HOTĂRÂREA CURȚII

16 iunie 1998*(1)

„Acord de cooperare CEE/Iugoslavia – Suspendarea concesiilor comerciale – Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor – Clauza rebus sic stantibus”

În cauza C‑162/96,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții în temeiul articolului 177 din Tratatul CE de Bundesfinanzhof, în litigiul aflat pe rolul acestei instanțe între

A. Racke GmbH & Co.

și

Hauptzollamt Mainz,

privind validitatea Regulamentului (CEE) nr. 3300/91 al Consiliului din 11 noiembrie 1991 de suspendare a concesiilor comerciale prevăzute de Acordul de cooperare dintre Comunitatea Economică Europeană și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (JO L 315, p. 1),

CURTEA,

compusă din domnii G. C. Rodríguez Iglesias, președinte, C. Gulmann, H. Ragnemalm și M. Wathelet, președinți de cameră, J. C. Moitinho de Almeida, P. J. G. Kapteyn (raportor), J. L. Murray, D. A. O. Edward, G. Hirsch, P. Jann și L. Sevón, judecători,

avocat general: domnul F. G. Jacobs,

grefier: doamna D. Louterman‑Hubeau, administrator principal,

luând în considerare observațiile scrise prezentate:

–        pentru A. Racke GmbH & Co., de Dietrich Ehle, avocat în cadrul Baroului din Köln;

–        pentru Consiliul Uniunii Europene, de domnii Jürgen Huber și Micail Vitsentzatos, consilieri juridici, precum și de domnul Antonio Tanca, membru al Serviciului juridic, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Comunităților Europene, de domnul Jörn Sack, consilier juridic, și de doamna Barbara Brandtner, membră a Serviciului juridic, în calitate de agenți,

având în vedere raportul de ședință,

după ascultarea observațiilor orale ale A. Racke GmbH & Co., ale Consiliului și ale Comisiei în ședința din 15 iulie 1997,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 4 decembrie 1997,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin ordonanța din 7 martie 1996, primită de Curte la 13 mai 1996, Bundesfinanzhof a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CE, două întrebări preliminare privind validitatea Regulamentului (CEE) nr. 3300/91 al Consiliului din 11 noiembrie 1991 de suspendare a concesiilor comerciale prevăzute de Acordul de cooperare dintre Comunitatea Economică Europeană și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (JO L 315, p. 1, denumit în continuare „regulamentul în litigiu”).

2        Aceste întrebări au fost formulate în cadrul unui litigiu între A. Racke GmbH & Co. (denumită în continuare „Racke”), pe de o parte, și Hauptzollamt Mainz, pe de altă parte, în legătură cu o datorie vamală născută ca urmare a importului în Germania a anumitor cantități de vin originare din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.

 Cadrul juridic

3        Acordul de cooperare dintre Comunitatea Economică Europeană și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (denumit în continuare „acordul de cooperare”) a fost semnat la 2 aprilie 1980 la Belgrad de statele membre ale Comunității Economice Europene și de Comunitate, pe de o parte, și de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (denumită în continuare „Iugoslavia”), pe de altă parte, și a fost aprobat în numele Comunității prin Regulamentul (CEE) nr. 314/83 al Consiliului din 24 ianuarie 1983 (JO L 41, p. 1).

4        Articolul 22 din acordul de cooperare, în versiunea care rezultă din articolul 4 din protocolul adițional la acest acord, privind stabilirea unui nou regim comercial (denumit în continuare „protocolul adițional”), aprobat în numele Comunității prin Decizia 87/605/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1987 (JO L 389, p. 72), are următorul cuprins:

„(1)      Pentru vinurile din struguri proaspeți de la subpozițiile 22.05 ex C I și ex C II din Tariful vamal comun, prezentate în recipiente de doi litri sau mai mici, originare din Iugoslavia, taxele vamale la importul în Comunitate se reduc cu 30 %, în limita unui contingent tarifar comunitar anual de 12 000 hectolitri. Pentru cantitățile importate care depășesc contingentul, Comunitatea aplică taxele vamale care rezultă din dispozițiile alineatului (4).

[...]

(3)      Dispozițiile alineatelor (1) și (2) rămân în vigoare până în momentul în care nivelurile taxelor vamale prevăzute în cadrul eliminării progresive menționate la alineatul (4) pentru vinurile prevăzute la alineatul (1) au fost reduse cu 30 %, astfel cum se prevede la alineatul (1).

