52010DC0203

[pic] | COMISIA EUROPEANĂ |

Bruxelles, 4.5.2010

COM(2010)203 final

RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU, COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN ȘI COMITETUL REGIUNILOR

PRIVIND PUNEREA ÎN APLICARE A REȚELELOR TRANSEUROPENE DE ENERGIE ÎN PERIOADA 2007-2009 în conformitate cu articolul 17 din Regulamentul (CE) 680/2007 și articolele 9 alineatul (2) și 15 din Decizia 1364/2006/CE

SEC(2010)505 final

RAPORT AL COMISIEICĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU,COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEANȘI COMITETUL REGIUNILOR

PRIVIND PUNEREA ÎN APLICARE A REȚELELOR TRANSEUROPENE DE ENERGIE ÎN PERIOADA 2007-2009 în conformitate cu articolul 17 din Regulamentul (CE) 680/2007 și articolele 9 alineatul (2) și 15 din Decizia 1364/2006/CE

CADRUL POLITIC

Creșterea economică și stabilitatea Europei în viitor depind de investiții adecvate și oportune în infrastructura energetică. Rețelele transeuropene de energie (TEN-E) au fost create în 1996, ca parte a eforturilor UE de a finaliza piața unică. Scopul lor a fost de a da un impuls politic mai pronunțat investițiilor în infrastructura energetică. Accentul s-a pus pe stadiul de fezabilitate al proiectelor de rețele de gaz și electricitate care contribuie la funcționarea pieței unice, în special inițiativele transfrontaliere. La momentul respectiv, UE nu avea nicio competență în materie de politică energetică și nu exista o piața internă a energiei. Întreprinderile naționale de stat gestionau proiectele de investiții în rețele în cazurile în care obiectivul principal era securitatea aprovizionării.

Revizuirile ulterioare ale TEN-E au încorporat criterii de durabilitate și de securitate a aprovizionării. S-a estimat că nu ar fi necesară intervenția UE în fazele de punere în aplicare a unor astfel de proiecte, întrucât interesele comerciale ar face proiectele să avanseze. Prin urmare, bugetul TEN-E a rămas foarte scăzut – aproximativ 22 de milioane EUR anual în perioada acestui raport.

Raportul sintetizează progresul realizat de TEN-E în perioada 2007-2009 în ceea ce privește sprijinirea industriei energetice în vederea elaborării și punerii în aplicare a unor proiecte de rețele strategice. Perioada acoperită în acest raport face obiectul Orientărilor TEN-E[1] adoptate în septembrie 2006, care le-au înlocuit pe cele din 1996[2] și 2003[3]. Noile orientări au revizuit obiectivele politicii și au introdus o serie de noi concepte și instrumente, cum ar fi niveluri de prioritate diferite și coordonatori europeni, în vederea asigurării unei abordări mai precise cu privire la aplicarea proiectelor și a unei mai bune coordonări între statele membre în legătură cu coridoarele transnaționale. Raportul își propune, de asemenea, să evalueze domeniile în care TEN-E au avut un impact pozitiv, precum și punctele slabe ale acestora.

Informații detaliate privind proiectele de interes european și proiectele prioritate se găsesc în anexă[4]. Aceasta conține o descriere sumară a proiectelor, prezintă progresele înregistrate în punerea lor în aplicare și prezintă sursele de finanțare în perioada 2007-2009. Include o evaluare detaliată a problemelor întâlnite în cursul punerii în aplicare a proiectelor.

Cadrul politicii energetice în UE a fost modificat radical în perioada prezentului raport. Au fost adoptate obiective ambițioase în domeniul energiei și climei (obiectivele 20-20-20) și al treilea pachet privind piața internă a energiei. Aceste obiective constituie în prezent o parte centrală a noii Strategii UE 2020[5] lansată de Comisie în martie 2010. De asemenea, în această perioadă UE s-a confruntat cu cea mai mare criză economică din istoria sa. Pe deasupra, s-au produs schimbări geopolitice în domeniul energiei odată cu apariția Chinei și a altor țări emergente ca importatori majori de energie.

