This document is an excerpt from the EUR-Lex website
Document 61987CJ0046
Judgment of the Court of 21 September 1989. # Hoechst AG v Commission of the European Communities. # Action for annulment - Competition law - Regulation Nº 17 - Investigation - Fundamental right to the inviolability of the home - Statement of reasons - Periodic penalty payments - Procedural defects. # Joined cases 46/87 and 227/88.
Hotărârea Curții din data de 21 septembrie 1989.
Hoechst AG împotriva Comisiei Comunităților Europene.
Concurență - Motivare - Vicii de procedură.
Cauze conexate 46/87 și 227/88.
Hotărârea Curții din data de 21 septembrie 1989.
Hoechst AG împotriva Comisiei Comunităților Europene.
Concurență - Motivare - Vicii de procedură.
Cauze conexate 46/87 și 227/88.
ECLI identifier: ECLI:EU:C:1989:337
HOTĂRÂREA CURȚII
din 21 septembrie 1989(*)
„Acțiune în anulare – Dreptul concurenței – Regulamentul nr. 17 – Investigație – Dreptul fundamental la inviolabilitatea domiciliului – Motivare – Penalități cu titlu cominatoriu – Vicii de procedură”
În cauzele conexate 46/87 și 227/88,
Hoechst AG, societate de drept german, cu sediul social în Frankfurt pe Main, reprezentată de Hans Hellmann, avocat în cadrul Baroului din Köln, cu domiciliul ales în Luxemburg, la cabinetul lui Marc Loesch, 8, rue Zithe,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Comunităților Europene, reprezentată prin consilier juridic, domnul Norbert Koch, în calitate de agent, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul domnului Georgios Kremlis, membru al Serviciului juridic, Centre Wagner,
pârâtă,
având ca obiect anularea următoarelor decizii ale Comisiei, adoptate în cauzele IV/31.865 – PVC și IV/31.866 – polietilenă:
– din 15 ianuarie 1987 [K(87)19/5], privind o investigație în sensul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962 (JO 13, p. 204);
– din 3 februarie 1987 [K(87)248], de aplicare a unei penalități cu titlu cominatoriu în temeiul articolului 16 din Regulamentul nr. 17;
– din 26 mai 1988 [K(88)928], de stabilire a cuantumului definitiv al unei penalități cu titlu cominatoriu în temeiul articolului 16 din Regulamentul nr. 17,
CURTEA,
compusă din domnul O. Due, președinte, domnii T. Koopmans, R. Joliet, T. F. O'Higgins și F. Grévisse, președinți de cameră, Sir Gordon Slynn, domnii G. F. Mancini, C. N. Kakouris, F. A. Schockweiler, J. C. Moitinho de Almeida, G. C. Rodríguez Iglesias, M. Díez de Velasco și M. Zuleeg, judecători,
avocat general: domnul J. Mischo,
grefier: doamna B. Pastor, administrator,
având în vedere raportul de ședință și în urma procedurii orale din 8 decembrie 1988,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 21 februarie 1989,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin cererile depuse la grefa Curții la 16 februarie 1987 și, respectiv, la 5 august 1988, societatea Hoechst AG a introdus, în temeiul articolului 173 al doilea paragraf din Tratatul CEE, două acțiuni vizând anularea a trei decizii ale Comisiei, adoptate în cauzele IV/31.865 – PVC și IV/31.866 – polietilenă în temeiul Regulamentului nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962 [Primul regulament de punere în aplicare a articolelor 85 și 86 din tratat (JO 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3)]. Prima acțiune vizează Decizia din 15 ianuarie 1987 [K(87)19/5] privind o investigație în sensul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17 și Decizia din 3 februarie 1987 [K(87)248] de aplicare a unei penalități cu titlu cominatoriu în temeiul articolului 16 din Regulamentul nr. 17. A doua acțiune vizează Decizia din 26 mai 1988 [K(88)928] de stabilire a cuantumului definitiv al unei penalități cu titlu cominatoriu în temeiul articolului 16 din Regulamentul nr. 17.
2 Dispunând de informații care îi permiteau să prezume existența unor acorduri sau practici concertate privind stabilirea prețurilor și a cotelor de livrare a PVC‑ului și a polietilenei între anumiți producători și furnizori ai acestor substanțe în Comunitate, Comisia a decis să procedeze la efectuarea unei investigații la mai multe întreprinderi, printre care reclamanta, și a adoptat, cu privire la aceasta, decizia în litigiu din 15 ianuarie 1987, citată anterior (denumită în continuare „decizie prin care s‑a dispus investigația”).
