52010DC0369

[pic] | COMISIA EUROPEANĂ |

Bruxelles, 12.7.2010

COM(2010)369 final

RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU

Revizuirea Directivei 94/19/CE privind sistemele de garantare a depozitelor

COM(2010) 368

RAPORT AL COMISIEICĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU

Revizuirea Directivei 94/19/CE privind sistemele de garantare a depozitelor

1. Introducere

Raportul de față tratează chestiunile pe care le ridică clauzele de revizuire de la articolul 7 alineatul (1a) și articolul 12 alineatul (1) din directivă și care nu se regăsesc, sau se regăsesc doar parțial în propunerea de modificare a Directivei 94/19/CE:

– Caracterul adecvat al unui plafon de garantare fix în valoare de 100 000 EUR [articolul 7 alineatul (1a)];

– Oportunitatea și modalitățile de asigurare a garantării integrale a anumitor majorări temporare ale soldurilor conturilor [articolul 12 alineatul (1) litera (b)];

– Avantajele și costurile unei posibile introduceri a unui sistem paneuropean de garantare a depozitelor [articolul 12 alineatul (1) litera (d)];

– armonizarea sferei de produse și de deponenți care beneficiază de garantare, incluzând necesitățile specifice ale întreprinderilor mici și mijlocii și ale autorităților locale [articolul 12 alineatul (1) litera (f)];

– legătura dintre sistemele de garantare a depozitelor și mecanismele alternative de despăgubire a deponenților, cum ar fi mecanismele de plată în condiții de urgență [articolul 12 alineatul (1) litera (g)].

Raportul trebuie așadar citit împreună cu propunerea legislativă pe care o însoțește. În fine, raportul analizează pe scurt și legătura dintre sistemele de garantare a depozitelor și lucrările Comisiei asupra soluționării situației băncilor neviabile.

2. Plafonul de garantare și întinderea garanției

Această secțiune tratează nivelul adecvat al garanției, majorările temporare ale soldurilor conturilor și nevoile speciale ale autorităților și ale întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri).

2.1. Caracterul adecvat al unui plafon de garantare fix de 100 000 EUR

Directiva 2009/14/CE prevede obligația statelor membre de a se asigura că până la 31 decembrie 2010, nivelul garanției este fixat la 100 000 EUR. Directiva a fost adoptată în toamna anului 2008, când criza financiară s-a agravat. Din cauza urgenței cu care trebuia soluționată situația, nu a fost realizată o evaluare a impactului la momentul respectiv. Comisia a evaluat așadar retroactiv caracterul adecvat al unui plafon de garantare fix de 100 000 EUR.

Abordarea „armonizării minime” urmate de Directiva 94/19/CE a avut ca rezultat apariția unor diferențe semnificative între plafoanele de garantare din statele membre. Când criza financiară s-a agravat în toamna anului 2008, unii deponenți din UE și-au transferat depozitele de la băncile din state membre cu un nivel de garantare mai scăzut la cele care ofereau o protecție mai generoasă a depozitelor. Aceste diferențe pot cauza denaturări serioase ale pieței. Transferurile depozitelor pe baza unui singur factor (plafonul de garantare) pot fi costisitoare pentru deponenți, deoarece schimbarea băncilor poate afecta, de exemplu, rata dobânzii. Pentru instituțiile de credit, o ieșire atât de bruscă și de semnificativă de depozite poate genera o presiune puternică asupra lichidităților. Acest lucru poate afecta la rândul lui „economia reală” (deoarece băncile își pot limita activitățile de împrumut în perioadele de instabilitate financiară) și poate duce în final la intervenția guvernului și utilizarea fondurilor publice. În plus, dacă deponenții își aleg banca mai degrabă în funcție de protecția oferită pentru depozite (factor pe care băncile nu îl pot controla) decât în funcție de calitatea și de costurile sau avantajele produsului, aceștia nu beneficiază pe deplin de piața internă. Pentru a evita asemenea denaturări în viitor și a asigura condiții concurențiale echitabile în întreaga piață internă, nivelul de garantare trebuie să fie în principiu pretutindeni același.