4. Pentru vinurile din struguri proaspeți de la subpozițiile 22.05 C I și C II din Tariful vamal comun, originare din Iugoslavia, taxele vamale la importul în Comunitate sunt eliminate în conformitate cu modalitățile stabilite la articolul 2 alineatele (1) și (2) din Protocolul adițional privind stabilirea unui nou regim comercial. Această dispoziție se aplică în limita unui contingent tarifar comunitar anual de 545 000 hectolitri. Pentru cantitățile importate care depășesc contingentul, Comunitatea aplică taxele vamale din Tariful vamal comun.

[...]” [traducere neoficială]

5        În temeiul articolului 2 alineatul (1) din protocolul adițional, taxele vamale la importul în Comunitate, care se aplică în temeiul acordului de cooperare, se elimină progresiv pe parcursul acelorași perioade și în același ritm ca și cele prevăzute în Actul referitor la condițiile de aderare a Regatului Spaniei și a Republicii Portugheze și la adaptările tratatelor (JO 1985, L 302, p. 23) pentru aceleași produse importate de aceste state în Comunitate, în componența sa de la 31 decembrie 1985. Atunci când taxele vamale aplicate la importul în Comunitate, în componența sa de la 31 decembrie 1985, al produselor din Spania și din Portugalia sunt diferite pentru cele două state, produselor originare din Iugoslavia li se aplică taxa vamală cea mai mare. Potrivit articolului 2 alineatul (2), atunci când Iugoslavia beneficiază de taxe vamale mai scăzute decât cele de care beneficiază Spania sau Portugalia, procesul de eliminare a taxelor vamale începe în momentul în care taxele vamale aplicate acelorași produse din Spania și din Portugalia ating un nivel inferior celor aplicate produselor originare din Iugoslavia.

6        În temeiul articolului 1 din Regulamentul (CEE) nr. 3413/90 al Consiliului din 19 noiembrie 1990 privind deschiderea și modul de gestionare a unor contingente tarifare comunitare pentru anumite produse originare din Iugoslavia (1991) (JO L 335, p. 26), taxele vamale la importul în Comunitate al vinurilor din struguri proaspeți, încadrate la codurile NC ex 2204 21 și 2204 29, originare din Iugoslavia, sunt suspendate de la 1 ianuarie până la 31 decembrie 1991 la nivelurile de 3,6, 4,4, 4,8 sau 5,6 ECU/hl și în limita unui contingent de 545 000 hl. În plus, articolele 2-4 din Regulamentul nr. 3413/90 stabilesc normele de acces la contingent pentru importatorii produselor în cauză.

7        În conformitate cu articolul 60 din acordul de cooperare, acesta are o durată nelimitată. Cu toate acestea, oricare dintre părți poate denunța acordul de cooperare prin notificarea celeilalte părți. În această situație, acordul va ieși din vigoare după șase luni de la data notificării respective.

8        Prin Decizia 91/586/CECO, CEE din 11 noiembrie 1991 privind suspendarea aplicării acordurilor dintre Comunitatea Europeană, statele sale membre și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (JO L 315, p. 47), Consiliul și reprezentanții guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului, au suspendat aplicarea acordului de cooperare cu efect imediat, din următoarele motive, menționate în al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea considerent ale deciziei:

„[...] întrucât, în declarațiile din 5 și 28 octombrie 1991, Comunitatea Europeană și statele sale membre, reunite în cadrul cooperării politice europene, au constatat criza din Iugoslavia și întrucât Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, în Rezoluția 713 (1991), și‑a exprimat îngrijorarea față de faptul că prelungirea acestei situații constituie o amenințare la adresa păcii și securității internaționale;

întrucât continuarea ostilităților și consecințele acestora asupra relațiilor economice și comerciale, atât între republicile din Iugoslavia, cât și cu Comunitatea, constituie o schimbare radicală a condițiilor în care s‑au încheiat Acordul de cooperare dintre Comunitatea Economică Europeană și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia și protocoalele acestuia, precum și Acordul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului; întrucât acestea pun în discuție aplicarea acestor acorduri și protocoale;

întrucât apelul lansat de către Comunitatea Europeană și statele sale membre, reunite în cadrul cooperării politice europene, la 6 octombrie 1991 la Haarzuilens, privind respectarea acordului de încetare a focului, încheiat la 4 octombrie 1991 la Haga, a fost ignorat;

