8.5.2018   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 164/39

1.

salută invitația din partea guvernului eston de elaborare a unui aviz pe tema „Dezinstituționalizarea persoanelor din sistemele de îngrijire la nivel local și regional”. Se estimează că una din șase persoane din UE – aproximativ 80 de milioane de cetățeni – este afectată de o anumită formă de handicap cu grade diferite de gravitate. Mai mult de o treime din persoanele cu vârsta de peste 75 de ani suferă de un handicap care le împiedică să ducă o viață zilnică normală. Se prevede că, în următorii ani, aceste cifre vor crește, odată cu creșterea numărului de persoane în vârstă din UE (1). Deși calitatea vieții și condițiile de viață s-au îmbunătățit în mod semnificativ pentru persoanele cu handicap, există încă – într-o măsură mai mare sau mai mică – deficiențe în materie de tratament și îngrijire și cu privire la modul în care persoanele cu handicap sunt percepute în majoritatea statelor membre ale UE. Astfel, continuă să mai existe, din păcate, cazuri în care, dreptul persoanelor afectate de întârzieri de dezvoltare și/sau de boli psihice de a lua decizii privind propria lor viață este limitat;

2.

este ferm convins că persoanelor cu handicap trebuie să li se asigure toate șansele posibile de autonomie în cadrul societății și respectarea libertății de alegere; reamintește în acest context că sistemele de asistență sunt diferite, în funcție de țară, aceasta însemnând că tranziția către îngrijirea de proximitate trebuie să se adapteze trăsăturilor specifice locale și să implice comunitățile respective, pe utilizatori și pe familiile acestora; dorește să sublinieze că scopul acestui aviz nu este să elimine sau să condamne îngrijirea instituționalizată în toate circumstanțele; structurile instituționale nu reprezintă soluția, însă ele ar putea fi considerate a fi una dintre soluțiile disponibile. În anumite țări, instituțiile au dovedit o mai mare deschidere în raport cu noile modalități de sprijinire, pentru a se adapta la diversele situații și a oferi fiecăruia cât mai multe șanse de împlinire personală, indiferent de gradul de handicap. O atenție specială trebuie acordată rolului familiilor pentru bunul mers al acestor instituții;

3.

observă că, în conformitate cu articolul 168 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, rolul UE în politicile de sănătate publică se limitează, în principal, la a completa politicile desfășurate în acest sens în statele membre la nivel național, regional sau local. Respectând principiul subsidiarității, misiunea UE acoperă următoarele domenii:

4.

subliniază că Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap (CNUDPH), adoptată în 2006, reprezintă un punct de cotitură în abordarea chestiunii handicapului, concentrându-se acum asupra modului în care societatea și mediul se pot adapta astfel, încât barierele cu care se confruntă persoanele cu handicap să fie eliminate, oferind acestor persoane posibilitatea de a fi integrați în societate și de a trăi cât mai autonom posibil. În noiembrie 2017, 27 din cele 28 de state membre ale UE ratificaseră Convenția, iar 22 dintre ele ratificaseră și Protocolul opțional (2). CoR recomandă ca toate statele membre să ratifice atât Convenția, cât și Protocolul opțional la aceasta;

5.

va utiliza definiția ONU a termenului „handicap”, conform căreia acesta se referă la rezultatul interacțiunii dintre persoanele cu deficiențe permanente de dezvoltare de natură fizică, psihologică, mintală sau senzorială și barierele comportamentale și de mediu care împiedică participarea lor deplină și efectivă la viața socială în condiții egale cu celelalte persoane. Handicapul poate apărea ca urmare a unei boli sau a altor circumstanțe sau să reprezinte un prejudiciu congenital sau dobândit în cursul vieții. Aceste boli, împrejurări sau vătămări pot fi de natură temporară sau permanentă;

6.