Nivelurile de garantare din statele membre încă variază considerabil, de la minimul de 50 000 EUR la 103 291 EUR în Italia[1], iar unele state membre oferă chiar o garanție nelimitată. În prezent, 16 din cele 27 de state membre fie aplică deja plafonul de garantare de 100 000 EUR, fie au adoptat legislația necesară pentru a-l introduce din acest an. În această situație, revenirea la un nivel de garantare sub 100 000 EUR ar fi deconcertantă pentru deponenți și, agravând inutil riscul retragerilor masive, ar putea compromite din nou încrederea acestora. În același timp, ea ar putea fi pusă, în mod eronat, pe seama lipsei unei viziuni clare și a unei strategii globale coerente la nivelul UE pentru reformarea sistemelor de garantare a depozitelor, care reprezintă totuși un element esențial al plasei de siguranță financiară.

Un nivel de garantare fix de 100 000 EUR este soluția optimă din punctul de vedere al eficienței și al rentabilității. Acesta ar îmbunătăți considerabil protecția depozitelor fără a crește în mod disproporționat costurile pentru bănci și pentru deponenți. În comparație cu plafoanele de garantare aplicabile în statele membre înainte de izbucnirea crizei financiare, acest nivel ar crește valoarea depozitelor garantate de la 61% la 72% din cea a depozitelor eligibile și numărul depozitelor garantate integral de la 89% la 95% din depozitele eligibile. Avantajele adoptării unui plafon de garantare de peste 100 000 EUR ar fi foarte limitate (de exemplu, nivelul de 200 000 EUR ar crește numărul depozitelor integral acoperite doar cu puțin peste 2%), așadar acoperirea mai mare nu pare să justifice costurile suplimentare.

Prin urmare, mecanismul actual de creștere a garanției până la nivelul fix de 100 000 EUR pare adecvat.

2.2. Întreprinderile mici și mijlocii (IMM) și autoritățile locale

Pentru a simplifica și armoniza sistemul și pentru a permite o rambursare mai rapidă prin facilitarea verificării creanțelor, Comisia este în favoarea includerii sau a excluderii unor categorii întregi de deponenți, cum sunt întreprinderile și autoritățile din toate statele membre, opțiune preferabilă diferențierii în interiorul unei categorii anume (de exemplu, în funcție de dimensiunea întreprinderii sau de natura autorității), deoarece asemenea distincții ar fi costisitoare și ar necesita timp.

IMM-urile sunt în prezent acoperite în măsura în care li se permite să întocmească bilanțuri prescurtate. Acest lucru corespunde într-o oarecare măsură definiției date în UE micilor întreprinderi. Întrucât această subcategorie a IMM-urilor reprezintă deja 98,7% din întreprinderile din UE (99,8% din IMM-uri erau acoperite), costurile identificării a aproximativ 1% din deponenți în timpul procesului de rambursare și posibilitatea de a întârzia acest proces sunt, conform estimărilor, mai mari decât beneficiile așteptate în urma economisirii sumelor rambursabile unui număr atât de scăzut de deponenți. Comisia propune așadar ca toate întreprinderile, indiferent de mărime, să fie acoperite.

Dat fiind că depozitele autorităților locale sunt în prezent excluse în 20 de state membre, excluderea lor ar avea un impact numai asupra a șapte state membre, impact mai limitat decât cel al includerii lor. Plafonul de garantare de 100 000 EUR ar fi nesemnificativ pentru majoritatea lor, deoarece aproximativ 83% din autoritățile locale din UE au, potrivit estimărilor, depozite mai mari de 50 000 EUR și aproximativ 72%, mai mari de 100 000 EUR. Cu toate acestea, în unele state membre din UE-12 (de exemplu, Republica Cehă și Lituania), depozitele medii ale municipalităților sunt cele mai mici din UE, așadar impactul ar fi mai însemnat în cazul lor.

În UE există cu mult mai puține autorități locale decât deponenți (în jur de 121 000 de autorități locale și 450 de milioane de deponenți). Numărul redus al autorităților locale raportat la toți ceilalți deponenți limitează impactul asupra stabilității financiare al unui eventual faliment bancar. Chiar dacă municipalitățile sunt tehnic insolvabile, în legislația națională există mijloace pentru a garanta că ele își pot continua îndatoririle de bază față de public și, dacă este necesar, au un acces mult mai ușor la creditare decât cetățenii obișnuiți.