3 La 20, 22 și 23 ianuarie 1987, Comisia a încercat să procedeze la efectuarea investigației în cauză, însă reclamanta a refuzat să se supună, pentru motivul că era vorba despre o percheziție ilegală. Reclamanta și‑a menținut acest punct de vedere în răspunsul la un telex prin care Comisia îi cerea să se angajeze că se va supune investigației, sub sancțiunea unei penalități cu titlu cominatoriu de 1000 ECU pentru fiecare zi de întârziere. În consecință, Comisia a adoptat decizia în litigiu din 3 februarie 1987, citată anterior, prin care i‑a aplicat penalitatea cu titlu cominatoriu menționată mai sus (denumită în continuare „decizia prin care s‑a aplicat penalitatea cu titlu cominatoriu”).
4 Prin Decizia din 12 februarie 1987, Amstgericht Frankfurt am Main a respins cererea Bundeskartellamt (autoritatea germană competentă în materie de concurență), căreia îi fusese solicitată asistența în conformitate cu Regulamentul nr. 17, de emitere a unui mandat de percheziție, pentru motivul că nu îi fusese furnizat niciun element de fapt care să poată justifica prezumția referitoare la existența unor acorduri sau a unor practici concertate.
5 Prin Ordonanța din 26 martie 1987, președintele Curții de Justiție a respins cererea reclamantei de suspendare a executării deciziei prin care s‑a dispus investigația și a deciziei prin care s‑a aplicat penalitatea cu titlu cominatoriu.
6 La 31 martie 1987, Amstgericht Frankfurt am Main a admis cererea Bundeskartellamt și a emis un mandat de percheziție în favoarea Comisiei. Aceasta a efectuat investigația la 2 și 3 aprilie 1987.
7 După ce i‑a oferit reclamantei posibilitatea de a‑și face cunoscut punctul de vedere și după ascultarea Comitetului consultativ în materie de înțelegeri și de poziții dominante, Comisia a stabilit o penalitate cu titlu cominatoriu definitivă de 55 000 ECU, respectiv 1000 ECU pe zi, de la 6 februarie la 1 aprilie 1987 inclusiv, prin decizia în litigiu din 26 mai 1988, citată anterior (denumită în continuare „decizia de stabilire a penalității cu titlu cominatoriu”).
8 Pentru o expunere mai amplă a istoricului cauzei, a derulării procedurii, precum și a motivelor și argumentelor părților, se face trimitere la raportul de ședință. Aceste elemente din dosar nu sunt reluate mai jos decât în măsura necesară raționamentului Curții.
Cu privire la decizia prin care s‑a dispus investigația
9 Împotriva deciziei prin care s‑a dispus investigația, reclamanta invocă trei motive deduse din depășirea limitelor competențelor de investigație ale Comisiei, din lipsa motivării și din neregularitatea procedurii urmate.
a) Cu privire la competențele de investigație ale Comisiei
10 Reclamanta apreciază că decizia în litigiu este ilegală întrucât i‑ar autoriza pe agenții Comisiei să ia măsuri pe care aceasta le califică drept percheziție, măsuri care nu ar fi prevăzute la articolul 14 din Regulamentul nr. 17 și care i‑ar încălca drepturile fundamentale recunoscute de dreptul comunitar. Aceasta adaugă faptul că, în cazul în care această dispoziție ar fi interpretată în sensul de a conferi Comisiei dreptul de a efectua percheziții, ar fi ilegală ca urmare a incompatibilității sale cu drepturile fundamentale, a căror protecție impune ca o percheziție să nu poată avea loc decât pe baza unui mandat prealabil emis de instanța de judecată.
11 Potrivit Comisiei, competențele pe care le deține în temeiul articolului 14 din Regulamentul nr. 17 includ măsuri care, potrivit dreptului anumitor state membre, s‑ar încadra în noțiunea de percheziție. Consideră totuși că cerințele de protecție judiciară care decurg din drepturile fundamentale, cerințe pe care nu le contestă în principiu, sunt îndeplinite, din moment ce destinatarii deciziilor prin care se dispun investigații au posibilitatea, pe de o parte, să atace aceste decizii în fața Curții și, pe de altă parte, să solicite suspendarea executării acestora pe calea măsurilor provizorii, care permite Curții să verifice rapid caracterul nearbitrar al investigațiilor dispuse. Un astfel de control este echivalent unui mandat prealabil emis de instanța de judecată.