întrucât, în Declarația din 6 octombrie 1991, Comunitatea Europeană și statele sale membre, reunite în cadrul cooperării politice europene, au anunțat decizia acestora de a pune capăt acordurilor dintre Comunitate și Iugoslavia în cazul nerespectării acordului încheiat la Haga la 4 octombrie 1991 între părțile aflate în conflict, în prezența președintelui Consiliului Comunităților Europene și a președintelui Conferinței privind Iugoslavia”. [traducere neoficială]

9        În conformitate cu articolul 1 din regulamentul în litigiu, concesiile comerciale acordate prin acordul de cooperare sau în temeiul acestui acord se suspendă. În conformitate cu articolul 3, acest regulament intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, respectiv la 15 noiembrie 1991.

10      Primul, al doilea, al treilea și al patrulea considerent ale acestui regulament reiterează motivele enumerate în preambulul Deciziei 91/586, reprodus anterior.

11      În conformitate cu articolul 60 din acordul de cooperare, Consiliul a adoptat Decizia 91/602/CEE din 25 noiembrie 1991 privind denunțarea Acordului de cooperare dintre Comunitatea Economică Europeană și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (JO L 325, p. 23). În conformitate cu articolul 2, această decizie de denunțare a acordului, precum și a tuturor protocoalelor și actelor aferente acestuia își produce efectele de la data publicării sale, și anume de la 27 noiembrie 1991.

12      Pentru anumite produse, printre care, cu toate acestea, nu se numără vinurile, Consiliul, prin Regulamentul (CEE) nr. 3567/91 din 2 decembrie 1991 privind regimul aplicabil importurilor de produse originare din Republicile Bosnia‑Herțegovina, Croația, Macedonia și Slovenia (JO L 342, p. 1), a acordat acestor republici beneficiul unor dispoziții comerciale care sunt echivalente, în esență, cu cele din acordul de cooperare suspendat de către Comunitate.

13      Regulamentul (CEE) nr. 545/92 al Consiliului din 3 februarie 1992 privind regimul aplicabil importului în Comunitate al produselor originare din Republicile Croația și Slovenia și din republicile iugoslave Bosnia‑Herțegovina, Macedonia și Muntenegru (JO L 63, p. 1) a menținut aceste măsuri pentru anul 1992 și le‑a extins la anumite produse agricole, printre care vinurile din struguri proaspeți încadrate la codurile NC ex 2204 21 și 2204 29 originare din republicile în cauză. Astfel, articolul 6 din Regulamentul nr. 545/92 prevede, pentru aceste vinuri, reducerea taxelor vamale la import la valoarea de 3,2 ECU/hl sau de 3,7 ECU/hl, în limita unui contingent anual de 545 000 hl.

14      În temeiul articolului 1 din Regulamentul (CEE) nr. 547/92 al Consiliului din 3 februarie 1992 privind deschiderea și modul de gestionare a unor contingente tarifare comunitare pentru anumite produse originare din Republicile Croația și Slovenia și din republicile iugoslave Bosnia‑Herțegovina, Macedonia și Muntenegru (JO L 63, p. 41), taxele vamale la importul în Comunitate al vinurilor din struguri proaspeți încadrate la codurile NC ex 2204 21 și 2204 29, originare din aceste republici, se suspendă de la 1 ianuarie până la 31 decembrie 1992 la nivelurile de 2,4, 2,9, 3,2 sau 3,7 ECU/hl și în limita unui contingent de 545 000 hl. Articolele 2-4 din acest regulament stabilesc modalitățile de acces la contingent pentru importatorii produselor în cauză.

 Acțiunea principală

15      Între 6 noiembrie 1990 și 27 aprilie 1992, Racke a îndeplinit în Germania formalitățile vamale pentru importul de vinuri din zona de producție Kosovo, pe care le‑a plasat în regim de antrepozitare vamală într‑un antrepozit privat. La 7 mai 1992, Racke a notificat loturile puse în liberă circulație conform regimului de taxe vamale cu rată preferențială prevăzut în acordul de cooperare.

16      Cu toate acestea, prin decizia din 27 mai 1992, Hauptzollamt Mainz a solicitat diferența dintre rata taxelor vamale care se aplică țărilor terțe și rata preferențială, pentru motivul că vinurile fuseseră importate din Serbia.

