

137

Cu privire la critica întemeiată pe îndepărtarea Comisiei de practica sa anterioară în domeniul încălcărilor verticale, este suficient să se amintească faptul că o practică decizională a Comisiei nu ar putea servi drept cadru juridic cu privire la amenzile în materie de concurență (a se vedea jurisprudența citată la punctul 75 de mai sus). Rezultă că trebuie respinsă și critica întemeiată pe o încălcare a principiului nediscriminării, care se bazează pe diferența dintre majorarea reținută în speță și majorările aplicate în alte cazuri.

138

De asemenea, în asemenea împrejurări, Comisia nu avea obligația să explice motivul pentru care rata de majorare aplicată în speță era diferită de cea aplicată în deciziile anterioare. În orice situație, Decizia [a se vedea considerentele (228)-(238) și (406)] precizează elementele luate în considerare de Comisie și îndeplinește astfel cerințele în materie de motivare, astfel cum rezultă din jurisprudență (a se vedea punctul 53 de mai sus). În această privință, Comisia nu și-a încălcat obligația de motivare care îi revine în temeiul articolului 253 CE.

139

Prin urmare, prezentul motiv trebuie respins.

140

Cu titlu suplimentar, reclamantele evidențiază că, pe baza circumstanțelor agravante pentru continuarea încălcării, Comisia nu a aplicat niciodată un procent la fel de ridicat (25%), nici o sancțiune financiară la fel de importantă (28,5 milioane de euro). O asemenea majorare ar fi vădit excesivă prin comparație îndeosebi cu cuantumul de plecare de 23 de milioane de euro reținut în funcție de gravitatea încălcării.

141

Comisia respinge toate aceste susțineri.

142

Tribunalul amintește dreptul Comisiei de a lua în considerare circumstanța agravantă a continuării încălcării de către o întreprindere după inițierea investigației, întrucât un asemenea comportament dovedește determinarea specifică a participanților la înțelegere de a continua încălcarea în pofida riscului de a li se aplica o sancțiune (Hotărârea LR AF 1998/Comisia, punctul 84 de mai sus, punctul 369).

143

În speță, reclamantele nu contestă principiul unei asemenea majorări, ci rata acestei majorări.

144

Majorarea amenzii aplicate Nintendo cu 25% pentru continuarea încălcării este justificată de împrejurările din speță. Astfel, din faptele prezentate de Comisie în Decizie, a căror materialitate nu a fost contestată, reiese că NOE și NCL și-au continuat comportamentul ilicit după ce au luat cunoștință de investigația Comisiei. Faptele menționate în considerentul (410) al Deciziei demonstrează pe de altă parte determinarea specifică a NOE și a NCL de a continua încălcarea în cursul anilor 1996 și 1997, și anume o perioadă de aproximativ doi ani după luarea la cunoștință de investigație, care datează cel mai târziu din iunie 1995.

145

În acest context, Comisia avea dreptul să impute reclamantelor, drept circumstanță agravantă, această continuare a încălcării și, prin urmare, să majoreze cu 25% cuantumul amenzii care le-a fost aplicată.

146

Prin urmare, prezentul motiv trebuie respins.

147

În opinia reclamantelor, cooperarea acestora și toate circumstanțele atenuante ar trebui să determine o reducere a amenzii considerabil mai mare decât reducerea de 25% care le-a fost acordată. Astfel, ar exista diferite elemente pe baza cărora o reducere mai substanțială ar fi putut fi acordată, și anume aplicarea în speță a comunicării privind cooperarea, egalitatea de tratament în raport cu John Menzies, o justă calificare a cooperării oferite de reclamante și luarea în considerare a compensațiilor plătite terților și a programului de conformare cu dreptul concurenței adoptat de reclamante.

148

Reclamantele susțin că, prin refuzul aplicării comunicării privind cooperarea și, ca urmare a acestui refuz, prin lipsirea de posibilitatea de a beneficia de reducerea maximă de 50% prevăzută la punctul D din această comunicare, Comisia a săvârșit o eroare de drept și o eroare vădită de apreciere.

149

Reclamantele susțin că au recunoscut în mod voluntar încălcarea și că au cooperat pe deplin cu Comisia începând cu 23 decembrie 1997. Nintendo ar fi fost astfel prima întreprindere care a făcut o mărturisire voluntară și, prin urmare, prima care a cooperat cu Comisia. După cunoștința reclamantelor, nu ar exista un alt caz de cooperare la fel de substanțială și de spontană decât cea pe care au furnizat-o în speță.