12 Având în vedere această dezbatere, ar trebui să se sublinieze, înainte de examinarea naturii și a întinderii competențelor de investigație de care dispune Comisia în temeiul articolului 14 din Regulamentul nr. 17, că interpretarea acestui articol nu poate conduce la rezultate care ar fi incompatibile cu principiile generale ale dreptului comunitar și mai ales cu drepturile fundamentale.
13 Într‑adevăr, potrivit unei jurisprudențe constante, drepturile fundamentale sunt parte integrantă a principiilor generale ale dreptului a căror respectare este asigurată de Curte, în conformitate cu tradițiile constituționale comune ale statelor membre, precum și cu instrumentele internaționale la care statele membre au cooperat sau la care au aderat (a se vedea în special Hotărârea din 14 mai 1974, Nold, 4/73, Rec., p. 491). În acest sens, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „Convenția europeană a drepturilor omului”) are o semnificație deosebită (a se vedea în special Hotărârea din 15 mai 1986, Johnston, 222/84, Rec., p. 1651).
14 Pentru interpretarea articolului 14 din Regulamentul nr. 17 trebuie să se țină seama mai ales de cerințele care decurg din respectarea dreptului la apărare, principiu al cărui caracter fundamental a fost subliniat de mai multe ori de jurisprudența Curții (a se vedea în special Hotărârea din 9 noiembrie 1983, Michelin, 322/81, Rec., p. 3461, punctul 7).
15 Este necesar să se precizeze că, deși este adevărat că, în cuprinsul acestei hotărâri, Curtea a subliniat că dreptul la apărare trebuie respectat în procedurile administrative susceptibile să conducă la aplicarea unor sancțiuni, este important să se evite ca acest drept să poată fi iremediabil compromis în cadrul procedurilor de cercetare prealabilă, în special în cazul investigațiilor, care pot fi determinante pentru strângerea de probe privind caracterul ilegal al comportamentului întreprinderilor de natură să angajeze răspunderea acestora.
16 În consecință, deși anumite componente ale dreptului la apărare nu privesc decât procedurile contradictorii care urmează comunicării privind obiecțiunile, alte drepturi, de exemplu acela de a beneficia de asistență juridică și acela de păstrare a confidențialității corespondenței dintre avocat și client (recunoscut de Curte în Hotărârea din 18 mai 1982, AM & S, 155/79, Rec., p. 1575), trebuie să fie respectate încă din faza cercetării prealabile.
17 Întrucât reclamanta a invocat de asemenea cerințele care decurg din dreptul fundamental la inviolabilitatea domiciliului, trebuie observat că, deși recunoașterea unui asemenea drept în ceea privește domiciliul privat al persoanelor fizice se impune în ordinea juridică comunitară ca principiu comun sistemelor de drept ale statelor membre, nu același lucru se poate susține în ceea ce privește întreprinderile, deoarece sistemele juridice ale statelor membre prezintă diferențe importante în ceea ce privește natura și gradul de protecție al spațiilor comerciale împotriva intervențiilor autorităților publice.
18 Nu se poate trage o concluzie diferită din articolul 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, care, la alineatul 1, prevede că „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”. Obiectul protecției prevăzute de acest articol privește domeniul dezvoltării libertății personale a omului și, prin urmare, nu se poate extinde la spațiile comerciale. De altfel, se impune a constata absența unei jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului în această privință.
19 Nu este mai puțin adevărat că, în toate sistemele juridice ale statelor membre, intervențiile autorității publice în sfera de activitate privată a oricărei persoane, fizică sau juridică, trebuie să aibă un temei legal și să fie justificate de motivele prevăzute de lege și că aceste sisteme prevăd, în consecință, chiar dacă prin mijloace diferite, o protecție împotriva intervențiilor care ar fi arbitrare sau disproporționate. Necesitatea unei astfel de protecții trebuie să fie, așadar, recunoscută ca un principiu general al dreptului comunitar. În această privință, se impune a se aminti faptul că, în ceea ce privește caracterul eventual excesiv al investigațiilor efectuate de Comisie în cadrul Tratatului CECO, Curtea și‑a afirmat competența de control (Hotărârea din 14 decembrie 1962, San Michele și alții, cauzele 5-11/62 și 13-15/62, Rec., p. 859).