17      În aceste condiții, Racke a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Finanzgericht, care a admis acțiunea pentru vinurile importate înainte de 15 noiembrie 1991, dar a respins‑o pentru restul, pentru motivul că suspendarea, prin regulamentul în litigiu, a concesiilor comerciale acordate prin acordul de cooperare era justificată de apariția unei schimbări fundamentale a situației, și anume războiul din Iugoslavia.

18      Racke a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Bundesfinanzhof, care ridică mai întâi problema dacă suspendarea unilaterală a acordului de cooperare respectă condițiile enunțate la articolul 62 alineatul 1 din Convenția de la Viena din 23 mai 1969 privind dreptul tratatelor (denumită în continuare „Convenția de la Viena”).

19      Articolul 62 din Convenția de la Viena prevede:

„1.      O schimbare fundamentală a împrejurărilor, care a intervenit în raport cu cele existente în momentul încheierii unui tratat și care nu fusese prevăzută de către părți, nu poate fi invocată ca motiv de încetare a tratatului sau de retragere din tratat, cu excepția cazului în care:

a)      existența acestor împrejurări a constituit o bază esențială a consimțământului părților de a fi obligate prin tratat și

b)      această schimbare nu are ca efect transformarea radicală a întinderii obligațiilor care rămân de executat în temeiul tratatului.

[...]

3.       Dacă o parte poate invoca, în conformitate cu alineatele precedente, o schimbare fundamentală a împrejurărilor ca motiv pentru încetarea unui tratat sau pentru retragerea din tratat, aceasta poate invoca respectiva schimbare și ca motiv pentru suspendarea aplicării tratatului.”

20      În opinia instanței de trimitere, dezmembrarea Iugoslaviei în mai multe state noi și ostilitățile din interiorul Iugoslaviei, factori ce pot fi considerați drept modificări de ordin politic, ar presupune o schimbare fundamentală a împrejurărilor esențiale aflate la baza consimțământului părților contractante obligate în temeiul acordului de cooperare. Pe de altă parte, schimbarea intervenită nu ar părea să modifice în mod radical întinderea obligațiilor care decurg din acordul de cooperare, care ar fi, în esență, un tratat comercial.

21      În continuare, Bundesfinanzhof ridică problema dacă, având în vedere articolul 65 din Convenția de la Viena, era permisă trecerea la suspendarea acordului de cooperare fără notificare prealabilă și fără preaviz, dacă urgența era deosebită și dacă perioada scursă înainte de momentul plății taxelor vamale în cauză permitea repararea eventualelor erori de procedură.

22      Articolul 65 alineatul 1 din Convenția de la Viena prevede că partea care, în temeiul dispozițiilor din această convenție, invocă un motiv pentru încetarea unui tratat, pentru retragerea dintr‑un tratat sau pentru suspendarea aplicării acestuia trebuie să își notifice pretenția celorlalte părți la convenția menționată. Această notificare trebuie să precizeze măsura avută în vedere față de tratat și motivele acesteia. Articolul 65 alineatul 2 din Convenția de la Viena prevede în plus că, în cazul în care niciuna dintre părți nu formulează vreo obiecție după trecerea unui termen care, în afara cazurilor de urgență deosebită, nu poate fi mai mic de trei luni de la primirea notificării, partea care a trimis notificarea poate proceda la luarea măsurii preconizate, în formele prevăzute la articolul 67. Articolul 65 alineatul 3 din Convenția de la Viena prevede că, în cazul în care una dintre părți ridică o obiecție, părțile trebuie să caute o soluție prin mijloacele indicate la articolul 33 din Carta Națiunilor Unite.

23      Având în vedere aceste considerente, Bundesfinanzhof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Regulamentul (CEE) nr. 3300/91 al Consiliului din 11 noiembrie 1991 de suspendare a concesiilor comerciale prevăzute de acordul de cooperare încheiat între CEE și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (JO L 315, p. 1) este valid?

2)      În cazul unui răspuns negativ la întrebarea 1):

Care sunt consecințele lipsei de validitate cu privire la aplicarea taxelor vamale, la începutul lunii mai 1992, pentru vinurile de origine sârbă importate între mijlocul lunii noiembrie 1991 și luna aprilie 1992 și supuse regimului de antrepozitare vamală?

Este posibilă aplicarea tratamentul vamal preferențial, în limita contingentelor, acordat în 1992 pentru vinurile originare din fosta Iugoslavie, cu excepția Serbiei?”

