HOTĂRÂREA CURȚII

10 mai 1995(*)

(cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de College van Beroep voor het Bedrijfsleven)

„Libertatea de a presta servicii – Articolul 59 din Tratatul CEE – Interzicerea vânzării de servicii financiare prin telefon la domiciliul clientului ”

În cauza C‑384/93,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de College van Beroep voor het Bedrijfsleven, în litigiul aflat pe rolul acestei instanțe între

Alpine Investments BV

și

Minister van Financiën,

privind interpretarea articolului 59 din Tratatul CEE,

CURTEA,

compusă din domnii G. C. Rodríguez Iglesias, președinte, F. A. Schockweiler, P. J. G. Kapteyn și C. Gulmann, președinți de cameră, G. F. Mancini, J. C. Moitinho de Almeida, J. L. Murray, D. A. O. Edward (raportor) și J.‑P. Puissochet, judecători,

avocat general: domnul F. G. Jacobs,

grefier: doamna L. Hewlett, administrator,

având în vedere observațiile scrise prezentate:

–        pentru Alpine Investments BV, de G. van der Wal și W. B. J. van Overbeek, avocați în cadrul Hoge Raad der Nederlanden;

–        pentru guvernul olandez, de domnul A. Bos, consilier juridic în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, în calitate de agent;

–        pentru guvernul elen, de domnul V. Kontolaimos, consilier juridic adjunct în cadrul Consiliului Juridic de Stat, și de doamna V. Pelekou, mandatar judiciar în cadrul Consiliului Juridic de Stat, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul Regatului Unit, de domnul J. D. Colahan, din cadrul Treasury Solicitor's Department, în calitate de agent, și de P. Duffy, barrister;

–        pentru Comisia Comunităților Europene, de domnii B. Smulders și P. van Nuffel, membri ai Serviciului juridic, în calitate de agenți,

având în vedere raportul pentru ședință,

după ascultarea observațiilor orale ale societății Alpine Investments BV, ale guvernului olandez, reprezentat de domnul J. S. van den Oosterkamp, consilier juridic în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, în calitate de agent, ale guvernului belgian, reprezentat de domnul J. Devadder, director administrativ în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, în calitate de agent, ale guvernului elen, ale guvernului Regatului Unit, reprezentat de C. Vajda, barrister, și ale Comisiei Comunităților Europene în ședința din 29 noiembrie 1994,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 26 ianuarie 1995,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin ordonanța din 28 aprilie 1993, primită de Curte la 6 august 1993, College van Beroep voor het Bedrijfsleven (denumit în continuare „College van Beroep”) a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, mai multe întrebări preliminare privind interpretarea articolului 59 din același tratat.

2        Aceste întrebări au fost formulate în cadrul unei acțiuni introduse de Alpine Investments BV împotriva interdicției impuse de Ministerul de Finanțe olandez de a contacta particulari prin telefon, fără consimțământul prealabil în scris al acestora, pentru a le propune diverse servicii financiare (practică cunoscută sub numele „cold calling”).

3        Alpine Investments BV, reclamantă în acțiunea principală (denumită în continuare „Alpine Investments”), este o societate de drept olandez cu sediul în Țările de Jos, specializată în contracte futures de mărfuri.

4        Părțile unui contract futures de mărfuri se angajează să cumpere sau să vândă o anumită cantitate de mărfuri de o calitate determinată la un preț și la o dată stabilite la data semnării contractului. Acestea nu au însă intenția de a primi sau de a livra efectiv mărfurile, ci contractează doar în speranța de a profita de fluctuațiile de preț dintre momentul încheierii contractului și luna livrării, ceea ce este posibil efectuând pe piața contractelor futures, înainte de începutul lunii prevăzute pentru livrare, operațiunea inversă primei tranzacții.

5        Alpine Investments oferă trei tipuri de servicii în domeniul contractelor futures de mărfuri: gestionarea portofoliului, consiliere pentru investiții și transmiterea de ordine ale clienților către brokerii care operează pe piețele contractelor futures de mărfuri situate atât în interiorul, cât și în afara Comunității. Compania are clienți nu numai în Țările de Jos, ci și în Belgia, în Franța și în Regatul Unit. Cu toate acestea, nu dispune de un sediu în afara Țărilor de Jos.