De aceea, toate întreprinderile ar trebui să fie acoperite de sistemele de garantare a depozitelor, iar autoritățile locale să fie excluse.

3. Un sistem de garantare a depozitelor paneuropean

Pentru a îmbunătăți cooperarea transfrontalieră între sistemele de garantare a depozitelor și a corecta fragmentarea actuală a întregului mecanism (există aproape 40 de sisteme în UE), serviciile Comisiei au analizat beneficiile și costurile înființării unui sistem paneuropean de garantare a depozitelor. Au fost luate în considerare următoarele opțiuni pentru structura sistemului:

- o singură entitate care să acționeze ca sistem paneuropean și să înlocuiască sistemele existente;

- un sistem suplimentar la nivelul UE (un așa-numit „al 28-lea regim”) care să completeze și să sprijine sistemele existente din cele 27 de state membre;

- o rețea a sistemelor existente („o rețea europeană a sistemelor de garantare a depozitelor”) care să includă o facilitate de împrumut reciproc; aceasta ar însemna că, în cazul în care capacitatea financiară a unui SGD s-ar epuiza, acesta ar putea împrumuta fonduri de la alte sisteme (un sistem similar este aplicat în prezent în Austria).

În ceea ce privește afilierea la sistemele de garantare a depozitelor, au fost luate în considerare următoarele opțiuni: (i) toate băncile sunt membre; (ii) sunt membre numai băncile transfrontaliere (adică băncile care au sucursale într-un alt stat membru); (iii) sunt membre numai băncile mari, cu importanță sistemică.

Un sistem unic paneuropean de garantare a depozitelor ar fi rentabil, deoarece ar permite economisirea unor costuri administrative de aproximativ 40 de milioane EUR pe an. De aceea, ar fi o soluție eficientă din punct de vedere economic pentru corectarea problemei fragmentării, însă implică aspecte juridice care necesită o analiză suplimentară. În consecință, ideea unui singur sistem paneuropean trebuie privită ca un proiect pe termen mai lung și analizată mai în profunzime până în 2014. Acesta ar trebui totodată să concorde cu evoluția și progresele înregistrate de noua arhitectură de supraveghere din UE și cu evoluțiile din domeniul soluționării situației băncilor neviabile (a se vedea secțiunea următoare).

Un „al 28-lea regim” pare a fi o soluție ineficientă, deoarece ar spori complexitatea întregului mecanism fără a soluționa problema inconsecvențelor care decurg din existența a aproape 40 de sisteme în UE. O rețea a sistemelor existente („o rețea europeană a sistemelor de garantare a depozitelor”) ar fi relativ ușor de creat, deoarece nu ar necesita modificări ale cadrului juridic aplicabil sistemelor naționale. În plus, încrederea deponenților ar fi consolidată dacă ar exista o facilitate de împrumut reciproc între sisteme, care să diminueze riscul unei intervenții a statului.

În această situație, o rețea a sistemelor de garantare a depozitelor care să dispună de o facilitate de împrumut (a se vedea anexa) ar trebui considerată ca o primă etapă către înființarea în viitor a unui sistem unic paneuropean. Trebuie remarcat faptul că introducerea unui sistem paneuropean presupune armonizarea completă a sistemelor de garantare a depozitelor, de aceea ar putea intra în vigoare numai după ce acestea vor atinge nivelul-țintă de finanțare de 1,5% din depozitele eligibile.

Un sistem de garantare a depozitelor paneuropean, indiferent de structură, ar trebui să includă toate băncile. Orice altă opțiune ar putea duce la denaturarea concurenței și ar fi incompatibilă cu piața internă.

4. Rambursări în regim de urgență

Comisia propune reducerea termenului de rambursare la șapte zile. Rambursarea în regim de urgență nu a fost considerată însă o opțiune preferabilă.