20 Prin urmare, natura și întinderea competențelor de investigație conferite Comisiei în temeiul articolului 14 din Regulamentul nr. 17 trebuie examinate în lumina principiilor generale amintite mai sus.
21 Alineatul (1) al acestui articol autorizează Comisia să procedeze la efectuarea tuturor investigațiilor necesare la întreprinderile și asociațiile de întreprinderi și precizează că „în acest scop, agenții împuterniciți de Comisie sunt împuterniciți:
(a) să controleze registrele și alte documente profesionale;
(b) să obțină copii sau extrase din registre și din documentele profesionale;
(c) să ceară explicații orale la fața locului;
(d) să aibă acces în toate spațiile, terenurile și mijloacele de transport ale întreprinderilor”.
22 Alineatele (2) și (3) ale aceluiași articol prevăd că investigațiile se pot efectua la prezentarea unui mandat scris sau în temeiul unei decizii care obligă întreprinderile să se supună investigațiilor. Astfel cum a statuat deja Curtea, Comisia poate să aleagă între aceste două posibilități, în funcție de particularitățile fiecărei spețe (Hotărârea din 26 iunie 1980, National Panasonic, 136/79, Rec., p. 2033). Atât mandatele scrise, cât și deciziile trebuie să precizeze obiectul și scopul investigației. Indiferent de procedura urmată, Comisia este obligată să informeze în prealabil autoritatea competentă a statului membru pe teritoriul căruia trebuie să fie efectuată investigația, autoritate care, în temeiul articolului 14 alineatul (4), trebuie să fie consultată înainte de adoptarea unei decizii prin care se dispune o investigație.
23 Potrivit alineatului (5) al aceluiași articol, agenții Comisiei pot fi asistați în executarea sarcinilor lor de agenții autorității competente a statului membru pe teritoriul căruia trebuie să se efectueze investigația. O asemenea asistență poate fi acordată fie la cererea acestei autorități, fie la cererea Comisiei.
24 În sfârșit, potrivit alineatului (6), asistența autorităților naționale este necesară pentru efectuarea investigației în cazul în care o întreprindere se opune acesteia.
25 Astfel cum a subliniat Curtea în Hotărârea din 26 iunie 1980, citată anterior (punctul 20), din al șaptelea și din al optulea considerent al Regulamentului nr. 17 rezultă că scopul competențelor conferite Comisiei prin articolul 14 din acest regulament este de a permite acesteia să își îndeplinească misiunea încredințată de Tratatul CEE, de a veghea la respectarea normelor privind concurența în cadrul pieței comune. Astfel cum reiese din al patrulea paragraf al preambulului tratatului, din articolul 3 litera (f) și din articolele 85 și 86, funcția acestor norme este aceea de a evita denaturarea concurenței în detrimentul interesului general, al întreprinderilor individuale și al consumatorilor. Exercitarea competențelor conferite Comisiei de Regulamentul nr. 17 contribuie astfel la menținerea regimului concurențial vizat de tratat, pe care întreprinderile sunt obligate să îl respecte. Al optulea considerent, citat anterior, precizează că, în acest scop, Comisia trebuie să fie împuternicită pe întreaga piață comună să solicite furnizarea informațiilor relevante și să întreprindă investigațiile „necesare” pentru descoperirea încălcărilor articolelor 85 și 86, citate anterior.
26 Atât finalitatea Regulamentului nr. 17, cât și enumerarea, la articolul 14, a competențelor cu care sunt învestiți agenții Comisiei arată că investigațiile pot avea o întindere semnificativă. În această privință, dreptul de a avea acces la toate spațiile, terenurile și mijloacele de transport ale întreprinderilor prezintă o importanță deosebită în măsura în care menirea acestui drept este de a permite Comisiei să culeagă probe referitoare la încălcările normelor privind concurența în locurile unde acestea se găsesc în mod normal, respectiv în spațiile comerciale ale întreprinderilor.
27 Acest drept de acces ar fi lipsit de utilitate în cazul în care agenții Comisiei ar trebui să se limiteze la a solicita prezentarea documentelor sau a dosarelor pe care le‑au putut identifica cu precizie în prealabil. Dimpotrivă, un asemenea drept implică facultatea de a căuta diferite informații care nu sunt încă cunoscute sau pe deplin identificate. Fără o asemenea posibilitate, Comisiei i‑ar fi imposibil să culeagă informațiile necesare investigației în cazul în care întreprinderile respective refuză să coopereze sau adoptă o atitudine de obstrucționare.