6        În perioada evenimentelor care fac obiectul acțiunii principale, serviciile financiare erau reglementate în Țările de Jos de Wet Effectenhandel din 30 octombrie 1985 (Legea privind tranzacțiile cu valori mobiliare, denumită în continuare „WEH”). Articolul 6 alineatul (1) din această lege interzicea oricărei persoane să acționeze în calitate de intermediar în tranzacții cu valori mobiliare fără a dispune de o licență. Articolul 8 alineatul (1) permitea ministrului finanțelor să acorde, în circumstanțe speciale, o derogare de la această interdicție. Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2), derogarea putea fi „supusă unor restricții și condiții, în scopul prevenirii evoluțiilor nedorite în tranzacțiile cu valori mobiliare”.

7        La 6 septembrie 1991, ministrul finanțelor, pârât în acțiunea principală, a acordat societății Alpine Investments o derogare pentru a plasa ordine la un broker determinat, Merill Lynch Inc. Derogarea preciza că Alpine Investments trebuia să respecte toate normele care ar fi putut să fie adoptate în viitorul apropiat de ministrul finanțelor în ceea ce privește contactele sale cu potențiali clienți.

8        La 1 octombrie 1991, ministrul finanțelor a decis să impună o interdicție generală intermediarilor financiari care propuneau investiții în contractele futures de mărfuri din afara burselor de mărfuri de a mai contacta potențiali clienți prin „cold calling”.

9        Conform guvernului olandez, această decizie a fost adoptată în urma numeroaselor plângeri primite de ministrul finanțelor în cursul anului 1991 de la investitori care efectuaseră investiții neinspirate în acest domeniu. Întrucât aceste plângeri proveneau în parte de la investitori stabiliți în alte state membre, ministrul a extins interdicția și la serviciile oferite din Țările de Jos înspre alte state, pentru a apăra reputația sectorului financiar olandez.

10      În aceste condiții, la 12 noiembrie 1991, ministrul finanțelor a interzis societății Alpine Investments să mai contacteze telefonic sau personal clienți potențiali, cu excepția cazului în care aceștia și‑ar fi exprimat în prealabil consimțământul, în mod expres și în scris, de a fi contactați în acest mod.

11      Alpine Investments a depus o contestație împotriva deciziei ministrului prin care i se interzicea să mai contacteze potențiali clienți prin „cold calling”. Ulterior, întrucât derogarea a fost înlocuită, la 14 ianuarie 1992, cu o altă derogare care îi permitea să plaseze ordine la un alt broker, Rodham et Renshaw Inc., de asemenea însoțită de interdicția contactării de potențiali clienți prin „cold calling”, societatea a depus o nouă contestație la 13 februarie 1992.

12      Prin decizia din 29 aprilie 1992, ministrul finanțelor a respins contestația societății Alpine Investments. La 26 mai 1992, Alpine Investments a introdus o acțiune la College van Beroep.

13      Întrucât Alpine Investments a susținut în special că interzicerea contactării unor potențiali clienți prin „cold calling” este incompatibilă cu articolul 59 din tratat în măsura în care aceasta privește și potențialii clienți stabiliți în alte state membre decât Țările de Jos, College van Beroep a adresat Curții de Justiție mai multe întrebări privind interpretarea acestei prevederi:

„1)      Articolul 59 din Tratatul CEE trebuie să fie interpretat în sensul că se referă și la prestările de servicii pe care prestatorul le oferă prin telefon din statul membru în care este stabilit unor (potențiali) clienți stabiliți într‑un alt stat membru și apoi le efectuează din acel stat membru?

2)      Prevederile articolului menționat anterior se referă și la condițiile și/sau la restricțiile care reglementează exercitarea legală a activității profesionale în cauză sau exploatarea legală a întreprinderii respective în statul membru în care prestatorul de servicii este stabilit, dar care nu se aplică sau, cel puțin, nu se aplică în același mod și în aceeași măsură exercitării activității profesionale menționate sau exploatării întreprinderii menționate în statul membru în care sunt stabiliți destinatarii (potențiali) ai prestărilor de servicii în cauză și care, prin urmare, pot constitui pentru prestatorul de servicii, în cadrul ofertei de servicii către (potențiali) clienți stabiliți într‑un alt stat membru, obstacole care nu se aplică și celor care prestează servicii similare și sunt stabiliți în acest alt stat membru?