150

Mai concret, în ceea ce privește refuzul Comisiei de a aplica comunicarea privind cooperarea pentru motivul că prezentul caz ar avea în vedere o încălcare verticală, iar nu o înțelegere secretă, reclamantele susțin că un asemenea refuz este incompatibil cu faptul că încălcarea în cauză a fost considerată o asemenea înțelegere secretă prin prisma sancțiunii. În opinia reclamantelor, Comisia nu poate să susțină că importanța amenzii ar fi justificată pentru motivul că încălcarea era comparabilă cu o înțelegere orizontală și în același timp să nege că este vorba despre o asemenea înțelegere în cadrul examinării circumstanțelor atenuante. Pe de altă parte, potrivit comunicării privind cooperarea, orice comportament care dă dreptul la o reducere a amenzii ar trebui considerat „circumstanță atenuantă” în sensul liniilor directoare. Prin urmare, în cazul în care are în vedere aplicarea unei amenzi, Comisia ar avea obligația să ia în considerare toate circumstanțele atenuante și îndeosebi pe cele prevăzute în comunicarea menționată.

151

În această privință, reclamantele susțin că, cel puțin, acestea intră sub incidența dispozițiilor punctului D alineatul (2) prima și a doua liniuță din comunicarea privind cooperarea, care prevăd o reducere de 10%-50% a amenzii dacă, pe de o parte, înainte de trimiterea unei comunicări a obiecțiunilor, o întreprindere furnizează Comisiei informații, documente sau alte elemente de probă care contribuie la confirmarea existenței încălcării săvârșite și, pe de altă parte, după primirea comunicării obiecțiunilor, o întreprindere informează Comisia că nu contestă materialitatea faptelor pe care Comisia își întemeiază imputările.

152

Astfel, documentația furnizată în mod voluntar de reclamante înainte de comunicarea privind obiecțiunile ar reprezenta 74% din documentele pe care Comisia s-ar fi întemeiat în comunicarea privind obiecțiunile și 84% din documentele pe care s-ar fi întemeiat în Decizie. De altfel, Comisia ar fi recunoscut acest lucru la punctul 216 din comunicarea privind obiecțiunile. În plus, reclamantele ar fi acceptat nu numai faptele stabilite de Comisie în comunicarea privind obiecțiunile, ci și concluziile Comisiei pe baza acestora.

153

Având în vedere toate aceste elemente, reclamantele consideră că ar fi trebuit să beneficieze de reducerea maximă de 50% prevăzută la punctul D din comunicarea privind cooperarea. Aceasta ar fi de altfel conformă cu practica Comisiei constând în acordarea de reduceri de amenzi substanțiale, cuprinse între 30% și 50%, întreprinderilor a căror cooperare ar fi fost în mod vădit mai puțin completă și mai puțin extensivă decât cea oferită de reclamante.

154

Reclamantele fac trimitere în special la cazul cunoscut sub numele „Nathan Bricolux” [Decizia 2001/135/CE a Comisiei din 5 iulie 2000 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] (Cazul COMP. F.1. 36.516 – Nathan-Bricolux] (JO 2001, L 54, p. 1), considerentul (134)] în care Comisia ar fi acordat o reducere de 40% pe baza cooperării care nu se extinsese până la furnizarea voluntară de probe cu înscrisuri. Reclamantele menționează de asemenea Cazul Conducte precalorifuge, în care Curtea ar fi acordat ABB o reducere de 30%, întrucât a furnizat Comisiei informații privind originea înțelegerii, contribuind la stabilirea faptelor referitoare la încălcare, și o reducere distinctă, întrucât nu a contestat faptele după trimiterea comunicării privind obiecțiunile.

155

În sfârșit, în opinia reclamantelor, nu poate fi admis argumentul Comisiei potrivit căruia probele ar fi avut o valoare redusă în lipsa cooperării rapide. Astfel, reclamantele ar fi fost deja sancționate printr-o majorare de 25% pe baza circumstanțelor agravante pentru continuarea încălcării, astfel încât o reducere minoră a amenzii ca urmare a unei cooperări tardive ar determina o dublă luare în considerare, prin încălcarea principiului non bis in idem. În orice ipoteză, reducerea pe baza cooperării nu ar depinde de ordinea cronologică în care sunt prezentate probele [a se vedea în acest sens Decizia 2001/418/CE a Comisiei din 7 iunie 2000 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (Cazul COMP/36.545/F.3 – Aminoacizi) (JO 2001, L 152, p. 24) și Decizia 2002/742/CE a Comisiei din privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (Cazul COMP/E-1/36.604 – Acid citric) (JO 2002, L 239, p. 18)].

156

Comisia contestă toate criticile formulate de reclamante.