Acest raport evidențiază importanța infrastructurii energetice pentru obiectivele de ansamblu ale politicii energetice a UE și îndeplinirea obiectivelor 20-20-20 ale acesteia. Raportul contribuie la pregătirea unei propuneri privind un nou Instrument UE pentru infrastructura și securitatea energetică, astfel cum a solicitat Consiliul European în martie 2009[6] și cum s-a anticipat în Comunicarea privind a doua revizuire strategică a politicii energetice (2008)[7] și în Cartea verde privind rețelele energetice (2008)[8].

PROGRESE ÎN APLICAREA PROIECTELOR TEN-E

Politica TEN-E a fost elaborată și configurată în anii '90 prin orientările succesive privind TEN-E și regulamentul financiar corespunzător. Obiectivele actuale ale politicii TEN-E sunt (1) de a sprijini finalizarea pieței interne a energiei din UE, (2) de a reduce izolarea regiunilor defavorizate și insulare, (3) de a asigura și diversifica sursele de energie ale UE inclusiv prin cooperarea cu țări terțe, (4) de a contribui la dezvoltarea durabilă și protecția mediului. Actualul cadru al politicii TEN-E include rețele de transport al electricității, gazului și olefinului.

Orientările pentru rețelele transeuropene de energie introduse în 2006 au enumerat proiectele eligibile pentru cofinanțare comunitară în conformitate cu obiectivele și prioritățile menționate mai sus. În total, există aproximativ 550 de proiecte TEN-E, ordonate în trei categorii, în funcție de importanța lor estimată pentru obținerea unor beneficii europene mai ample.

Proiectele de interes european au un caracter transfrontalier sau au un impact considerabil asupra capacității transfrontaliere. Acestea au cea mai înaltă prioritate la finanțarea de la bugetul comunitar pentru TEN-E.

Din cele 32 de proiecte de electricitate și 10 proiecte de gaz de interes european, au fost finalizate 9 proiecte, dintre care cinci în sectorul electricității și patru în cel al gazului. În afară de acestea, 12 proiecte sunt în curs de construcție din 2007, dintre care nouă în sectorul electricității și trei în cel al gazului. Doar un foarte mic număr de proiecte de interes european s-au confruntat cu întârzieri serioase, cum ar fi Yamal (nu a început faza de studiu) sau Baltic Interconnector (construcția a fost suspendată deși au fost acordate autorizațiile necesare). Un proiect a fost abandonat [linia Stupava (SK) – sud-estul Vienei (AT)].

Proiectele prioritare au un impact considerabil asupra funcționării pieței interne, utilizării surselor de energie regenerabilă și/sau securității aprovizionării. Proiectele sunt selectate dintre proiectele de interes comun și au o prioritate secundară pentru a beneficia de asistența financiară a Comunității.

Numărul proiectelor prioritare de electricitate și de gaz se ridică la aproximativ 140 și respectiv 100. Între 2007-2009 au fost finalizate 21, adică 9, respectiv 12 în sectorul electricității și al gazului. În plus, 46 de proiecte sunt în construcție în prezent, dintre care 33 în sectorul electricității și 13 în cel al gazului.

Proiectele de interes comun îndeplinesc obiectivele și prioritățile stabilite în orientări și demonstrează o potențială viabilitate economică pe baza unei analize costuri/beneficii, din perspectiva mediului, securității aprovizionării și coeziunii geografice. Orientările enumeră 164 de proiecte de interes comun în domeniul electricității și 122 în cel al gazului.

În perioada acestui raport, mai multe proiecte din toate cele trei categorii au fost redefinite în urma unor modificări ale cererii de pe piață sau a dificultăților întâlnite în cursul punerii lor în aplicare. De aici decurge că este necesară o definiție mai flexibilă a proiectelor TEN-E pentru a răspunde mai bine nevoilor de dezvoltare a rețelelor.