         În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare:

3)      a)     Interesele de protecție a consumatorului și a reputației prestărilor de servicii financiare din Țările de Jos, aflate la baza unei dispoziții care urmărește combaterea evoluțiilor nedorite în comerțul cu valori mobiliare, pot fi considerate motive imperative de interes general, care să justifice un obstacol precum cel menționat la întrebarea anterioară?

         b)     Prevederea unei derogări care interzice așa‑numitul „cold calling” trebuie considerată ca fiind în mod obiectiv necesară pentru protejarea intereselor menționate anterior și proporțională cu scopul urmărit?”

14      Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, presupunând că ar fi aplicabilă tranzacțiilor de pe piețele contractelor futures de mărfuri, Directiva nr. 93/22/CEE a Consiliului din 10 mai 1993 privind serviciile de investiții în domeniul valorilor mobiliare (JO L 141, p. 27, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 3) este ulterioară faptelor care fac obiectul acțiunii principale. Pe de altă parte, Directiva nr. 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale (JO L 372, p. 31, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 188) nu se aplică nici contractelor încheiate prin telefon și nici contractelor referitoare la valori mobiliare [articolul 3 alineatul (2) litera (e)].

15      Prin urmare, întrebările adresate Curții trebuie să fie examinate doar din perspectiva dispozițiilor tratatului aplicabile în domeniul liberei prestări a serviciilor. În această privință, este cert că, fiind efectuate în schimbul unei remunerații, prestațiile furnizate de Alpine Investments sunt, într‑adevăr, servicii vizate de articolul 60 din Tratatul CEE.

16      Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește, în esență, să se stabilească dacă interzicerea contactării de potențiali clienți prin „cold calling” intră în sfera de aplicare a articolului 59 din tratat. În caz afirmativ, prin a treia întrebare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă această interdicție poate fi totuși justificată.

 Cu privire la prima întrebare

17      Prima întrebare adresată de instanța națională prezintă două aspecte.

18      În primul rând, se urmărește să se stabilească dacă împrejurarea că serviciile în cauză constituie simple oferte și nu au încă un destinatar determinat constituie un obstacol pentru aplicarea articolului 59 din tratat.

19      În această privință, trebuie menționat că libera prestare a serviciilor ar deveni iluzorie în cazul în care reglementările naționale ar putea împiedica în mod liber ofertele de servicii. Aplicabilitatea dispozițiilor referitoare la libera prestare a serviciilor nu poate fi, prin urmare, condiționată de existența prealabilă a unui destinatar determinat.

20      În al doilea rând, se urmărește să se stabilească dacă articolul 59 se referă la serviciile pe care un prestator le oferă prin telefon unor persoane stabilite într‑un alt stat membru și pe care le furnizează fără a se deplasa din statul membru în care este stabilit.

21      În acest caz, ofertele de servicii sunt adresate de un prestator stabilit într‑un stat membru unui destinatar stabilit în alt stat membru. Din chiar modul de redactare a articolului 59 rezultă că, din acest motiv, este vorba de o prestare de servicii în sensul acestei prevederi.

22      Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 59 din tratat trebuie să fie interpretat în sensul că se aplică în cazul serviciilor pe care un prestator le oferă prin telefon unor potențiali destinatari stabiliți în alte state membre și pe care le furnizează fără a se deplasa din statul membru în care este stabilit.

 Cu privire la a doua întrebare

23      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța națională solicită să se stabilească dacă reglementarea unui stat membru prin care se interzice prestatorilor de servicii stabiliți pe teritoriul său să adreseze apeluri telefonice nesolicitate unor potențiali clienți stabiliți în alte state membre pentru a le propune serviciile lor constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor în sensul articolului 59 din tratat.

24      Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că interdicția în cauză se aplică ofertelor de servicii transfrontaliere.

25      Pentru a răspunde la întrebarea instanței naționale, trebuie examinate succesiv trei aspecte.

26      În primul rând, trebuie stabilit dacă interdicția de a contacta telefonic potențiali clienți din alt stat membru fără consimțământul prealabil al acestora poate constitui o restricție privind libera prestare a serviciilor. În această privință, instanța de trimitere atrage atenția Curții asupra faptului că prestatorii stabiliți în statele membre de reședință ale potențialilor destinatari nu sunt în mod necesar supuși aceleiași interdicții sau, cel puțin, nu potrivit acelorași modalități.