salută inițiativa comisarului Vladimir Špidla, care, cu sprijinul unui grup de experți, a elaborat „Orientările europene comune asupra tranziției de la îngrijirea instituțională către cea din cadrul comunității” (3). CoR recomandă utilizarea definiției termenului „instituție” din aceste orientări, și anume: „orice servicii de îngrijire de tip rezidențial, în care rezidenții sunt izolați de comunitatea în sensul mai amplu și/sau sunt obligați să trăiască împreună; rezidenții nu au control suficient asupra vieții lor și asupra deciziilor care îi afectează, iar cerințele organizației în sine tind să prevaleze în fața nevoilor individuale ale rezidenților”. Orientările au fost elaborate pentru a sprijini statele membre în ceea ce privește tranziția de la asistența instituțională la cea acordată la nivelul comunității. Pe baza experienței și a lecțiilor învățate din acele țări care au introdus deja dezinstituționalizarea, acest proces ar trebui să cuprindă, pe parcursul timpului, următoarele aspecte: o strategie și o viziune comună; implicarea persoanelor afectate și a familiilor lor; responsabilitatea comună a tuturor actorilor de la toate nivelurile; conducere și guvernanță; sprijinirea procesului. CoR observă că orientările pot oferi un sprijin valoros pentru trecerea cu succes de la îngrijirea instituționalizată la îngrijirea la nivelul propriei comunități și recomandă ca acestea să fie utilizate de către toate statele membre;

7.

observă că conceptul de asistență instituțională ajunge să fie din ce în ce mai mult pus sub semnul întrebării și că o serie de studii științifice au demonstrat că îngrijirea instituționalizată pe termen lung are ample consecințe negative asupra persoanelor afectate, cum ar fi pierderea libertății, stigmatizarea, pierderea autonomiei și depersonalizarea. Există, de asemenea, efecte negative asupra personalului care lucrează în structurile instituționale. Plecând de la aceste concluzii, s-a ajuns la opinia comună că formele mai deschise de îngrijire, la nivelul comunității, sunt de preferat și ar trebui să constituie direcția de urmat pentru practica medicală. Acesta este, de asemenea, un element evidențiat în „Planul de acțiune european privind sănătatea mintală” (4), elaborat de Biroul regional pentru Europa al Organizației Mondiale a Sănătății, în dialog și strânsă cooperare cu statele membre, care sprijină la rândul lor acest plan. CoR reamintește și că Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap (CNUDPH) recunoaște dreptul persoanelor cu handicap „dreptul egal al tuturor persoanelor cu handicap de a trăi în comunitate, având o libertate de alegere egală cu a celorlalte persoane” (5);

8.

subliniază că, în contextul evoluțiilor din ultimii douăzeci de ani, multe state membre au trecut prin procese asemănătoare, de dispariție treptată a marilor instituții și spitale specializate, în favoarea unor forme de îngrijire mai deschise, integrate în cadrul comunității. Cu toate acestea, în Europa continuă să existe în continuare peste un milion de persoane cu handicap instituționalizate (6). Trecerea de la îngrijirea instituționalizată la îngrijirea de tip deschis, la nivelul propriei comunități, nu se poate face de pe o zi pe alta. Este vorba despre o tranziție care va dura mai mulți ani și care presupune eforturi și măsuri la toate nivelurile societății, alături de schimbări de mentalitate și un nou cadru juridic. CoR consideră că dezvoltarea unui sistem de îngrijire la nivelul comunității ar trebui să fie o prioritate pentru toate statele membre ale UE și că renunțarea la plasamentul în instituții ar trebui să fie efectuat într-un mod care respectă drepturile și garanțiile persoanelor din grupul-țintă, urmărind mereu binele persoanelor afectate;

9.

consideră că trebuie menționat riscul ca, în cadrul tranziției către o formă de îngrijire mai deschisă și mai bine ancorată în comunitatea locală, statele membre să creeze noi instituții în locul celor anterioare. Acest fapt poate afecta grupurile-țintă cu nevoi deosebit de complexe și de serioase, pe care societatea nu le poate satisface decât cu mari eforturi, și care, în lipsa unor soluții adaptate la nivel individual, ar putea duce la înființarea unor noi instituții și centre de îngrijire. O astfel de evoluție ar putea fi declanșată și de apariția unei crize acute, cum a fost, de exemplu, afluxul de refugiați în multe state membre în toamna anului 2015, când nevoia urgentă de a oferi adăpost a fost acoperită și prin centre de primire și alte structuri instituționale. Soluțiile concepute și planificate ca măsuri temporare riscă să se transforme în soluții de durată – cu consecințe negative pentru persoanele în cauză;

10.