28 Deși articolul 14 din Regulamentul nr. 17 conferă astfel Comisiei competențe extinse de investigație, exercitarea acestor competențe este supusă unor condiții de natură să garanteze respectarea drepturilor întreprinderilor în cauză.
29 În această privință, trebuie subliniată în primul rând obligația impusă Comisiei de a indica obiectul și scopul investigației. Această obligație constituie o cerință fundamentală nu numai pentru a demonstra caracterul justificat al intervenției avute în vedere în interiorul întreprinderilor în cauză, ci și pentru a le permite acestora să aprecieze întinderea obligației lor de cooperare și, în același timp, pentru a garanta dreptul la apărare.
30 În continuare, se impune a sublinia faptul că condițiile pentru exercitarea competențelor de investigație ale Comisiei variază în funcție de procedura aleasă de Comisie, de atitudinea întreprinderilor în cauză, precum și de intervenția autorităților naționale.
31 Articolul 14 din Regulamentul nr. 17 vizează în primul rând investigațiile efectuate cu cooperarea întreprinderilor în cauză, fie în mod voluntar, în ipoteza mandatului scris de investigație, fie în temeiul unei obligații care decurge dintr‑o decizie prin care s‑a dispus o investigație. În această din urmă ipoteză, precum în speță, agenții Comisiei au, printre altele, facultatea de a solicita prezentarea documentelor pe care le indică, de a intra în spațiile pe care le desemnează, de a cere să li se arate conținutul mobilierului pe care îl indică. În schimb, aceștia nu pot să obțină accesul cu forța la spații sau la mobilier sau să constrângă personalul întreprinderii să le acorde un asemenea acces, nici să procedeze la percheziții fără autorizarea acordată de responsabilii întreprinderii.
32 Situația este complet diferită atunci când întreprinderea în cauză se opune investigației Comisiei. În acest caz, în temeiul articolului 14 alineatul (6), agenții Comisiei pot să caute, fără cooperarea întreprinderilor, toate informațiile necesare investigației cu concursul autorităților naționale, care sunt obligate să le acorde asistența necesară îndeplinirii misiunii lor. Deși această asistență nu se impune decât în cazul în care întreprinderea își manifestă opoziția, trebuie adăugat faptul că asistența se poate solicita totuși și cu titlu preventiv, în vederea depășirii eventualei opoziții a întreprinderii.
33 Din articolul 14 alineatul (6) rezultă că fiecare stat membru stabilește condițiile în care se acordă agenților Comisiei asistență din partea autorităților naționale. În această privință, statele membre sunt obligate să asigure eficacitatea acțiunii Comisiei, respectând în același timp principiile generale menționate anterior. Rezultă că, în aceste limite, dreptul național definește modalitățile procedurale adecvate pentru a garanta respectarea drepturilor întreprinderilor.
34 În consecință, atunci când Comisia intenționează să pună în aplicare, cu concursul autorităților naționale, măsuri de investigație fără cooperarea întreprinderilor în cauză, este obligată să respecte garanțiile procedurale prevăzute în acest sens de dreptul național.
35 Comisia trebuie să se asigure că instanța competentă în temeiul dreptului național dispune de toate elementele necesare care să îi permită să își exercite controlul specific. Este important de subliniat că această instanță, judiciară sau nu, nu poate substitui, cu această ocazie, aprecierea Comisiei, ale cărei evaluări de fapt și de drept sunt supuse numai controlului de legalitate al Curții de Justiție, cu propria apreciere privind caracterul necesar al investigațiilor dispuse. În schimb, este de competența instanței naționale să examineze, după ce a constatat caracterul autentic al deciziei prin care s‑a dispus investigația, dacă măsurile de constrângere avute în vedere nu sunt arbitrare sau excesive în raport cu obiectul investigației și să asigure respectarea normelor dreptului național în derularea acestor măsuri.
36 În lumina a ceea ce precedă, trebuie să se constate că măsurile pe care decizia prin care s‑a dispus investigația în litigiu le‑a autorizat a fi puse în aplicare de către agenții Comisiei nu au depășit competențele de care aceștia dispun în temeiul articolului 14 din Regulamentul nr. 17. Într‑adevăr, articolul 1 din decizia în cauză se limita la a impune reclamantei obligația „de a permite agenților împuterniciți de Comisie să intre în spațiile sale în timpul orelor normale de program al birourilor, de a prezenta în scopul inspecției și de a permite copierea documentelor profesionale referitoare la obiectul cercetării solicitate de acești agenți, precum și de a oferi imediat orice explicații pe care aceștia le‑ar putea cere”.