27      Trebuie arătat că o interdicție precum cea în discuție în acțiunea principală nu constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor, în sensul articolului 59, doar pentru simplul fapt că alte state membre aplică norme mai puțin stricte în cazul prestatorilor de servicii similare stabiliți pe teritoriul lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 1994, Peralta, C‑379/92, Rec., p. I‑3453, punctul 48).

28      Cu toate acestea, o astfel de interdicție privează agenții economici vizați de o tehnică rapidă și directă de publicitate și de contactare a potențialilor clienți stabiliți în alte state membre. Prin urmare, aceasta poate constitui o restricție privind libera prestare a serviciilor transfrontaliere.

29      În al doilea rând, trebuie examinat dacă această concluzie poate fi modificată de împrejurarea că interdicția în cauză este impusă de statul membru în care este stabilit prestatorul, iar nu de statul membru în care este stabilit destinatarul potențial.

30      Articolul 59 primul paragraf din tratat interzice restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Comunității, în general. Prin urmare, această dispoziție privește nu numai restricțiile stabilite de statul de destinație, ci și pe cele stabilite de statul de origine. Astfel cum a hotărât Curtea în mai multe rânduri, dreptul la libera prestare a serviciilor poate fi invocat de o întreprindere împotriva statului în care este stabilită în cazul în care serviciile sunt furnizate unor destinatari stabiliți într‑un alt stat membru (a se vedea Hotărârea din 17 mai 1994, Corsica Ferries, C‑18/93, Rec., p. I‑1783, punctul 30, Hotărârea Peralta, citată anterior, punctul 40, Hotărârea din 5 octombrie 1994, Comisia/Franța, C‑381/93, Rec., p. I‑5145, punctul 14).

31      Rezultă că interzicerea contactării de potențiali clienți prin „cold calling” nu iese din sfera de aplicare a articolului 59 din tratat pentru simplul fapt că este impusă de statul în care este stabilit prestatorul de servicii.

32      În sfârșit, trebuie examinate anumite argumente invocate de guvernul olandez și de guvernul Regatului Unit.

33      Acestea au susținut că interdicția în cauză nu intră în sfera de aplicare a articolului 59 din tratat, întrucât este o măsură de aplicare generală, nu este discriminatorie și nu are ca obiect sau ca efect obținerea unui avantaj pentru piața națională în raport cu prestatorii de servicii din alte state membre. Or, afectând doar modul în care aceste servicii sunt oferite, aceasta ar fi analoagă măsurilor nediscriminatorii care reglementează modalitățile de vânzare care, conform jurisprudenței Keck și Mithouard (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, C‑267/91 și C‑268/91, Rec., p. I‑6097, punctul 16), nu intră în sfera de aplicare a articolului 30 din Tratatul CEE.

34      Aceste argumente nu pot fi acceptate.

35      Deși este adevărat că o interdicție precum cea din acțiunea principală are un caracter general și nediscriminatoriu și că nu are ca obiect sau ca efect obținerea unui avantaj pentru piața națională în raport cu prestatorii de servicii din alte state membre, nu este mai puțin adevărat că, astfel cum s‑a arătat anterior (a se vedea punctul 28), aceasta poate constitui o restricție privind libera prestare a serviciilor transfrontaliere.

36      O asemenea interdicție nu este analoagă reglementărilor privind modalitățile de vânzare pe care jurisprudența Keck și Mithouard le consideră ca neintrând în sfera de aplicare a articolului 30 din tratat.

37      Conform acestei jurisprudențe, aplicarea în cazul produselor provenite din alte state membre a unor dispoziții naționale care limitează sau interzic, pe teritoriul statului membru în care se efectuează importul, anumite modalități de vânzare nu este de natură să constituie un obstacol în calea comerțului dintre statele membre dacă, în primul rând, aceste dispoziții se aplică tuturor agenților economici vizați care își desfășoară activitatea pe teritoriul național și, în al doilea rând, dacă afectează în același mod, în drept și în fapt, comercializarea atât a produselor naționale, cât și a celor provenite din alte state membre. Motivul este că aplicarea unor asemenea prevederi nu este de natură să împiedice accesul acestora din urmă pe piața statului membru în care se efectuează importul sau să îl restricționeze mai mult decât îl restricționează pe cel al produselor naționale.