157

În primul rând, în speță, trebuie înlăturată aplicarea comunicării privind cooperarea. Astfel, din această comunicare, al cărei scop este să încurajeze întreprinderile să dezvăluie existența înțelegerilor care sunt foarte dificil de detectat, reiese că este aplicabilă numai în cazurile în care sunt vizate încălcări de natură orizontală, precum cartelurile. Punctul A alineatul (1) primul paragraf din această comunicare are în vedere cazurile de „înțelegeri secrete pentru stabilirea prețurilor, a cotelor de producție sau de vânzare, împărțirea piețelor sau interzicerea importurilor sau a exporturilor”. [traducere neoficială]

158

Argumentele reclamantelor nu pot fi admise nici în situația în care trebuie apreciate ca solicitare a dreptului la aplicarea prin analogie a comunicării respective în măsura în care încălcarea avută în vedere în speță ar fi fost considerată cartel din punctul de vedere al sancțiunii. Astfel, după cum subliniază Comisia, nu există legătură între calificarea încălcării în cauză drept foarte gravă și aprecierea cooperării furnizate pe parcursul procedurii administrative. De asemenea, nu poate fi invocată obligația Comisiei de a acorda o reducere mai importantă a amenzii în măsura în care a concluzionat cu privire la existența unei circumstanțe agravante pentru continuarea încălcării.

159

Prin urmare, reclamantele nu pot invoca aplicarea comunicării privind cooperarea și nici a regulilor pe care le consacră pentru a solicita dreptul de a obține o reducere mai importantă a amenzii pe baza cooperării acestora.

160

În al doilea rând, cu privire la aprecierea amplorii cooperării reclamantelor, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, o reducere a amenzii pe baza cooperării în cadrul procedurii administrative este întemeiată pe considerația potrivit căreia o asemenea cooperare facilitează misiunea Comisiei să constate o încălcare (Hotărârile Tribunalului din 14 mai 1998, BPB de Eendracht/Comisia, T-311/94, Rec., p. II-1129, punctul 325, și Finnboard/Comisia, T-338/94, Rec., p. II-1617, punctul 363). Prin urmare, pentru a justifica reducerea cuantumului unei amenzi pe baza cooperării, comportamentul unei întreprinderi trebuie să faciliteze misiunea Comisiei constând în constatarea și în sancționarea încălcărilor normelor comunitare de concurență (a se vedea Hotărârea Tribunalului din , JFE Engineering și alții/Comisia, T-67/00, T-68/00, T-71/00 și T-78/00, Rec., p. II-2501, punctul 499 și jurisprudența citată).

161

Deși, în cadrul aprecierii cooperării membrilor unei înțelegeri, Comisia nu poate să încalce principiul egalității de tratament, aspect ce va fi examinat în continuare, aceasta beneficiază de o marjă largă de apreciere pentru a evalua calitatea și utilitatea cooperării diferiților membri ai unei înțelegeri (Hotărârea Curții din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, C-328/05 P, Rep., p. I-3921, punctul 88). Prin urmare, poate fi cenzurată numai o eroare vădită de apreciere.

162

În speță, nu există niciun element care să permită să se concluzioneze în sensul că, prin acordarea față de reclamante a unei reduceri a cuantumului amenzii pentru cooperare de 25%, Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere. În mod specific și în mod similar ipotezelor în care este aplicabilă comunicarea privind cooperarea, împrejurarea că o cooperare depășește necontestarea materialității faptelor nu este concludentă, în măsura în care Comisia dispune de o marjă de apreciere largă pentru a analiza nivelul de reducere al amenzii pe care intenționează să o acorde pe acest temei.

163

Cu toate acestea, trebuie examinat dacă, prin acordarea în favoarea John Menzies a unei reduceri a amenzii aplicate superioară reducerii acordate reclamantelor, Comisia a încălcat principiul egalității de tratament.

164

Mai întâi, reclamantele susțin că, prin acordarea unei reduceri de 25% pe baza cooperării față de 40% în favoarea John Menzies, Comisia a încălcat principiul egalității de tratament, deși cooperarea lor voluntară era anterioară celei furnizate de John Menzies și considerabil mai extinsă decât a acestei întreprinderi.

165

Ca răspuns la argumentul Comisiei potrivit căruia scrisoarea din 23 decembrie 1997 ar reprezenta doar o ofertă de cooperare, reclamantele precizează că, atât în comunicarea privind obiecțiunile (punctul 217), cât și în Decizie [considerentul (458)], Comisia afirmă că Nintendo a recunoscut încălcarea în decembrie 1997. În orice ipoteză, nu ar fi necesar ca o parte să nu aibă inițiativa furnizării de dovezi pentru a avea dreptul la o reducere de 50% în temeiul punctului D alineatul (2) a doua liniuță din comunicarea privind cooperarea. În realitate, procentul de reducere ar depinde de valoarea dovezilor furnizate. În această privință, reclamantele anexează la memoriul în replică dovezile furnizate Comisiei, care, apreciate în mod individual, ar justifica o reducere de cel puțin 50%.

166

În plus, reclamantele consideră că diferența de tratament față de John Menzies nu este corect motivată în Decizie.