TEN-E s-au dovedit cel mai eficiente în cazul acelor proiecte care au fost selectate pentru finanțarea de primă prioritate, și anume proiectele de interes european, și care s-au bucurat de un sprijin politic considerabil, având, de asemenea, potențial comercial. Este necesar ca TEN-E să se axeze pe un număr restrâns de proiecte strategice care sunt prioritare la nivel european. În același timp, definiția proiectelor ar trebui să fie flexibilă pentru a răspunde mai bine evoluțiilor de pe piață.

FINANțAREA INFRASTRUCTURII TEN-E

În UE, infrastructura energetică este finanțată în principal de operatorii de sisteme de transport prin intermediul taxelor (principiul „utilizatorul plătește”). Resursele proprii ale operatorilor de sisteme de transport se ridică la aproximativ 20-100% din totalul investiției necesare, în funcție de dimensiunea investiției globale. Restul finanțării este, de regulă, acoperit prin împrumuturi de la instituțiile financiare internaționale sau bănci comerciale. Parteneriatele cu întreprinderile care operează în sectorul gazului și al electricității, altele decât operatorii de sisteme de transport, pot oferi uneori, de asemenea, capital suplimentar. În cele mai multe cazuri, statele membre nu participă direct la finanțarea proiectelor TEN-E, întrucât acestea sunt realizate și finanțate de obicei de operatorii de sisteme de transport.

Sprijinul financiar acordat de UE pentru proiectele TEN-E este furnizat printr-o serie de instrumente:

- Regulamentul financiar TEN [9], revizuit în iunie 2007, completează orientările TEN-E. Bugetul programului de finanțare al TEN-E se ridică la 155 de milioane EUR pentru perioada bugetară 2007-2013, dintre care aproximativ 70 de milioane EUR pentru perioada 2007-2009. Deși rata maximă de cofinanțare este de până la 50% pentru studii și 10% din costurile eligibile ale lucrărilor, aceasta nu se ridică decât rar la mai mult de 0,01-1% din costurile de investiții totale ale unui proiect;

- Banca Europeană de Investiții joacă un rol important în punerea în aplicare a proiectelor TEN-E. Între 2007-2009, pachetele financiare s-au ridicat la 2 561 de milioane EUR și la 3 407 milioane EUR, pentru proiecte de gaz și respectiv de electricitate;

- ca urmare a recunoașterii importanței lor sociale și economice, proiectele de infrastructură energetică au dobândit o prioritate sporită în cadrul altor surse de finanțare ale UE, inclusiv fondurile structurale , instrumentele pentru preaderare (IPA) și politica europeană de vecinătate (IEPV[10]/FIV[11]) , programul-cadru de cercetare și dezvoltare tehnologică . Aceste programe au un buget considerabil mai mare decât TEN-E pentru măsurile din domeniul energetic. Cu toate acestea, sumele absolute au rămas scăzute, cu excepția fondurilor structurale, în cazul cărora sprijinul pentru proiectele TEN-E a atins aproape 700 de milioane EUR;

- în 2009, în mod excepțional, Consiliul a fost de acord să aloce 3,98 miliarde EUR pentru infrastructura și tehnologia din domeniul energetic în cadrul Programului energetic european pentru redresare (PEER) . În 2009, criza economică a avut un impact major asupra proiectelor comerciale de infrastructură. Aceste fonduri vizează proiecte în cazul cărora întârzierile cauzate de retragerea creditului ar fi nu doar nocive pentru securitatea aprovizionării în UE și așadar pentru creșterea economică în viitor, ci ar avea și un impact serios asupra ocupării forței de muncă și competențelor din sectoarele energiei și construcțiilor, împiedicând introducerea tehnologiilor axate pe energii regenerabile și cu emisii scăzute de carbon în rețelele energetice. O mare parte a finanțării PEER va fi acordată proiectelor care reprezintă priorități pentru TEN-E.