37 Este adevărat că, în cursul procedurii din fața Curții, Comisia a susținut că agenții săi ar fi îndreptățiți să efectueze percheziții, în cadrul investigațiilor, fără concursul autorităților naționale și fără a respecta garanțiile procedurale prevăzute de dreptul național. O asemenea interpretare eronată a articolului 14 din Regulamentul nr. 17 nu poate totuși să antreneze nelegalitatea deciziilor adoptate în temeiul acestei dispoziții.
38 Prin urmare, motivul dedus din depășirea limitelor competențelor de investigație ale Comisiei trebuie respins.
b) Cu privire la motivare
39 Potrivit reclamantei, decizia prin care s‑a dispus investigația încalcă articolul 190 din tratat, precum și articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17, pentru motivul că este lipsită de precizie, în special în ceea ce privește obiectul și scopul investigației.
40 Trebuie reamintit că, astfel cum a statuat deja Curtea în Hotărârea din 26 iunie 1980 (National Panasonic, punctul 25), citată anterior, articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17 definește el însuși elementele esențiale pe care trebuie să le conțină motivarea deciziei prin care se dispune o investigație, prevăzând că aceasta „precizează obiectul și scopul investigației, stabilește data la care aceasta începe și indică sancțiunile prevăzute la articolul 15 alineatul (1) litera (c) și la articolul 16 alineatul (1) litera (d), precum și dreptul de a ataca decizia în fața Curții de Justiție”.
41 Astfel cum s‑a arătat mai sus, obligația Comisiei de a preciza obiectul și scopul investigației constituie o garanție fundamentală a dreptului la apărare al întreprinderilor în cauză. Rezultă că întinderea obligației de motivare a deciziilor prin care se dispun investigații nu poate fi restrânsă în funcție de considerații privind eficacitatea investigației. În această privință, trebuie să se precizeze că, deși Comisia nu este obligată să comunice destinatarului unei decizii prin care se dispune o investigație toate informațiile de care dispune cu privire la presupusele încălcări și nici să procedeze la o calificare juridică riguroasă a acestor încălcări, aceasta trebuie, în schimb, să indice în mod clar faptele prezumate pe care intenționează să le investigheze.
42 Trebuie să se constate că, deși motivarea deciziei prin care s‑a dispus investigația în litigiu este redactată în termeni foarte generali care ar fi trebuit să fie mai preciși și, prin urmare, poate fi criticată în această privință, ea conține totuși elementele esențiale impuse de articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17. Într‑adevăr, decizia în cauză se referă în special la informații care indică existența și aplicarea unor acorduri sau practici concertate între anumiți producători și furnizori de PVC și de polietilenă (inclusiv, dar nelimitându‑se la LdPE) în CEE, privind prețurile, cantitățile sau obiectivele de vânzare a acestor produse. Decizia subliniază că aceste acorduri și practici ar putea constitui o încălcare gravă a articolului 85 alineatul (1) din tratat. Potrivit articolului 1 din decizia în cauză, reclamanta „este obligată să se supună unei investigații privind participarea sa eventuală” la aceste acorduri sau practici concertate și, în consecință, să permită accesul agenților Comisiei în spațiile sale, să prezinte sau să permită copierea, în vederea examinării, a documentelor profesionale „referitoare la obiectul cercetării”.
43 În aceste condiții, motivul dedus din insuficiența motivării trebuie respins.
c) Cu privire la procedura de adoptare
44 Este cert că decizia atacată prin care s‑a dispus investigația a fost adoptată potrivit procedurii denumite de abilitare, prevăzută de Decizia Comisiei din 5 noiembrie 1980, prin care se împuternicește membrul Comisiei însărcinat cu probleme de concurență să ia, în numele și pe răspunderea Comisiei, o decizie în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17, prin care să se dispună unor întreprinderi să se supună investigațiilor. În Hotărârea din 23 septembrie 1986 (AKZO Chemie/Comisia, 5/85, Rec., p. 2585), Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că această decizie de abilitare nu aduce atingere principiului colegialității prevăzut la articolul 17 din Tratatul de fuziune.