constată că, în diferitele state membre ale UE, există o serie de legi și documente politice care stabilesc, într-o măsură mai mică sau mai mare, că persoanele cu handicap trebuie să aibă posibilitatea de a participa în mod activ la viața societății și să poată trăi la fel ca și ceilalți cetățeni. Cu toate acestea, există o atitudine – uneori ascunsă, alteori vădită – de respingere a persoanelor cu handicap din partea societății. Categoriile stigmatizate sunt deseori tratate cu ostilitate, teamă și nu se bucură de aceeași apreciere și sunt considerate o povară. Diferite studii arată că persoanele cu probleme de sănătate mintală suferă de stigmatizare (7). Stigmatizarea face ca persoanele în cauză să poată fi discriminate. Acest lucru poate lua forma, de exemplu, a unor oferte deficitare în domeniul asistenței medicale sau a excluziunii sociale, făcând ca sănătatea mintală a persoanelor să se deterioreze și mai mult. Astfel se poate ajunge la un cerc vicios care riscă să fie perpetuat și adâncit. Dezinstituționalizarea presupune mai mult decât simpla decizie de a închide instituțiile mari și de a înființa forme alternative de îngrijire. Este vorba și despre combaterea și punerea sub semnul întrebării a prejudecăților și stereotipurilor și despre modificarea mentalităților, astfel încât, în loc să fie privită în principal ca obiecte și beneficiari pasivi de servicii de îngrijire și tratament, persoanele cu handicap să fie percepute de societate ca membri cu drepturi egale, bucurându-se de toate drepturile omului. CoR consideră că, în cadrul procesului de dezinstituționalizare, statele membre ar trebui să combată și stigmatizarea și să prevină discriminarea. În conformitate cu Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap (articolele 4-6 din CNUDPH), acest lucru înseamnă că statele membre trebuie să ia măsuri pozitive și preventive de combatere a oricărei forme de discriminare și de apărare și respectare a tuturor drepturilor omului. CoR reamintește că există numeroase bune exemple de campanii naționale de combatere a stigmatizării, atât din alte state membre cât și din țări terțe, care pot servi ca sursă de inspirație;

11.

atrage atenția că unii pacienți sunt transferați către sisteme de îngrijire de proximitate mai deschise, în funcție de necesitățile proprii, evaluate în mod adecvat. Autoritățile locale și regionale ar trebui să se asigure că aceste nevoi sunt satisfăcute pentru a le permite utilizatorilor să aibă control asupra propriei vieți, să facă alegeri reale și să poată lua decizii privind locul unde, cu cine și cum vor să trăiască. Serviciile (inclusiv cele de asistență personală) trebuie să fie disponibile și accesibile tuturor, pentru a garanta că utilizatorii sunt integrați în comunitate și pot trăi o viață cât mai independentă posibil;

12.

subliniază că trecerea de la îngrijirea instituționalizată la îngrijirea la nivelul propriei comunități presupune o schimbare de paradigmă și la nivelul personalului și al competențelor de care dispune acesta. Dacă, până în prezent, s-a pus accentul pe cunoștințele medicale și pe personalul medical, trecerea la un sistem de îngrijire la nivelul comunității a făcut să fie nevoie acum de competențele sociale și pedagogice. CoR consideră că este important ca personalul de îngrijire pentru persoanele cu handicap să dispună de cunoștințele relevante pentru a-și îndeplini sarcinile (articolul 4 din CRPD). Dacă se dispune de personal cu competențele necesare, nu numai că tranziția va avea loc mai repede, ci se va putea preveni și crearea unor noi instituții de îngrijire. În multe țări există o lipsă de personal cu calificările academice necesare. Cooperarea și schimburile internaționale în acest domeniu ar trebui să ofere o modalitate de a mări oferta de personal cu competențele necesare. Pentru a facilita tranziția, CoR recomandă, de asemenea, schimbul de personal specializat, dar și noi posibilități de formare profesională la nivelul ciclului secundar sau la nivel universitar. Existența unui personal bine pregătit necesită planificare și coordonare. CoR subliniază importanța formării și recalificării personalului, pentru a include noi cunoștințe despre: drepturile omului, înțelegerea a ce înseamnă să trăiești cu un handicap și a modului de viață în cadrul unei instituții, precum și despre implicarea celor afectați în deciziile referitoare la sprijinul dorit. Nu este ușoară trecerea de la viața instituționalizată la viața în propria locuință, cu posibilitatea de a lua în mod independent multe din deciziile cotidiene. Există riscul ca adaptarea la viața în societate să ducă la izolare și/sau excludere. Este vital să se mențină contactul cu aceste persoane, acordându-le sprijin competent din partea unor persoane care dispun de cunoștințele referitoare la situația și necesitățile lor individuale. Cercetarea și nivelul de cunoștințe în acest domeniu cunosc o evoluție încurajatoare, în special în afecțiunile psihiatrice și neuropsihiatrice. S-a îmbunătățit disponibilitatea și utilizarea metodelor bazate pe cunoaștere și pe date concrete, atât în ceea ce privește metodele de tratament medical și psihologic, cât și în domeniul sprijinului psihosocial și al instrumentelor cognitive. În Suedia, de exemplu, în ultimii ani, Consiliul Național de Sănătate și Asistență Socială (Socialstyrelsen) a elaborat orientări naționale care se aplică mai multor categorii, cum ar fi schizofrenia și alte afecțiuni conexe (8). Aceste orientări conțin recomandări esențiale pentru abordări bazate pe date științifice ale serviciilor de asistență medicală și socială. Consiliul Național pentru Sănătate și Bunăstare din Suedia a publicat, de asemenea, orientări privind metodele de lucru și orientări generale cu privire la cunoștințele și competențele de care au nevoie angajatorii și personalul care lucrează cu persoanele cu diferite handicapuri (9)  (10);