167

Cu privire la argumentul reclamantelor potrivit căruia contribuția acestora era anterioară contribuției John Menzies, Comisia arată că acesta se întemeiază exclusiv pe scrisoarea din 23 decembrie 1997 pe care reclamantele au adresat-o Comisiei. Or, această scrisoare ar constitui numai o ofertă de cooperare ce s-ar concretiza ulterior, mai precis la , respectiv după cooperarea din partea John Menzies la . Astfel, această scrisoare nu ar conține nici recunoașterea declarațiilor scrise anterior, nici recunoașterea încălcării. Desigur, reclamantele ar recunoaște anumite elemente, însă fără să indice despre ce elemente ar putea fi vorba și care ar putea permite Comisiei să ia în considerare numai această scrisoare drept dovadă a implicării reclamantelor în încălcare.

168

Cu privire la critica referitoare la lipsa de motivare, aceasta nu ar fi întemeiată în măsura în care Decizia ar preciza motivele pentru care a fost acordată reclamantelor o reducere mai puțin importantă, și anume contribuția mai rapidă din partea John Menzies și valoarea mai puțin probantă a comunicărilor reclamantelor din 21 ianuarie 1998 [considerentele (455)-(460) ale Deciziei].

169

Din cuprinsul punctului 3 a șasea liniuță din liniile directoare, dispoziție aplicabilă în prezenta cauză, rezultă că se poate reduce cuantumul de bază al amenzii aplicate unei întreprinderi atunci când aceasta a cooperat efectiv în cadrul procedurilor în afara sferei de aplicare a comunicării privind cooperarea.

170

Din jurisprudență rezultă că, în cadrul aprecierii cooperării întreprinderilor pe parcursul procedurii administrative inițiate pentru înțelegerea interzisă, Comisia nu poate încălca principiul egalității de tratament, principiu general de drept comunitar care, potrivit unei jurisprudențe constante, este încălcat atunci când situații comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situații diferite sunt tratate în mod identic, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea jurisprudența citată la punctul 95 de mai sus).

171

Aprecierea gradului de cooperare din partea întreprinderilor nu se poate realiza în funcție de factori care depind numai de hazard. Prin urmare, o diferență de tratament între întreprinderile în cauză trebuie să fie efectul gradelor de cooperare care nu sunt comparabile, în special în măsura în care au constat în furnizarea de informații diferite sau în furnizarea acestor informații în etape diferite ale procedurii administrative sau în împrejurări care nu sunt similare (a se vedea Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 454 și jurisprudența citată).

172

De asemenea, în măsura în care întreprinderile furnizează Comisiei, în aceeași etapă a procedurii administrative și în circumstanțe similare, informații asemănătoare privind faptele care li se impută, gradele de cooperare furnizate trebuie considerate comparabile, cu consecința că aceste întreprinderi trebuie tratate în mod egal în privința stabilirii cuantumului amenzii care le este aplicată (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 160 de mai sus, punctele 501 și 573 și jurisprudența citată).

173

În speță, cu privire la amploarea cooperării John Menzies la investigație, Comisia a menționat următoarele:

174

În schimb, cu privire la cooperarea din partea Nintendo, Comisia a arătat că:

175

Din aceste constatări rezultă că elementele de care a ținut seama în reducerea amenzilor pe baza cooperării întreprinderilor au fost menționate cu claritate de Comisie și că obligația de motivare a fost respectată cu privire la aplicarea acestei circumstanțe atenuante.

176

Cu privire la respectarea principiului egalității de tratament, pentru a concluziona asupra existenței unei diferențe semnificative între gradele de cooperare din partea fiecăreia dintre întreprinderi, este necesară compararea cooperării furnizate atât din punct de vedere cronologic, ceea ce implică mai întâi o examinare a etapei în care a fost furnizată cooperarea, cât și calitativ, ceea ce determină ulterior compararea condițiilor de cooperare a întreprinderilor și valoarea intrinsecă a informațiilor comunicate de fiecare dintre ele în cadrul acestei cooperări (a se vedea punctul 172 de mai sus).

177

Or, cu privire mai întâi la etapele procedurii administrative în care au cooperat întreprinderile în cauză, nu s-a contestat că, în speță, cooperarea efectivă din partea John Menzies este ușor anterioară celei din partea reclamantelor. Astfel, cooperarea spontană din partea John Menzies s-a materializat prin declarația acesteia din 13 ianuarie 1998, în timp ce cooperarea reclamantelor a debutat la . Cu toate acestea, faptul că reclamantele au început efectiv să coopereze cu Comisia opt zile mai târziu după John Menzies nu justifică, în mod individual, ca reducerea amenzii acordate John Menzies pe baza cooperării să fie mai importantă decât cea de care a beneficiat Nintendo.

178

În această privință, trebuie amintit că, pentru a fi considerate comparabile, cooperarea întreprinderilor nu trebuie să intervină în aceeași zi, ci în aceeași etapă a procedurii.