 Cu privire laprima întrebare

24      Cu titlul introductiv, trebuie arătat că, deși Convenția de la Viena nu este obligatorie nici pentru Comunitate, nici pentru toate statele membre, o serie de dispoziții din aceasta, printre care articolul 62, reflectă normele de drept internațional care consacră, în anumite condiții, principiul conform căruia o schimbare a împrejurărilor poate determina caducitatea sau suspendarea unui tratat. Astfel, Curtea Internațională de Justiție s‑a pronunțat în sensul că „[a]cest principiu și condițiile excepționale la care este supus au fost stabilite la articolul 62 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, care poate fi considerată, din multe puncte de vedere, ca fiind o codificare a dreptului cutumiar existent cu privire la încetarea relațiilor convenționale ca urmare a unei schimbări a împrejurărilor” (Hotărârea din 2 februarie 1973, cauza privind competența în materia zonelor de pescuit, Regatul Unit/Islanda, Recueil des arrêts, avis consultatifs et ordonnances, 1973, p. 3, alineatul 36).

 Cu privire la competența Curții

25      Comisia a exprimat îndoieli cu privire la competența Curții de a se pronunța asupra primei întrebări, având în vedere că aceasta se referă la validitatea regulamentului în litigiu în raport cu normele de drept internațional cutumiar. Chiar dacă acest regulament constituie un act adoptat de Comunitate în sensul articolului 177 primul paragraf litera (b) din tratat, procedura preliminară nu permite totuși construirea unei argumentări bazate în exclusivitate pe dreptul internațional și în special pe principiile ce reglementează încetarea tratatelor și suspendarea aplicării lor.

26      Trebuie amintit că, astfel cum Curtea s‑a pronunțat deja în Hotărârea din 12 decembrie 1972, International Fruit Company și alții (21/72-24/72, Rec., p. 1219, punctul 5), competența Curții de a se pronunța, în temeiul articolul 177 din tratat, cu privire la validitatea actelor adoptate de instituțiile Comunității nu prezintă nicio limită în privința motivelor în temeiul cărora s‑ar putea contesta validitatea acestor acte.

27      Întrucât această competență se extinde la toate motivele care pot lipsi de validitate respectivele acte, Curtea are obligația să examineze dacă validitatea acestora poate fi afectată din cauza faptului că ele contravin unei norme de drept internațional (Hotărârea International Fruit Company și alții, citată anterior, punctul 6).

28      Prin urmare, Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la prima întrebare preliminară.

 Cu privire la validitatea regulamentului în litigiu

29      Trebuie subliniat că problema validității regulamentului în litigiu din perspectiva dreptului internațional cutumiar se ridică, pe cale incidentală, într‑un litigiu în care Racke solicită aplicarea regimului de taxe vamale cu rată preferențială, prevăzut la articolul 22 din acordul de cooperare.

30      Prin urmare, este necesar să se examineze, mai întâi, dacă articolul 22 alineatul (4), care este aplicabil în acțiunea principală, astfel cum arată obiectul regulamentelor privind contingentele menționate în ordonanța de trimitere, este de natură să confere justițiabililor, în mod direct, dreptul la un tratament vamal preferențial.

31      Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o dispoziție a unui acord încheiat de Comunitate cu țări terțe trebuie considerată ca având efect direct atunci când, având în vedere textul, precum și obiectul și natura acestui acord, aceasta conține o obligație clară și precisă care nu este condiționată, în privința executării sau a efectelor sale, de intervenția vreunui act ulterior (a se vedea în special Hotărârea din 30 septembrie 1987, Demirel, 12/86, Rec., p. 3719, punctul 14).

32      Pentru a se stabili dacă dispoziția de la articolul 22 alineatul (4) din acordul de cooperare îndeplinește aceste criterii, este necesar să se examineze, mai întâi, textul acesteia.

33      Având în vedere chiar textul său, această dispoziție trebuie să fie pusă în aplicare prin măsuri comunitare în vederea deschiderii contingentului tarifar comunitar anual, în conformitate cu modalitățile stabilite la articolul 2 alineatele (1) și (2) din protocolul adițional, Comunitatea nedispunând de nicio marjă de apreciere în adoptarea acestor măsuri. Astfel, Comunitatea are obligația să efectueze în timp util calculul exact al taxelor vamale în conformitate cu aceste dispoziții.

34      Rezultă că articolul 22 alineatul (4) din acordul de cooperare poate da naștere, având în vedere tratamentul vamal preferențial pe care îl prevede, unor drepturi pe care justițiabilii le pot invoca în fața instanțelor naționale.