13.

salută faptul că miniștrii de externe ai UE au aprobat orientările revizuite pentru promovarea și protecția drepturilor copilului. În conformitate cu convențiile ONU în vigoare, CoR consideră că toate statele membre ar trebui să adere la principiul conform căruia copiii ar trebui să crească într-o familie. Cercetările au arătat că acei copii care cresc în cadrul unei instituții nu se dezvoltă la fel ca cei care cresc în familii și că ei ar trebui să se bucure de aceleași drepturi și oportunități educaționale ca ceilalți copii. De asemenea, reiese din studii că cei care au fost crescuți în instituții pot dezvolta, mai târziu în viață, probleme comportamentale și sociale. Copiii din instituții sunt adesea insuficient stimulați, fapt compensat uneori prin probleme de comportament și o tendință spre autovătămare. Toți copiii au nevoie de continuitate și de contacte strânse pentru a se dezvolta normal. CoR recomandă tuturor țărilor UE să acorde copiilor cu handicap și părinților lor ajutorul și sprijinul de care au nevoie în propriul cămin sau în preajma acestuia. Părinților ar trebui să li se ofere asistență și consiliere cu privire la handicapul copilului lor, împreună cu sprijinul comunității locale sau al municipalități, pentru a îi ajuta să-și îndeplinească sarcinile în calitate de părinți. Ar trebui să existe sprijin financiar pentru părinții obligați să-și reducă timpul de lucru pentru a-și îngriji, în cadrul propriului cămin, copilul cu handicap;

14.

reiterează că copiii și tinerii cu handicap au aceleași drepturi și obligații ca și ceilalți copii în ceea ce privește educația și studiul. Aceasta înseamnă că școlile ar trebui să fie în măsură să răspundă nevoilor lor; în caz contrar, acești copii riscă să fie izolați și în afara cadrului oferit de instituții. Autoritățile locale și regionale ar trebui să investească mai mult în bugetul pentru școli, pentru a aborda problema lipsei de facilități adecvate și pentru a da prioritate accesibilității și designului universal. Ar trebui desfășurate programe pentru a crește sensibilizarea personalului din școli și a copiilor cu privire la handicap și pentru a oferi cadrelor didactice o pregătire adecvată referitoare la metodele incluzive și a-i stimula să lucreze cu copii cu handicap. Atitudinile și prejudecățile trebuie remediate, dacă se dorește integrarea deplină;

15.

atrage atenția că un număr mare de cetățeni UE care suferă de o deficiență de dezvoltare și/sau de o boală psihică este plasat sub tutelă plenară (plenary guardianship) sau sub curatelă (partial guardianship). CoR recunoaște că tutela parțială poate proteja interesele individuale în cauză, protejându-i de abuzuri pe cei expuși la acest risc. Își exprimă îngrijorarea în legătură cu tutela plenară, prin care persoana respectivă își pierde aproape în totalitate drepturile legale – deciziile care îi afectează marea majoritate a aspectelor propriei vieți sunt luate de reprezentantul său legal. Mulți adulți au fost plasați împotriva voinței într-o instituție, la cererea reprezentanților lor legali desemnați. CoR recomandă statelor membre să adopte reglementări prin care să fie redus numărul de cazuri în care se instituie o tutelă plenară și să îi implice pe utilizatori, familiile acestora, organizațiile care apără drepturile utilizatorilor și pe specialiști în procesul decizional. O revizuire a legislației privind capacitatea juridică ar trebui să includă și cerințele referitoare la procedura de codecizie și să consolideze drepturile grupului-țintă pe calea legislației;