Bugetul TEN-E este utilizat mai eficient prin îmbunătățirea coordonării cu alte activități și instrumente din domeniul infrastructurii energetice din UE. Potențialul pentru coordonarea mai eficientă, inclusiv cu măsurile naționale, ar putea fi structurat mai bine pentru a consolida sinergiile și obținerea de rezultate, nu doar pe plan financiar, ci și în vederea asigurării coerenței de ansamblu a acțiunilor și politicilor UE. Este necesară o coordonare intensificată între TEN-E și instrumentele IPA/IEPV pentru a genera mai multe posibilități de integrare a rețelelor și a piețelor și pentru a ține seama mai bine de aspecte cum ar dezvoltarea unor rețele inteligente, precum și îmbunătățirea interconexiunilor între noile state membre (fondurile structurale și BEI) și țările terțe (IPA, IEPV/FIV). Ar putea fi sporit în mod considerabil impactul TEN-E prin consolidarea acestei abordări.

CONSOLIDAREA IMPACTULUI POLITIC

Orientările din 2006 au reafirmat obiectivele stabilite de mult timp ale TEN-E, și anume de a încuraja funcționarea eficientă și dezvoltarea pieței interne a energiei și de a reduce izolarea regiunilor defavorizate și insulare. Acestea au pus și un accent reînnoit pe nevoia de a consolida securitatea surselor de energie și au confirmat noul obiectiv referitor la sprijinirea dezvoltării durabile și a protecției mediului.

În perioada de raportare, programul TEN-E a avut o contribuție pozitivă la dezvoltarea și funcționarea pieței interne a energiei. În special, cele unsprezece proiecte energetice transfrontaliere finalizate, care au fost accelerate de cadrul politic TEN-E, au permis creșterea comerțului de energie și a concurenței, contribuind la convergența prețurilor medii la energie și stimulând integrarea piețelor și astfel dezvoltarea unei adevărate piețe interne a energiei.

Securitatea aprovizionării a fost consolidată și prin creșterea capacității de transport între statele membre, precum și în interiorul acestora, atât pentru electricitate și gaz, precum și prin cele trei proiecte de terminale GNL și de stocarea a gazului. În această privință, TEN-E au contribuit la o mai mare diversitate a surselor de gaz. Cu toate acestea, doar prin PEER sunt realizate investiții semnificative în tehnologia fluxului invers al gazului pentru punctele de interconexiune de gaz noi și/sau existente, ceea ce consolidează securitatea aprovizionării.

Progresele au fost mai modeste în ceea ce privește obiectivele de reducere a izolării regiunilor periferice și a insulelor. Patru din nouă proiecte sunt în curs de construcție. Incertitudinea cu privire la combinația utilizată în viitor pentru generarea electricității (gaz importat, respectiv energii regenerabile) constituie o frână în calea dezvoltării infrastructurii pe piețele izolate.

În ultimii ani, cadrul TEN-E a fost consolidat prin extinderea obiectivelor dincolo de interconectarea piețelor, incluzând securitatea și diversificarea aprovizionării și durabilitatea. Cu toate acestea, programul funcționează cel mai eficient în cazul proiectelor majore de interconexiuni, care sunt motivate în mare parte de ofertă. Impactul TEN-E a fost mai puțin relevant în ceea ce privește abordarea provocărilor mai recente legate de obiectivele politicii strategice a UE în domeniul energiei.

CONSOLIDAREA COORDONăRII șI COOPERăRII

Orientările au stabilit un cadru pentru o cooperare mai strânsă, inclusiv prin îmbunătățirea schimbului de informații și a coordonării între statele membre. În această perioadă de raportare, TEN-E au fost utilizate pentru prima dată pentru a numi coordonatorii europeni, în septembrie 2007 fiind numiți patru coordonatori pe o perioadă de patru ani[12].