35      Pe de altă parte, această constatare nu este contrazisă de examinarea obiectului și a naturii acordului din care face parte articolul 22 alineatul (4).

36      Astfel, acordul de cooperare are ca obiectiv promovarea dezvoltării schimburilor comerciale dintre părțile contractante și eliminarea progresivă a obstacolelor care afectează majoritatea schimburilor lor comerciale. După epuizarea primei etape a acestei liberalizări, la 30 iunie 1985, protocolul adițional a stabilit regimul ulterior aplicabil schimburilor comerciale. În acest context, articolul 22 alineatul (4), în versiunea care rezultă din articolul 4 din protocolul adițional, stabilește, pentru anumite vinuri, un contingent tarifar comunitar în limita căruia se procedează la eliminarea taxelor vamale la importul în Comunitate.

37      În continuare, este necesar să se examineze dacă, atunci când invocă în justiție tratamentul vamal preferențial pe care i‑l acordă articolul 22 alineatul (4) din acordul de cooperare modificat, un justițiabil poate contesta, din perspectiva normelor de drept internațional cutumiar, validitatea regulamentului în litigiu, prin care se suspendă, începând cu 15 noiembrie 1991, concesiile comerciale acordate prin acest acord.

38      În această privință, Consiliul susține că adoptarea regulamentului în litigiu a fost precedată, din punct de vedere logic și juridic, de adoptarea Deciziei 91/586 privind suspendarea aplicării acordului de cooperare la nivel internațional. În ceea ce privește adoptarea regulamentului în litigiu, aceasta a devenit necesară întrucât concesiile comerciale prevăzute de acordul menționat fuseseră puse în aplicare, în trecut, printr‑o reglementare comunitară internă.

39      Or, potrivit Consiliului, întrucât dreptul internațional nu stabilește în mod obligatoriu căile de contestare care trebuie prevăzute în cazul încălcării normelor de drept internațional, eventuala încălcare a acestor norme prin Decizia 91/586 nu ar conduce în mod obligatoriu la repunerea în aplicare a acordului de cooperare și, prin urmare, la nivel comunitar, la lipsa de validitate a regulamentului în litigiu din cauza faptului că ar fi contrară acordului repus în aplicare. Încălcarea dreptului internațional ar putea fi sancționată, de exemplu, și pe cale de despăgubire, astfel încât acordul de cooperare ar rămâne suspendat. Prin urmare, în vederea aprecierii validității regulamentului în litigiu, Curtea nu ar avea nevoie să examineze dacă suspendarea acordului de cooperare prin Decizia 91/586 ar încălca normele de drept internațional.

40      Mai întâi, trebuie să se constate că întrebarea adresată de instanța de trimitere nu se referă decât la validitatea regulamentului în litigiu din perspectiva normelor de drept internațional cutumiar.

41      De asemenea, este necesar să se sublinieze că un acord cu o țară terță, încheiat de către Consiliu, în conformitate cu dispozițiile Tratatului CE, constituie, în ceea ce privește Comunitatea, un act adoptat de o instituție a Comunității și că dispozițiile unui astfel de acord fac parte integrantă din dreptul comunitar (Hotărârea Demirel, citată anterior, punctul 7).

42      Or, în cazul în care regulamentul în litigiu ar fi declarat lipsit de validitate, concesiile comerciale acordate prin dispozițiile acordului de cooperare ar continua să se aplice în ordinea juridică comunitară până la data la care Comunitatea ar pune capăt acestui acord în conformitate cu normele de drept internațional aplicabile.

43      Prin urmare, o declarare a lipsei de validitate a regulamentului în litigiu pentru motivul că ar contraveni normelor de drept internațional cutumiar ar permite justițiabililor să invoce în mod direct dreptul lor la tratamentul vamal preferențial care le este conferit prin acordul de cooperare.

44      În ceea ce privește Comisia, aceasta exprimă îndoieli cu privire la împrejurarea că normele de drept internațional la care se face referire în ordonanța de trimitere ar putea fi considerate, în lipsa unei clauze exprese în Tratatul CE, ca făcând parte din ordinea juridică comunitară. Or, pentru a contesta validitatea unui regulament, un justițiabil ar putea invoca motive întemeiate pe relația existentă între acesta și Comunitate, însă, în schimb, nu ar avea dreptul să invoce motive întemeiate pe raportul juridic dintre Comunitate și un stat terț, care intră în domeniul dreptului internațional.