Plata rapidă a unei anumite sume în avans (de exemplu, 10 000 EUR în trei zile) și menținerea perioadei de rambursare actuale (de patru-șase săptămâni) pentru sume de peste 10 000 EUR ar presupune ca sistemele de garantare a depozitelor să plătească de două ori, iar costurile (aferente resurselor umane și tehnice) s-a putea dubla la rândul lor. Plata rapidă fără verificarea adecvată a cererilor (din cauza constrângerilor temporale) ar putea avea ca rezultat o rată anormal de mare de plăți greșite. Aceasta ar implica majorarea costurilor pentru sistemele de garantare a depozitelor, din cauza resurselor necesare pentru recuperarea sumelor plătite în mod eronat. Recuperarea lor poate fi foarte dificilă în practică și poate dura mult timp, deoarece sistemele ar fi cel mai probabil nevoite să conteste cererile în instanță. O „rambursare în regim de urgență” ar putea submina totodată încrederea deponenților, deoarece le-ar transmite acestora un semnal negativ. Deponenții care primesc înapoi doar o parte a depozitelor într-un termen scurt pot crede că sistemele de garantare a depozitelor nu dispun de fonduri suficiente pentru a plăti întreaga sumă și pot încerca să își retragă toate depozitele.

De aceea, „rambursările în regim de urgență” ar fi nerentabile și ar submina încrederea deponenților. Dacă un sistem de garantare a depozitelor poate plăti 10 000 EUR în trei zile, atunci el ar trebui să poată plăti și 100 000 EUR într-un termen scurt, dacă este bine finanțat. Este mult mai eficient să se creeze condițiile necesare pentru accelerarea rambursărilor standard, așa cum se prevede în propunerea legislativă a Comisiei.

5. Garantarea depozitelor și soluționarea situației băncilor neviabile (alternative la rambursări)

Alternativa la activarea sistemelor de garantare a depozitelor și lichidarea băncii ar fi soluționarea situației băncilor neviabile (organizarea ordonată a falimentului), care presupune continuitatea serviciilor bancare, astfel încât deponenții să aibă acces continuu la fondurile lor. În mod concret, depozitele pot fi transferate unei alte bănci.

Cu toate acestea, directiva privind sistemele de garantare a depozitelor nu trebuie să fie prea prescriptivă cu privire la aceste alternative la plata compensațiilor, dat fiind că soluționarea situației băncilor neviabile face obiectul unor comunicări separate[2] care pregătesc terenul pentru o viitoare propunere legislativă. Propunerea privind sistemele de garantare a depozitelor nu trebuie să anticipeze lucrările în curs asupra soluționării situației băncilor neviabile, însă nici progresele în domeniul sistemelor de garantare a depozitelor nu trebuie să întârzie din cauza evoluțiilor acestor lucrări. O soluție convenabilă ar fi ca directiva privind sistemele de garantare a depozitelor să poată fi adaptată la schimbările care decurg din lucrările viitoare în domeniul soluționării situației băncilor neviabile. În consecință, Comisia propune ca, pentru sistemele de garantare a depozitelor, costul transferării depozitelor ca măsură de soluționare să nu depășească costul rambursărilor către deponenți.

Dacă sistemele de garantare a depozitelor ar avea un mandat mai cuprinzător, care să includă măsuri de intervenție timpurie (de exemplu, recapitalizare, furnizare de lichidități, garanții etc.), ele ar trebui să dispună de o finanțare corespunzătoare. Ar trebui colectate fonduri suplimentare, dincolo de nivelul-țintă. Aceasta deoarece soluționarea situației băncilor neviabile este o alternativă la rambursare, în timp ce măsurile de intervenție timpurie nu împiedică întotdeauna o rambursare ulterioară. Din acest motiv, sistemele de garantare a depozitelor ar trebui să fie autorizate doar într-o măsură limitată să utilizeze mijloacele financiare pentru a evita falimentele bancare fără a se limita la finanțarea transferului depozitelor.

* * *

Anexă: Elemente de finanțare într-o „rețea europeană a sistemelor de garantare a depozitelor" care practică împrumutul reciproc

[pic]

Sursa: serviciile Comisiei.

[1] În Norvegia, plafonul de garantare, convertit în moneda națională, depășește 240 000 EUR.

[2] A se vedea COM(2009) 561 și COM(2010) 254.