Rolul coordonatorilor a fost de a media în cadrul proiectelor transfrontaliere strategice, pentru a rezolva dificultățile practice care țineau în loc proiectele respective. Cu doi ani mai târziu, doi dintre coordonatori și-au încheiat cu succes mandatul și doi mai sunt încă activi. Coordonatorii au acționat cel mai eficient în situațiile în care au fost capabili să aducă laolaltă la cel mai înalt nivel statele membre pentru a rezolva problemele politice și administrative. Acest lucru a fost posibil datorită imparțialității și experienței lor politice, mandatului clar, calendarului strict și interacțiunii strânse cu Comisia și statele membre la cel mai înalt nivel. Un dezavantaj îl reprezintă riscul confuziei între rolurile relative ale coordonatorilor și Comisiei, în special dacă mandatul acestora acoperă proiecte care depășesc granițele UE.

În paralel, Comisia a jucat un rol activ în aducerea laolaltă a părților interesate relevante cu scopul de a se ajunge la un consens cu privire la calea de urmat în cazul unor proiecte regionale complexe și sensibile din punct de vedere politic. Acestea includ în special Planul de interconectare a pieței energiei din zona baltică (BEMIP), Coridorul sudic inclusiv Nabucco, precum și sprijinul pentru inițiativele regionale cum ar fi Forumul Pentalateral (gaz și electricitate) și noul Forum Heptalateral (electricitate) promovat în prezent de Germania și Polonia.

Coordonarea între statele membre și autoritățile naționale de reglementare a devenit mai importantă pe măsură ce se intensifică lucrările în vederea realizării unei rețele europene de electricitate și de gaz pe deplin interconectate.

Intervenția coordonatorilor europeni a abordat unele din punctele slabe ale cadrului TEN-E existent. Activitatea acestora a dus la progrese semnificative ale proiectelor respective, în special în cazurile în care proiectele se confruntă cu obstacole clar definite și implică puține țări și întreprinderi.

S-a dovedit esențial rolul Comisiei de facilitare a punerii în aplicare a unor proiecte regionale complexe, care implică mai multe țări și întreprinderi și necesită o abordare multisectorială.

PROCEDURI DE AUTORIZARE

Prin definiție, aproape toate proiectele TEN-E se confruntă cu anumite obstacole în cursul aplicării lor. Obstacolele se referă în principal la constrângerile financiare și tehnice, problemele speciale ale traseului ales și cadrul legal și politic. Unul dintre cele mai mari obstacole este însă legat de procedurile de autorizare. Nu ține de atribuțiile TEN-E să abordeze această chestiune.

Orientările TEN-E impun statelor membre să ia toate măsurile necesare pentru reducerea întârzierilor la proiecte (în special la proiectele de interes european) și totodată să respecte procedurile în materie de mediu. Acest lucru este valabil și pentru țările terțe implicate, în conformitate cu Tratatul privind Carta energiei. Durata imprevizibilă a procedurilor de autorizare, care se pot întinde uneori pe mai mulți ani, reprezintă însă o problemă din ce în ce mai serioasă. În zonele rurale, această problemă poate fi exacerbată de cerințele în materie de mediu și de opoziția publică la proiectele de construcții majore. În proiectele de lungă distanță, așa cum sunt adesea proiectele TEN-E, problemele pot fi multiplicate pentru fiecare comună, regiune și țară prin care trece proiectul.

Majoritatea, dacă nu toate statele membre sunt conștiente de această problemă și unele au început să o abordeze prin noi acte legislative naționale care urmăresc accelerarea sau simplificarea procedurilor de autorizare. Întrucât această legislație este foarte nouă, nu a fost încă testată vulnerabilitatea sa la provocările juridice și la alte probleme practice.

Pentru a asigura sprijinul necesar la nivel național, unele state membre pot declara anumite proiecte ca fiind de interes național. Astfel se pot evita întârzierile în cursul procedurii de autorizare și se poate accelera aplicarea proiectelor de infrastructură.

Însă acest lucru nu a fost realizat în toate statele membre și nu există adesea o coordonare în acest sens la un nivel regional mai vast sau la nivel european pentru proiectele transfrontaliere. În plus, în prezent nu există niciun mecanism în orientările TEN-E care să asigure coerența între prioritățile de infrastructură energetică europene și naționale.