38      Or, o interdicție precum cea în discuție este impusă de statul membru în care este stabilit prestatorul de servicii și privește nu doar ofertele pe care acesta le‑a făcut unor destinatari stabiliți pe teritoriul acestui stat sau care se deplasează în acest stat pentru a primi servicii, ci și ofertele adresate unor potențiali destinatari aflați pe teritoriul unui alt stat membru. De aceea, aceasta condiționează în mod direct accesul la piața serviciilor din alte state membre, putând constitui astfel un obstacol pentru comerțul intracomunitar de servicii.

39      Prin urmare, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că reglementarea unui stat membru prin care se interzice prestatorilor de servicii stabiliți pe teritoriul său să adreseze apeluri telefonice nesolicitate unor potențiali clienți stabiliți în alte state membre pentru a le propune servicii constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor în sensul articolului 59 din tratat.

 Cu privire la a treia întrebare

40      Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța națională solicită să se stabilească dacă motive imperative de interes general justifică interzicerea contactării de potențiali clienți prin „cold calling” și dacă această interdicție trebuie considerată ca fiind în mod obiectiv necesară și proporțională cu obiectivul urmărit.

41      Guvernul olandez susține că prin interzicerea contactării de potențiali clienți prin „cold calling” în contractele futures și în afara burselor de mărfuri se urmărește, pe de o parte, protejarea reputației piețelor financiare olandeze și, pe de altă parte, protejarea publicului investitor.

42      Mai întâi, trebuie arătat că piețele financiare joacă un rol important în finanțarea agenților economici și că, având în vedere natura speculativă și complexitatea contratelor futures de mărfuri, buna funcționare a acestora depinde în mare parte de încrederea pe care acestea le‑o inspiră investitorilor. Această încredere este condiționată în special de existența unor reglementări profesionale menite să asigure competența și loialitatea intermediarilor financiari de care investitorii depind în mod special.

43      Apoi, deși este adevărat că protecția consumatorilor pe teritoriul altor state membre nu incumbă, ca atare, autorităților olandeze, nu este mai puțin adevărat că natura și întinderea acestei protecții au o influență directă asupra bunei reputații a serviciilor financiare olandeze.

44      Menținerea bunei reputații a sectorului financiar național poate constitui, așadar, un motiv imperativ de interes general care să poată justifica restricții privind libera prestare a serviciilor financiare.

45      În ceea ce privește proporționalitatea restricției în cauză, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, condițiile impuse prestatorilor de servicii trebuie să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia (a se vedea Hotărârea din 25 iulie 1991, Collectieve Antennevoorziening Gouda și alții, C‑288/89, Rec., p. I‑4007, punctul 15).

46      Astfel cum a arătat în mod întemeiat guvernul olandez, în cazul contactării de potențiali clienți prin „cold calling”, particularul, care în general nu se așteaptă la aceasta, nu este în măsură nici să se informeze asupra riscurilor inerente naturii operațiunilor care îi sunt propuse, nici să compare calitatea și prețul serviciilor solicitantului cu oferte ale concurenților acestuia. Întrucât piața contractelor futures de mărfuri este puternic speculativă și prea puțin comprehensibilă pentru investitorii neavizați, se impunea protejarea acestora de cele mai agresive modalități de vânzare la domiciliu.

47      Alpine Investments susține totuși că interzicerea contactării de potențiali clienți prin „cold calling” de către guvernul olandez nu este necesară, întrucât statul membru al furnizorului ar trebui să aibă încredere în controlul efectuat de statul membru al destinatarului.

48      Acest argument trebuie respins. Astfel, statul membru de unde se efectuează apelul telefonic este cel mai bine plasat pentru a reglementa așa‑numitul „cold calling”. Chiar dacă statul de destinație dorește să interzică contactarea unor potențiali clienți prin „cold calling” sau să o supună anumitor condiții, acesta nu este în măsură să împiedice sau să controleze apelurile telefonice care provin dintr‑un alt stat membru fără cooperarea autorităților competente ale acestui stat.

49      Prin urmare, interzicerea contactării de potențiali clienți prin „cold calling” de către statul membru de unde se efectuează apelul telefonic, menită să protejeze încrederea investitorilor în piețele financiare ale acelui stat, nu poate fi considerată nepotrivită pentru realizarea obiectivului de asigurare a integrității acestora.