16.

consideră că persoanele cu handicap ar trebui să aibă posibilități legale pentru a beneficia de sprijin la luarea deciziilor cu privire la persoana lor, la propria viață de zi cu zi și la conceperea serviciilor locale. Este esențial ca informațiile să fie adaptate la nevoile grupului țintă. A asculta opiniile asociațiilor celor afectați și a familiilor lor și a coopera cu acestea contribuie la îmbunătățirea participării și implicării acestora. Este important să se valorifice la maximum cunoștințele și experiența celor afectați. CoR solicită statelor membre să sprijine înființarea și activitățile organizațiilor persoanelor afectate;

17.

consideră că este important ca normele de punere în aplicare și orientările în vigoare să vină în sprijinul punerii în aplicare a articolului 4 alineatul (1) din Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap. O atenție specială trebuie acordată drepturilor copiilor. Consideră, de asemenea, că legislația trebuie să permită cetățenilor să trăiască în mod independent; asistența ar trebui să fie bazată pe nevoile și dorințele individuale ale celor afectați;

18.

subliniază importanța măsurilor de sprijinire și protecție a persoanelor cu handicap grav, în perioada care urmează decesului părinților sau al membrilor familiei. În special, consideră că este esențial ca persoanelor cu handicap care nu sunt în măsură să-și asume responsabilități în acest sens să li se garanteze asistența, bunăstarea, integrarea și deplina autonomie, evitând spitalizarea lor automată.

19.

observă că lipsa datelor face dificilă urmărirea progreselor înregistrate în procesul de dezinstituționalizare și efectuarea unor analize comparative între statele membre. Prin urmare, CoR recomandă definirea și elaborarea cu prioritate a unor indicatori adecvați, care să facă parte din strategia și planificarea pentru tranziția către un sistem de îngrijire bazat într-o mai mare măsură pe propria comunitate. Schimbarea de paradigmă către o abordare mai individuală, mai orientată către individ ar trebui să se reflecte, de asemenea, în normele și indicatorii respectivi. Ele ar trebui să se concentreze pe calitatea vieții și drepturilor celor afectați, mai degrabă decât să urmărească o abordare bazată pe date, cu un caracter tehnic mai pronunțat. CoR invită statele membre să coopereze în elaborarea și definirea unor astfel de norme și indicatori;

20.

face trimitere la articolul 27 din CRPD, care prevede că dreptul la muncă reprezintă un drept fundamental. Acesta nu ar trebui să fie obstrucționat de prejudecăți sau de lipsa de accesibilitate. CoR subliniază că trebuie să se depună eforturi pentru a permite persoanelor cu handicap să lucreze într-un mod care li se potrivește posibilităților personale. Reabilitarea și adaptarea corespunzătoare a locului de muncă și a sarcinilor de muncă este deosebit de importantă. Diferitele forme de activitate destinate persoanelor care nu sunt în măsură să ocupe un loc de muncă plătit pe piața normală a muncii reprezintă, de asemenea, un mijloc important de promovare a sănătății și de reducere la minimum a stigmatizării și izolării. De aceea, este foarte importantă crearea, în cadrul instituțiilor de asistență, a unor structuri și servicii de sprijinire prin muncă, întreprinderi sau ateliere protejate. În acest scop, este necesară obținerea unor sinergii între serviciile sociale și piața muncii, prin intermediul unor structuri de furnizare a unor servicii de integrare profesională care permit realizarea unor programe personalizate și diversificate de orientare, formare, plasare, păstrare a locului de muncă și de inserție socială în mediu profesional. Inițiativele legate de ocuparea forței de muncă și de sănătate ar trebui să fie privite drept investiții, mai degrabă decât costuri. Accesul la un loc de muncă plătit sau orice formă de remunerare va reduce sărăcia și va contribui la incluziune. Sentimentul de apartenență, capacitatea de a contribui la bunul mers al societății și de a face ceva util sunt elemente de o importanță vitală pentru toți cetățenii. În același timp, acest sentiment va spori gradul de conștientizare la nivelul societății cu privire la persoanele cu handicap, la potențialul acestora și la dificultățile cu care se confruntă;

21.