179

Or, nici din Decizie, nici din dosar nu reiese că data la care John Menzies a cooperat și data la care Comisia a primit informațiile de la Nintendo corespund unor etape diferite ale investigației Comisiei. De altfel, în cursul ședinței, Comisia a confirmat, răspunzând unei întrebări a Tribunalului, că informațiile privind existența înțelegerii furnizate de Nintendo fuseseră comunicate în aceeași etapă a procedurii administrative ca cele furnizate de John Menzies.

180

Din cele de mai sus rezultă că nu poate fi reținut argumentul Comisiei potrivit căruia informațiile și documentele transmise de Nintendo aveau mai mică importanță decât informațiile transmise de John Menzies, în măsura în care au fost comunicate mai tardiv. Prin urmare, nu putea fi considerat concludent niciun element de ordin cronologic în scopul aprecierii comparative a valorii cooperării (a se vedea în acest sens Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 467).

181

În continuare, cu privire la condițiile în care întreprinderile în cauză au cooperat cu Comisia, din Decizie reiese cu claritate că Nintendo, la fel ca John Menzies, a comunicat în mod spontan documentele care au fost utilizate pentru dovedirea existenței și a întinderii geografice ale încălcării.

182

În sfârșit, cu privire la conținutul informațiilor furnizate de John Menzies și de Nintendo, trebuie arătat că, în opinia Comisiei, scrisoarea din 4 aprilie 1996 adresată de Noe către John Menzies, precum și răspunsul celei din urmă din , „au contribuit semnificativ la dovedirea unei cooperări extinse […] în vederea întreruperii exporturilor paralele” [a se vedea considerentul (456) al Deciziei]. Or, din dosar, în special din înscrisul depus de reclamante în cadrul ședinței, cu privire la care Comisia a avut ocazia să formuleze observații (a se vedea punctul 28 de mai sus), reiese că aceste două scrisori, amintite în considerentele (127)-(131) ale Deciziei, au fost depuse spontan nu numai de John Menzies, ci și de Nintendo.

183

Prin urmare, cooperarea Nintendo în cadrul procedurii inițiate de Comisie trebuie considerată comparabilă cu cea furnizată de John Menzies. Pe această bază, Nintendo ar fi trebuit, așadar, să beneficieze de același nivel de reducere a amenzii ca cel acordat John Menzies, și anume 40%, din moment ce aceste două întreprinderi au depus documente pertinente în aceeași etapă a procedurii.

184

În plus, cu privire la problema dacă reclamantele trebuiau să beneficieze, după cum susțin, de o rată de reducere a amenzii superioară pragului de 40%, trebuie constatat, astfel cum a arătat Comisia în considerentul (458) al Deciziei, că alte documente furnizate spontan de reclamante la 21 ianuarie, la și la contribuiseră nu numai la ameliorarea gradului de cunoaștere pe care o avea asupra faptelor începând cu data propriei investigații, ci „au fost utilizate și pentru dovedirea participării mai multor părți, precum și a întinderii geografice a încălcării”.

185

Reiese îndeosebi din înscrisul depus de reclamante în cadrul ședinței, cu privire la care Comisia a avut ocazia să formuleze observații, că un anumit număr de constatări reluate în Decizie în considerentele (103)-(108), (110), (116)-(119), (122)-(125), (127)-(130), (132), (133), (136), (138)-(150), (152)-(157), (160), (164) și (167) (cu privire la evenimentele constatate în Regatul Unit și în Irlanda), în considerentele (170)-(181) (cu privire la evenimentele constatate în Spania), în considerentele (182), (184) și (185) (cu privire la evenimentele din Țările de Jos), în considerentele (187)-(189) (cu privire la evenimentele din Belgia și din Luxemburg), în considerentele (199)-(201) (cu privire la evenimentele din Germania), în considerentele (204) și (206)-(209) (cu privire la evenimentele din Grecia), în considerentele (210), (211) și (213) (cu privire la evenimentele din Portugalia), în considerentele (214), (215) și (217)-(219) (cu privire la evenimentele din Italia) și în considerentele (223), (224), (226) și (227) (cu privire la evenimentele din Danemarca, din Norvegia, din Suedia, din Finlanda și din Islanda) se întemeiază pe informațiile furnizate de Nintendo. În această privință, trebuie de asemenea să se constate că Nintendo, în calitate de parte la toate acordurile de distribuție în litigiu, a fost în măsură să furnizeze informații precise asupra termenilor și asupra executării acestora.