45 Cu toate acestea, reclamanta consideră că este necesară reexaminarea de către Curte a regularității acestei proceduri de abilitare pe care o consideră incompatibilă cu principiul „nulla poena sine lege”. Ea susține într‑adevăr că, printr‑o simplă măsură administrativă internă, Comisia a modificat elementele constitutive ale încălcării, elemente susceptibile să atragă aplicarea unei amenzi în temeiul articolului 15 din Regulamentul nr. 17, deoarece, de la Decizia din 5 noiembrie 1980, menționată anterior, o astfel de încălcare ar fi constituită de refuzul de a se supune unei investigații dispuse de un singur membru al Comisiei, și nu, cum era cazul înainte, de către Comisie în calitate de organ colegial.
46 În această privință, se impune a sublinia că, deși este adevărat că nu pot fi modificate, printr‑o decizie a Comisiei, condițiile în care poate fi aplicată o amendă în temeiul articolului 15 din Regulamentul nr. 17, decizia de abilitare citată anterior nu are nici ca obiect și nici ca efect introducerea unei asemenea modificări. Într‑adevăr, din moment ce sistemul de abilitare pentru deciziile prin care se dispun investigații nu aduce atingere principiului colegialității, deciziile luate în temeiul abilitării trebuie privite ca decizii ale Comisiei în sensul articolului 15 din Regulamentul nr. 17.
47 Prin urmare, motivul dedus din neregularitatea procedurii trebuie respins.
48 Deoarece niciunul dintre motivele invocate împotriva deciziei prin care s‑a dispus investigația nu poate fi admis, cererea de anulare a acestei decizii trebuie respinsă.
Cu privire la decizia prin care s‑a aplicat penalitatea cu titlu cominatoriu
49 Potrivit reclamantei, adoptarea deciziei prin care s‑a aplicat penalitatea cu titlu cominatoriu este viciată ca urmare a încălcării unor norme fundamentale de procedură, întrucât Comisia a adoptat această decizie fără să fi audiat în prealabil întreprinderea interesată și fără să fi consultat Comitetul consultativ privind înțelegerile și pozițiile dominante.
50 Comisia consideră că, dimpotrivă, nu a existat o încălcare a unor norme fundamentale de procedură, deoarece audierea și consultarea menționate mai sus au avut loc înainte de stabilirea definitivă a penalității cu titlu cominatoriu.
51 Trebuie să se sublinieze că audierea persoanelor interesate „pentru a‑și face cunoscut punctul de vedere cu privire la obiecțiunile reținute de Comisie” este impusă de articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 înainte de adoptarea diferitelor decizii, inclusiv a celor prevăzute la articolul 16, referitoare la penalitățile cu titlu cominatoriu.
52 O asemenea audiere constituie un element esențial al dreptului la apărare. Ea este, într‑adevăr, necesară pentru „a asigura întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi dreptul de a‑și prezenta observațiile, la terminarea cercetărilor, cu privire la ansamblul obiecțiunilor pe care Comisia își propune să le rețină împotriva lor în deciziile sale” [al treilea considerent al Regulamentului nr. 99/63 al Comisiei din 25 iulie 1963 privind audierile prevăzute la articolul 19 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului (JO 127, p. 2268)].
53 În ceea ce privește Comitetul consultativ privind înțelegerile și pozițiile dominante, articolul 16, citat anterior, prevede la alineatul (3) că „dispozițiile articolului 10 alineatele (3)-(6) sunt aplicabile”. Aceste dispoziții reglementează competențele, compunerea și procedura de consultare a comitetului în cauză.
54 În sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 99/63, citat anterior, „înainte de a consulta Comitetul consultativ privind înțelegerile și pozițiile dominante, Comisia procedează la o audiere în temeiul articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17”. Această dispoziție confirmă că audierea întreprinderilor interesate și consultarea comitetului sunt necesare în aceleași situații.
55 Pentru a stabili dacă Comisia era obligată să asculte reclamanta și să consulte comitetul menționat anterior înainte de adoptarea deciziei prin care s‑a aplicat penalitatea cu titlu cominatoriu, trebuie amintit faptul că stabilirea penalităților cu titlu cominatoriu în temeiul articolului 16 din Regulamentul nr. 17 presupune în mod necesar două faze. Într‑adevăr, printr‑o primă decizie, prevăzută la alineatul (1) al articolului menționat anterior, Comisia aplică o penalitate cu titlu cominatoriu constând într‑un anumit număr de unități de cont pe zi de întârziere începând cu data stabilită de aceasta. Această decizie nu poate fi executată deoarece nu stabilește cuantumul total al penalității cu titlu cominatoriu. Respectivul cuantum se poate stabili definitiv numai printr‑o nouă decizie.