viabilitatea pe termen lung a serviciilor de proximitate va necesita o schimbare radicală în domeniul cheltuielilor publice și al utilizării resurselor, accentul trebuind să fie pus pe prevenire și pe intervenția timpurie. Ca atare, în ceea ce privește evaluarea și analiza impactului economic al tranziției către o îngrijire la nivelul comunității, Comitetul consideră că este important să nu se analizeze costurile în mod izolat, ci în raport cu rezultatele și efectele pe termen lung în termeni de calitate, deopotrivă la nivel de individ și de societate în ansamblu. Studiile economice efectuate au arătat că serviciile psihiatrice de proximitate produc, în general, aceleași costuri ca serviciile spitalicești. Dat fiind că au adeseori rezultate mai bune pentru individ, ele sunt – în aceste cazuri – mai eficiente din punctul de vedere al costurilor pentru societate în ansamblul ei. Impactul pozitiv asupra sănătății înseamnă o inserție mai bună pe piața forței de muncă, ridicând astfel nivelul de producție, crescând incluziunea socială și reducând riscul de criminalitate, ceea ce reduce povara asupra sistemului judiciar (11). Investițiile sub formă de prevenire, intervenția timpurie și sprijinul acordat copiilor și tinerilor, cu includerea părinților, le poate permite absolvirea unei instituții de învățământ. Astfel, ei își pot continua studiile sau pot intra pe piața forței de muncă. Tranziția de la instituțiile de mari dimensiuni și spitale specializate la îngrijirea la nivelul comunității va fi posibilă numai odată cu înființarea și funcționarea unor forme alternative de îngrijire la nivelul comunității. În faza inițială a tranziției către un sistem de îngrijire la nivel comunitar, acest lucru ar putea implica o creștere a costurilor;

22.

subliniază că dezinstituționalizarea presupune eforturi din partea mai multor părți interesate din societate, care trebuie să participe și să coopereze între ele. Este important să se stabilească o repartizare clară a sarcinilor și să existe idei clare privind obiectul și modul în care va avea loc cooperarea. În funcție de ordinea constituțională a fiecărui stat membru, există diferențe de gestiune și control al serviciilor medicale și sociale și de mod de organizare și punere în aplicare la nivel local și regional. În țări precum Suedia, unde municipalitățile și consiliile comitatelor au o mare autonomie, responsabilitatea de a alege modalitățile de trecere către un sistem de îngrijire la nivelul comunității este descentralizată. Nivelul căruia i se adresează recomandările CoR depinde de ordinea constituțională a fiecărui stat membru. Indiferent de modul de partajare a competențelor între nivelurile național, local și regional, CoR consideră că sprijinul de la nivel național este de o importanță covârșitoare, fiind nevoie de o coordonare a activităților și inițiativelor între diferitele niveluri (12);

23.

face trimitere la Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu handicap (articolul 25 din CNUDPH), care prevede că personalul medico-sanitar trebuie să le ofere aceeași calitate a tratamentului persoanelor cu handicap și restului populației. Atunci când o persoană părăsește o instituție care dispune de întregul spectru de expertiză medicală, pentru a trăi în mod independent, serviciile de îngrijire medicală primară trebuie să dispună de mai multe competențe referitoare la îngrijirea persoanelor cu handicap, pentru a putea oferi cele necesare acestui grup de pacienți. Incluziunea socială la mai multe niveluri și încurajarea unei mentalități care privește persoanele cu diferite tipuri de handicap ca o parte naturală a diversității umane vor contribui la prevenirea excluderii și la promovarea egalității de tratament și îngrijire;

24.

observă că, odată cu dezvoltarea științelor sănătății, speranța de viață a persoanelor a crescut. În consecință, și persoanele cu handicap îmbătrânesc, în condițiile în care, până acum, nu atingeau vârste înaintate din cauza lipsei unei îngrijiri corespunzătoare. Serviciile sociale responsabile de incluziunea socială și profesională se ocupă mai nou de persoane cu handicap care au împlinit o vârstă înaintată. Specialiștii care lucrează în aceste servicii nu sunt pregătiți să răspundă nevoilor legate atât de vârsta înaintată, cât și de dizabilitatea utilizatorului. Prin urmare, Comitetul consideră că este necesară adaptarea necesităților în materie de formare a personalului medical și de asistență socială, care trebuie să furnizeze acestui grup-țintă servicii de inserție socială, în conformitate cu standardele prevăzute de UE.