186

Cu toate acestea, trebuie să se considere că, în pofida volumului considerabil al informațiilor furnizate, aceste documente nu erau indispensabile pentru a permite Comisiei stabilirea existenței acordurilor și a practicilor concertate în cauză și, prin urmare, a existenței încălcării imputate. Astfel, în mod contrar scrisorilor din 4 aprilie și din 11 aprilie 1996 (a se vedea punctul 182 de mai sus), informațiile furnizate de Nintendo nu puteau fi utilizate ca atare drept temei probatoriu principal al deciziei de constatare a unei încălcări pe piața consolelor de jocuri video specializate, fabricate de Nintendo, și a cartușelor de jocuri compatibile cu aceste console de jocuri. În această privință, trebuie amintit că informațiile aflate la baza constatărilor reluate în considerentele (103)-(108), (110), (116)-(119), (122)-(125), (127)-(130), (132), (133), (136), (138)-(150), (152)-(157), (160), (164), (167), (170)-(182), (184), (185), (187)-(197), (199)-(201), (204), (206)-(211), (213)-(215), (217)-(219), (223), (224), (226) și (227) au permis numai precizarea identității distribuitorilor implicați în încălcare și a întinderii geografice a încălcării.

187

Pe de altă parte, din elementele dosarului reiese că anumite informații, și anume cele care, în cuprinsul Deciziei, se află la baza considerentelor (103) (existența, durata și termenii acordului încheiat de Nintendo UK Ltd și Nintendo), (108), (110), (123), (167) (faptele referitoare la acordurile de distribuție încheiate între Nintendo și The Games), (170), (171), (176) (existența, durata și termenii acordului de distribuție încheiat între Nintendo España, SA și Nintendo), (182) (termenii acordurilor formale încheiate între Nintendo Netherlands BV și clienții acesteia), (189) (scrisoarea adresată de Nintendo France SARL privind riscurile de export de pe teritoriul francez), (190), (191), (194), (196) (existența și termenii acordurilor de distribuție în Belgia și în Luxemburg), (199) (exporturi paralele din Germania), (204) (termenii acordului încheiat între Itochu Hellas EPE și Nintendo), (210), (211) (termenii și durata acordului de distribuție încheiat între Nintendo și distribuitorii din Portugalia ai acesteia), (214), (215) (termenii și durata acordurilor de distribuție încheiate între Nintendo și distribuitorul din Italia al acesteia), au fost obținute de Comisie ca răspuns la solicitările de informații adresate reclamantelor [a se vedea în special considerentele (86)-(93) ale Deciziei și, mai precis, considerentele (86) și (87) care se referă la solicitarea Comisiei de furnizare de informații referitoare îndeosebi la distribuitori și la filiale și la conținutul acordurilor de distribuție formale încheiate între Nintendo și distribuitorii acesteia din Franța, din Germania, din Italia, din Regatul Unit, din Grecia și din Portugalia), răspunsuri în privința cărora se exclude o reducere a amenzii pe baza cooperării din moment ce urmăreau să se conformeze obligațiilor reclamantelor în temeiul articolului 11 alineatele (4) și (5) din Regulamentul nr. 17 (a se vedea în acest sens Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 451 și jurisprudența citată). Prin urmare, informațiile referitoare la întinderea geografică a înțelegerii și la identitatea distribuitorilor implicați în aceasta nu justificau o reducere a amenzii suplimentară pe baza cooperării efective din partea Nintendo. Astfel, Comisia era în măsură să stabilească întinderea geografică a înțelegerii și identitatea distribuitorilor implicați în aceasta și în lipsa informațiilor furnizate spontan de reclamante.

188

Din aceste considerații rezultă că nu se justifica, în cazul Nintendo, o reducere a cuantumului amenzii care i-a fost aplicată mai mare de 40%.

189

Având în vedere toate cele de mai sus, prezentul motiv trebuie admis în parte, fiind necesară reformarea Deciziei, în sensul acordării în favoarea reclamantelor a unei rate de reducere a amenzii identice cu cea acordată John Menzies. Efectele concrete ale acestei reformări vor fi precizate în continuare.

190

Reclamantele consideră că, prin modificarea, în detrimentul acestora, a aprecierii situației de fapt din speță și/sau a concluziilor în drept pe care le-a dedus, Comisia le-a încălcat dreptul la apărare. În această privință, reclamantele evidențiază că, la punctul 216 din comunicarea privind obiecțiunile, Comisia a declarat că a ținut seama de „contribuția reclamantelor la dovedirea existenței unei încălcări”, deși, în Decizie, a declarat că documentele furnizate contribuiseră numai la confirmarea existenței încălcării.

191

Comisia solicită respingerea prezentului motiv.

192

Trebuie amintit că acțiunea formulată de reclamante are ca obiect numai anularea sau reducerea amenzii care le-a fost aplicată.

193

Prin urmare, prezentul motiv trebuie declarat inoperant în măsura în care reclamantele nu indică modul în care diferența terminologică existentă între comunicarea privind obiecțiunile și Decizie cu privire la contribuția acestora la dovedirea existenței încălcării ar fi putut influența cuantumul amenzii care le-a fost aplicată.