45      În această privință, trebuie să se sublinieze că, astfel cum rezultă din Hotărârea din 24 noiembrie 1992, Poulsen și Diva Navigation (C‑286/90, Rec., p. I‑6019, punctul 9), competențele Comunității trebuie să fie exercitate respectând dreptul internațional. Prin urmare, aceasta are obligația să respecte normele de drept internațional cutumiar atunci când adoptă un regulament de suspendare a concesiilor comerciale conferite printr‑un acord sau în temeiul unui acord pe care Comunitatea l‑a încheiat cu o țară terță.

46      Rezultă că normele de drept internațional cutumiar privind încetarea și suspendarea relațiilor convenționale ca urmare a unei schimbări fundamentale a împrejurărilor sunt obligatorii pentru instituțiile Comunității și fac parte din ordinea juridică comunitară.

47      În continuare, este necesar să se constate că, în speță, justițiabilul contestă pe cale incidentală validitatea unui regulament comunitar din perspectiva acestor norme pentru a se prevala de drepturile pe care i le conferă în mod direct un acord al Comunității cu o țară terță. Prin urmare, prezenta cauză nu se referă la efectul direct al normelor menționate.

48      Astfel, justițiabilul invocă norme fundamentale de drept internațional cutumiar împotriva regulamentului în litigiu, care a fost adoptat în aplicarea acestor norme și care îl privează de dreptul la tratamentul preferențial care îi este conferit prin acordul de cooperare (a se vedea, pentru o situație asemănătoare în ceea ce privește norme fundamentale de natură convențională, Hotărârea din 7 mai 1991, Nakajima/Consiliul, C‑69/89, Rec., p. I‑2069, punctul 31).

49      Normele invocate de către justițiabil reprezintă o excepție de la principiul pacta sunt servanda, care constituie un principiu fundamental al oricărei ordini juridice și în special al ordinii juridice internaționale. Aplicat în dreptul internațional, acest principiu impune ca orice tratat să fie obligatoriu pentru părți și să fie executat de către acestea cu bună‑credință (a se vedea articolul 26 din Convenția de la Viena).

50      Importanța acestui principiu a fost reamintită de către Curtea Internațională de Justiție, conform căreia „stabilitatea relațiilor convenționale impune ca motivul întemeiat pe o schimbare fundamentală a împrejurărilor să fie aplicat numai în cazuri excepționale” (Hotărârea din 25 septembrie 1997, cauza privind proiectul Gabcíkovo – Nagymaros, Ungaria/Slovacia, punctul 104, nepublicată încă în Recueil des arrêts, avis consultatifs et ordonnances).

51      În aceste condiții, unui justițiabil nu i s‑ar putea refuza, atunci când invocă în justiție drepturile care îi sunt recunoscute în mod direct printr‑un acord cu o țară terță, posibilitatea de a contesta validitatea unui regulament care, prin suspendarea concesiilor comerciale conferite prin acest acord, îl împiedică să se prevaleze de acestea și să invoce, în vederea contestării validității acestuia, obligațiile care decurg din normele de drept internațional cutumiar ce reglementează încetarea și suspendarea relațiilor convenționale.

52      Cu toate acestea, din cauza complexității normelor în cauză și a impreciziei anumitor noțiuni la care se referă, controlul judiciar trebuie să se limiteze, în special în cadrul unei trimiteri preliminare privind aprecierea validității, la a stabili dacă, prin adoptarea regulamentului de suspendare, Consiliul a comis erori evidente de apreciere cu privire la condițiile de aplicare a acestor norme.

53      Pentru încetarea sau suspendarea unui acord ca urmare a unei schimbări fundamentale a împrejurărilor, dreptul internațional cutumiar, astfel cum este codificat la articolul 62 alineatul 1 din Convenția de la Viena, impune două condiții. În primul rând, existența acestor împrejurări trebuie să fi constituit o bază esențială a consimțământului părților de a fi obligate prin tratat; în al doilea rând, această schimbare trebuie să aibă ca efect transformarea radicală a întinderii obligațiilor care rămân de executat în temeiul tratatului.