56 Prin urmare, obligația de audiere a părții interesate și de consultare a Comitetului consultativ privind înțelegerile și pozițiile dominante este îndeplinită în cazul în care audierea și consultarea au loc înainte de stabilirea definitivă a penalității cu titlu cominatoriu, astfel încât atât întreprinderea în cauză, cât și comitetul consultativ să aibă posibilitatea de a‑și face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la toate elementele reținute de Comisie pentru a aplica penalitatea cu titlu cominatoriu și pentru a stabili cuantumul definitiv al acesteia.
57 De altfel, cerința de a audia întreprinderea și de a consulta comitetul consultativ anterior adoptării unei decizii prin care se aplică o penalitate cu titlu cominatoriu unei întreprinderi care a refuzat să se supună unei investigații ar duce la amânarea datei de adoptare a acestei decizii și, prin urmare, ar pune în pericol eficacitatea deciziei prin care s‑a dispus investigația.
58 Rezultă din ceea ce precedă că adoptarea deciziei prin care se aplică penalitatea cu titlu cominatoriu nu este viciată ca urmare a încălcării unor norme fundamentale de procedură. Prin urmare, cererea de anulare a acestei decizii trebuie respinsă.
Cu privire la decizia de stabilire a cuantumului definitiv al penalității cu titlu cominatoriu
59 Potrivit reclamantei, cuantumul definitiv al penalității cu titlu cominatoriu, stabilit prin decizia în litigiu din 26 mai 1988, trebuie redus pentru două motive.
60 Reclamanta susține că, în primul rând, Comisia ar fi trebuit să excludă din calculul său durata procedurii măsurilor provizorii în fața Curții, prin care reclamanta solicitase suspendarea executării deciziei prin care s‑a dispus investigația. Comisia și‑ar fi contrazis propria poziție, în măsura în care își exprimase disponibilitatea de a amâna executarea acestei decizii până la momentul în care se va pronunța Curtea.
61 În această privință, este suficient să se sublinieze că declarația făcută în acest sens de către Comisie în cursul procedurii nu se referea decât la atitudinea pe care aceasta ar putea‑o adopta ulterior în cazul în care, în conformitate cu teza pe care o susținea, procedura măsurilor provizorii în fața Curții ar fi recunoscută ca fiind calea corespunzătoare a unui control judiciar prealabil al investigațiilor dispuse de către Comisie. Prin urmare, o astfel de declarație nu poate avea, în speță, nicio consecință asupra stabilirii cuantumului definitiv al penalității cu titlu cominatoriu.
62 În al doilea rând, reclamanta consideră disproporționat cuantumul definitiv întrucât aceasta ar fi acționat exclusiv în funcție de interesele superioare corespunzătoare garantării unei proceduri de investigație conforme legii și ordinii constituționale.
63 În acest sens, trebuie să se constate că reclamanta nu s‑a limitat la a se opune unor măsuri specifice care, potrivit acesteia, ar fi depășit competențele agenților Comisiei, ci a refuzat orice formă de cooperare în vederea executării deciziei prin care s‑a dispus investigația care i‑a fost adresată.
64 Un asemenea comportament, care este incompatibil cu obligația tuturor subiectelor de drept comunitar de a recunoaște deplina eficiență a actelor instituțiilor atât timp cât nevaliditatea acestora nu a fost stabilită de către Curte și de a respecta forța executorie a acestora atât timp cât Curtea nu a hotărât să le suspende executarea (a se vedea în special Hotărârea din 13 februarie 1979, Granaria, 101/78, Rec., p. 623, punctul 5), nu poate fi justificat de interese juridice superioare.
65 Din ansamblul elementelor luate în considerare de către Curte, rezultă că nu este necesară reducerea cuantumului penalității cu titlu cominatoriu. Prin urmare, cererea trebuie respinsă.
66 Rezultă din tot ceea ce precedă că acțiunile trebuie respinse.
Cu privire la cheltuielile de judecată
67 În conformitate cu articolul 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive,
CURTEA
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunile.
2) Obligă reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.
Due | Koopmans | Joliet |
O’Higgins | Grévisse | Slynn |
Mancini | Kakouris | Schockweiler |
Moitinho de Almeida | Rodríguez Iglesias Diez de Velasco |
Zuleeg
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 21 septembrie 1989.
Grefier | Președinte |
J.‑G. Giraud | O. Due |
* Limba de procedură: germana.