50      Pe de altă parte, Alpine Investments a obiectat că o interdicție generală a vânzării prin telefon spre potențialii clienți nu este necesară realizării obiectivelor urmărite de autoritățile olandeze. Înregistrarea obligatorie de către societățile de brokeraj a apelurilor telefonice nesolicitate ale acestora ar fi suficientă pentru protecția eficientă a consumatorilor. De altfel, asemenea norme ar fi fost adoptate și în Regatul Unit de către Securities and Futures Authority (autoritatea de control al valorilor mobiliare și al operațiunilor futures).

51      Acest punct de vedere nu poate fi acceptat. Astfel cum a arătat în mod întemeiat avocatul general la punctul 88 din concluzii, faptul că un stat membru impune norme mai puțin stricte decât cele impuse de un alt stat membru nu înseamnă că acestea din urmă sunt disproporționate și, prin urmare, incompatibile cu dreptul comunitar.

52      În sfârșit, Alpine Investments susține că, întrucât are un caracter general, interzicerea contactării de potențiali clienți prin „cold calling” nu ia în considerare comportamentul întreprinderilor individuale și impune, prin urmare, fără a fi necesară, o obligație în sarcina întreprinderilor care nu au făcut niciodată obiectul vreunei plângeri din partea consumatorilor.

53      Acest argument trebuie de asemenea să fie respins. Limitarea interzicerii contactării de potențiali clienți prin „cold calling” la anumite întreprinderi din cauza comportamentului lor din trecut ar putea să nu fie suficientă pentru atingerea obiectivului de restabilire și de menținere a încrederii investitorilor în piața națională a valorilor mobiliare în general.

54      În orice caz, reglementarea în cauză are o sferă de aplicare limitată. Mai întâi, aceasta interzice doar contactarea de potențiali clienți prin telefon sau personal, fără a avea consimțământul prealabil scris al acestora, celelalte tehnici de contactare fiind în continuare permise. Apoi, această măsură afectează relațiile cu potențialii clienți, dar nu și cu clienții existenți, care au posibilitatea de a-și da consimțământul scris pentru noi comunicări. În sfârșit, interzicerea apelurilor telefonice nesolicitate este limitată la piața pe care s‑au constatat abuzuri, în cazul de față cea a contractelor futures de mărfuri.

55      Având în vedere considerațiile care precedă, interzicerea contactării de potențiali clienți prin „cold calling” nu apare ca fiind disproporționată în raport cu obiectivul urmărit.

56      Prin urmare, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 59 din tratat nu se opune unei reglementări naționale prin care, în vederea protejării încrederii investitorilor în piețele financiare naționale, se interzice practica ce constă în efectuarea de apeluri telefonice nesolicitate către potențiali clienți care își au reședința în alte state membre, pentru a le propune servicii în legătură cu investirea în contracte futures de mărfuri.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

57      Cheltuielile efectuate de guvernele belgian, olandez, elen și cel al Regatului Unit, precum și de Comisia Comunităților Europene, care au prezentat observații Curții, nu pot face obiectul unei rambursări. Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

pronunțându‑se cu privire la întrebările adresate de College van Beroep voor het Bedrijfsleven, prin ordonanța din 28 aprilie 1993, hotărăște:

1)      Articolul 59 din Tratatul CEE trebuie interpretat în sensul că se aplică în cazul serviciilor pe care un prestator le oferă prin telefon unor destinatari potențiali stabiliți în alte state membre și pe care le furnizează fără a se deplasa din statul membru în care este stabilit.

2)      Reglementarea unui stat membru prin care se interzice prestatorilor de servicii stabiliți pe teritoriul său să efectueze apeluri telefonice nesolicitate către potențiali clienți stabiliți în alte state membre pentru a le propune servicii constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor în sensul articolului 59 din tratat.

3)      Articolul 59 din tratat nu se opune unei reglementări naționale prin care, în vederea protejării încrederii investitorilor în piețele financiare naționale, se interzice practica ce constă în efectuarea de apeluri telefonice nesolicitate unor potențiali clienți care își au reședința în alte state membre, pentru a le propune servicii în legătură cu investirea în contracte futures de mărfuri.

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 10 mai 1995.

** Limba de procedură: olandeza.