54      În ceea ce privește prima condiție, trebuie să se constate că, în conformitate cu preambulul acordului de cooperare, părțile contractante sunt hotărâte „să promoveze dezvoltarea și diversificarea cooperării economice, financiare și comerciale în vederea favorizării unui echilibru sporit, precum și îmbunătățirea structurii și dezvoltarea volumului schimburilor comerciale ale acestora și sporirea bunăstării popoarelor lor” și sunt conștiente „de necesitatea de a ține seama de situația nou creată prin extinderea Comunității și de a consolida legăturile de bună vecinătate existente pentru organizarea unor relații economice și comerciale mai armonioase între Comunitate și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia”. În temeiul acestor considerații, articolul 1 din respectivul acord prevede că acesta are „ca obiectiv promovarea unei cooperări globale între părțile contractante pentru a contribui la dezvoltarea economică și socială a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia și pentru a favoriza consolidarea relațiilor dintre acestea”.

55      Având în vedere un obiectiv de o asemenea anvergură, menținerea păcii în Iugoslavia, indispensabilă relațiilor de bună vecinătate, și existența unor instituții care să poată asigura punerea în practică a cooperării vizate de acord pe întregul teritoriu al Iugoslaviei constituia o condiție esențială pentru începerea și continuarea cooperării prevăzute de acord.

56      În ceea ce privește cea de a doua condiție, nu rezultă că, prin constatarea, în al doilea considerent al regulamentului în litigiu, potrivit căreia „continuarea ostilităților și consecințele acestora asupra relațiilor economice și comerciale, atât între republicile Iugoslaviei, cât și cu Comunitatea, constituie o schimbare radicală a condițiilor în care Acordul de cooperare dintre Comunitatea Economică Europeană și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia și protocoalele acestuia au fost încheiate” și „acestea contestă aplicarea lor”, Consiliul ar fi comis o eroare evidentă de apreciere.

57      Deși este adevărat, astfel cum afirmă Racke, că trebuia să se mențină un anumit volum de schimburi comerciale cu Iugoslavia și că Comunitatea ar fi putut acorda în continuare concesii tarifare, nu este mai puțin adevărat că, astfel cum arată avocatul general la punctul 93 din concluzii, aplicarea normelor de drept internațional cutumiar în cauză nu este condiționată de imposibilitatea de executare a unei obligații, iar acordarea în continuare a tratamentului preferențial în vederea stimulării schimburilor comerciale nu mai avea sens, având în vedere că Iugoslavia se afla într‑un proces de dezmembrare.

58      În ceea ce privește întrebarea, formulată prin ordonanța de trimitere, dacă, având în vedere articolul 65 din Convenția de la Viena, este legal să se procedeze la suspendarea acordului de cooperare fără notificare și fără preaviz, trebuie să se constate că, în declarațiile comune din 5, din 6 și din 28 octombrie 1991, Comunitatea și statele membre au anunțat că urmau să adopte măsuri restrictive împotriva acelor părți care nu vor respecta acordul de încetare a focului din 4 octombrie 1991 pe care îl semnaseră în prezența președintelui Consiliului și a președintelui Conferinței privind Iugoslavia; de asemenea, în cursul încheierii acestui acord, Comunitatea făcuse cunoscut faptul că urma să pună capăt acordului de cooperare în cazul nerespectării acordului de încetare a focului (Bul. CE 10‑1991, punctele 1.4.6, 1.4.7 și 1.4.16).

59      Cu toate că aceste declarații nu îndeplinesc cerințele de formă stabilite de această dispoziție, trebuie amintit că cerințele specifice de natură procedurală prevăzute la acest articol nu fac parte din dreptul internațional cutumiar.

60      Prin urmare, este necesar să se constate că examinarea primei întrebări nu a relevat niciun element de natură să afecteze validitatea regulamentului de suspendare.

61      Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare preliminară, nu mai este necesară pronunțarea cu privire la a doua întrebare.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

62      Cheltuielile efectuate de Consiliu și de Comisie, care au prezentat observații Curții, nu pot face obiectul unei rambursări. Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acestei instanțe să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunțându‑se cu privire la întrebările care i‑au fost adresate de Bundesfinanzhof prin ordonanța din 7 martie 1996, declară:

Examinarea întrebărilor adresate nu a relevat niciun element de natură să afecteze validitatea Regulamentului (CEE) nr. 3300/91 al Consiliului din 11 noiembrie 1991 de suspendare a concesiilor comerciale prevăzute prin Acordul de cooperare dintre Comunitatea Economică Europeană și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 16 iunie 1998.

1* Limba de procedură: germana.