194

În orice ipoteză, articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 și articolul 7 din Regulamentul (CE) nr. 2842/98 al Comisiei din 22 decembrie 1998 privind audierea părților în anumite proceduri în conformitate cu articolele [81 CE] și [82 CE] (JO L 354, p. 18) prevăd expres că, atunci când Comisia își propune să aplice o amendă, întreprinderile în cauză trebuie să aibă ocazia să își prezinte observațiile cu privire la criticile reținute împotriva acestora. În consecință, prin intermediul observațiilor cu privire la durată, la gravitate și la previzibilitatea caracterului anticoncurențial al încălcării, dreptul la apărare al întreprinderilor în cauză este garantat în fața Comisiei în ceea ce privește stabilirea cuantumului amenzii (Hotărârea Tribunalului din , Tetra Pak/Comisia, T-83/91, Rec., p. II-755, punctul 235).

195

Prin urmare, prezentul motiv trebuie respins.

196

În opinia reclamantelor, Comisia a încălcat principiul protecției încrederii legitime, pe de o parte, întrucât nu a redus amenda cu un cuantum echivalent plății compensațiilor oferite terților identificați în comunicarea privind obiecțiunile și, pe de altă parte, întrucât nu a luat în considerare programul de conformare cu dreptul concurenței pe care l-au pus în aplicare.

197

Cu privire la compensațiile plătite terților, în primul rând, reclamantele precizează că aceste compensații considerate „substanțiale” în Decizie aveau un cuantum de 375000 de euro.

198

În al doilea rând, reclamantele subliniază că plata acestor compensații a fost realizată numai ca urmare a asigurării din partea Comisiei, în cadrul reuniunii din 15 decembrie 1998, cu privire la pertinența adoptării acestor măsuri pentru stabilirea cuantumului amenzii. În această privință, reclamantele precizează că o încredere legitimă se naște atunci când un funcționar de grad înalt al Comisiei, împuternicit de aceasta cu un caz determinat, dă asigurări precise în cadrul unei investigații oficiale și că are cunoștință că întreprinderea ce face obiectul investigației se va întemeia pe aceste asigurări pentru a efectua cheltuieli importante.

199

În al treilea rând, Comisia ar fi recunoscut că plata compensațiilor către terți constituia o „circumstanță atenuantă” în sensul liniilor directoare [considerentele (421)-(464) ale Deciziei]. Cu toate acestea, Comisia nu ar fi acordat nicio reducere reclamantelor în sensul economic al termenului, amenda fiind redusă numai cu 300000 de euro.

200

În sfârșit, tratamentul aplicat de Comisie reclamantelor nu ar încuraja pe viitor alte întreprinderi să plătească în mod voluntar asemenea compensații.

201

Comisia contestă toate aceste argumente.

202

Prin intermediul acestui motiv, reclamantele sugerează că, în mod contrar asigurărilor acordate de Comisie în cadrul reuniunii din 15 decembrie 1998, Comisia nu a ținut seama sau nu a ținut seama în mod suficient, pe de o parte, de compensațiile oferite terților și, pe de altă parte, de programul de respectare a legislației pe care l-au pus în practică pentru angajații lor.

203

În această privință, dreptul de a invoca principiul protecției încrederii legitime aparține oricărui particular ce se află într-o situație din care rezultă că administrația comunitară l-a determinat să aibă speranțe întemeiate. Nimeni nu poate invoca o încălcare a acestui principiu în lipsa unor asigurări precise pe care i le-ar fi oferit administrația (Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Cheil Jedang/Comisia, T-220/00, Rec., p. II-2473, punctul 33 și jurisprudența citată).

204

Mai întâi, cu privire la compensațiile oferite de Nintendo terților prejudiciați, trebuie amintit că reducerea amenzii aplicate NOE și NCL cu 300000 de euro a fost stabilită de Comisie pentru a ține seama de compensațiile oferite terților identificați în comunicarea privind obiecțiunile care au suferit un prejudiciu financiar ca urmare a comportamentelor ilicite [a se vedea considerentele (440) și (441) ale Deciziei].

205

Din dosar rezultă că valoarea totală a plăților efectuate către terți este de 375000 de euro.

206

Or, contrar susținerilor reclamantelor, Comisia nu le-a furnizat niciodată asigurarea că valoarea totală a acestor plăți ar fi dedusă din cuantumul amenzii care le-a fost aplicată.

207

Astfel, după cum rezultă din procesul-verbal al reuniunii din 15 decembrie 1998, reprezentantul Comisiei a indicat numai că plata compensațiilor către terți „ar fi pertinentă în stabilirea amenzii”. În niciun caz această declarație nu poate fi considerată asigurare precisă și necondiționată în sensul că toate aceste compensații ar fi deduse din cuantumul final al amenzii.

208

În orice situație, pentru a putea determina o încredere legitimă, asigurările furnizate trebuie să emane de la surse autorizate și demne de încredere (a se vedea în acest sens, cu privire la o declarație a directorului general competent în domeniul concurenței, Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T-236/01, T-239/01, T-244/01-T-246/01, T-251/01 și T-252/01, Rec., p. II-1181, punctele 152 și 153). Având în vedere competența exclusivă a colegiului membrilor Comisiei pentru a adopta o decizie de aplicare a unei amenzi, nu este posibil ca un funcționar al Comisiei să fi furnizat Nintendo, în cursul unei reuniuni neoficiale cu reprezentanții acesteia, asigurări precise care să emane de la o sursă autorizată și demnă de încredere cu privire la deducerea compensațiilor oferite terților din cuantumul final al amenzii.

209

Rezultă că nu se poate reține critica întemeiată pe o încălcare a principiului protecției încrederii legitime având în vedere luarea în considerare a compensațiilor oferite terților de Nintendo în stabilirea cuantumului final al amenzii.

210

Aceste considerații se aplică și cu privire la luarea în considerare a programului de respectare a dreptului concurenței pus în aplicare de Nintendo.

211

În orice ipoteză, Comisia nu avea obligația să ia în considerare punerea în aplicare a programului de conformare care, dacă s-ar presupune că poate fi analizat drept o formă de cooperare, a fost inițiat de întreprindere din proprie inițiativă, iar nu ca urmare a asigurărilor precise furnizate de Comisie.

212

Prin urmare, prezentul motiv nu poate fi reținut.

213

Astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 116-121 de mai sus, este necesară reformarea Deciziei, întrucât aceasta reține numai o rată de reducere de 25% pe baza cooperării reclamantelor.

214

Cu privire la celelalte aspecte, considerațiile Comisiei expuse în Decizie, precum și metoda de stabilire a amenzilor aplicată în speță rămân nemodificate.

215

Prin urmare, cuantumul final al amenzii este calculat după cum urmează: cuantumul de bază al amenzii (113,85 milioane de euro) este majorat cu 75% pe baza, pe de o parte, a rolului Nintendo de conducător al înțelegerii (50%) și, pe de altă parte, pe baza continuării încălcării (25%), respectiv un cuantum de 199,2375 milioane de euro. Acest cuantum este redus cu 40% pe baza cooperării și cu un cuantum de 300000 de euro ca urmare a compensațiilor oferite de reclamante terților, rezultând un cuantum final de 119,2425 milioane de euro.

216

Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli. În împrejurările prezentei cauze, trebuie să se decidă ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a opta)

declară și hotărăște:

Istoricul cauzei

1. Întreprinderile în cauză

2. Procedura administrativă

Investigația privind sectorul jocurilor video (Cazul IV/35.587 PO Video Games)

Investigația suplimentară privind în special sistemul de distribuție al Nintendo (Cazul IV/35.706 PO Nintendo Distribution)

Investigația inițiată în urma plângerii depuse de Omega Electro BV (Cazul IV/36.321 Omega – Nintendo)

3. Decizia în litigiu

Procedura și concluziile părților

În drept

1. Cu privire la stabilirea cuantumului de plecare preliminar al amenzii aplicate reclamantelor

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

2. Cu privire la majorarea cuantumului de plecare preliminar al amenzii aplicate reclamantelor în vederea asigurării unui efect suficient de descurajator

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare vădită de drept, pe o încălcare a principiilor proporționalității și non bis in idem, precum și a dreptului la apărare și pe o incoerență cu practica decizională anterioară a Comisiei

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament și a obligației de motivare, precum și pe o aplicare greșită a metodologiei prevăzute de liniile directoare

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

3. Cu privire la majorarea cuantumului de plecare al amenzii în funcție de durata încălcării

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

4. Cu privire la majorarea, pe baza circumstanțelor agravante, a cuantumului de bază al amenzii aplicate reclamantelor

Cu privire la luarea în considerare a rolului de conducător și de instigator al încălcării

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere și pe o eroare de drept în atribuirea unui rol de conducător și de instigator al încălcării în privința reclamatelor

— Argumentele părților

— Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o lipsă de coerență față de practica decizională anterioară a Comisiei și pe o încălcare a principiului nediscriminării, precum și a obligației de motivare

— Argumentele părților

— Aprecierea Tribunalului

Cu privire la majorarea cuantumului amenzii aplicate reclamantelor pentru continuarea încălcării

5. Cu privire la reducerea cuantumului amenzii, acordată reclamantelor pe baza circumstanțelor atenuante

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare de drept și pe o eroare vădită de apreciere ca urmare a refuzului Comisiei de a aplica comunicarea privind cooperarea

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament și a obligației de motivare

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare ca urmare a denaturării eforturilor Nintendo

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului protecției încrederii legitime ca urmare a importanței insuficiente acordate compensațiilor plătite terților și a lipsei oricărei luări în considerare a programului de conformare

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

6. Cu privire la stabilirea cuantumului final al amenzii

Cu privire la cheltuielile de judecată