Există o nevoie clară de eficientizare a procedurilor de planificare și autorizare în cazul proiectelor care traversează mai multe jurisdicții. În ultimii doi ani, s-au înregistrat anumite progrese în simplificarea procedurilor de autorizare pentru proiectele majore de infrastructură energetică în statele membre. Cu toate acestea, este nevoie de acțiune la nivelul UE pentru a asigura o coordonare și coerență sporite.

CONCLUZII șI PERSPECTIVE

TEN-E au avut o contribuție pozitivă la proiectele selectate conferind acestora vizibilitate politică și contribuind la obținerea de fonduri de pe piața financiară. „Eticheta TEN-E” acordată proiectelor de interes european maxim și crearea coordonatorilor europeni au contribuit la obținerea acestor rezultate.

Cadrul politicii energetice europene a suferit însă o schimbare dramatică în ultimii ani, făcând necesară o revizuire temeinică atât a conceptului, cât și a justificării cadrului TEN-E. Deja în 2008, Cartea verde a Comisiei Europene privind rețele energetice a analizat în ce măsură sunt adecvate TEN-E pentru îndeplinirea obiectivelor 20-20-20 și a celor în materie de securitate. Cartea verde a sugerat că este necesar un nou instrument pentru a aborda provocările din ce în ce mai importante reprezentate de securitatea energetică și investițiile în rețele în UE. Consiliul European a sprijinit aceste concluzii în martie 2009. Prezentul raport aduce argumente suplimentare în acest sens. Acesta este în concordanță și cu concluziile Consiliului European din martie 2009, care solicită Comisiei să dezvolte un nou instrument pentru securitatea și infrastructura energetică.

Acordul cu privire la o politică energetică[13] a UE din 2007 a stabilit obiective ambițioase și obligatorii privind atât emisiile de gaze cu efect de seră[14], cât și energia din surse regenerabile[15], pentru a combate schimbările climatice, a îmbunătăți competitivitatea și a garanta securitatea aprovizionării cu energie pentru clienții europeni. Este necesară dezvoltarea adecvată a infrastructurii energetice pentru a permite îndeplinirea acestor obiective, în special a celor privind integrarea surselor regenerabile de energie în rețea, atenuarea riscurilor tehnologice mai ridicate ale tehnologiilor cu emisii scăzute de carbon, integrarea piețelor europene ale energiei, precum și pentru a asigura securitatea aprovizionării.

Cadrul de reglementare privind infrastructura de gaz și de electricitate a evoluat considerabil: în vara lui 2009 a fost adoptat al treilea pachet privind piața internă a energiei[16] , care se află în curs de aplicare. Acesta furnizează noi instrumente pentru o mai bună coordonare între operatorii de sisteme de transport și organismele de reglementare. Agenția pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei (ACER) își va începe activitatea în 2011, având obiectivul de a asigura coordonarea regulilor pentru accesul în rețea și investiții transfrontaliere. Rețelele europene ale operatorilor de sisteme de transport de gaz (ENTSO-G) și de electricitate (ENTSO-E) au misiunea de a pune în practică integrarea piețelor, furnizând o viziune europeană a accesului la rețele și a investițiilor în rețele. Una dintre sarcinile lor centrale constă în elaborarea planurilor de dezvoltare a rețelelor pe zece ani; un prim proiect pentru gaz a fost publicat în decembrie 2009 și pentru electricitate, în 2010.

În iulie 2009, în urma celei de-a doua revizuiri strategice a politicii energetice din noiembrie 2008 și a solicitărilor din partea Consiliului și Parlamentului, amplificate de criza gazului din ianuarie 2009, Comisia Europeană a propus un nou regulament privind măsurile de asigurare a securității aprovizionării cu gaz . În timp ce pune accentul principal pe piața internă ca fiind cea mai bună garanție a securității aprovizionării, regulamentul furnizează standarde comune pentru securitatea aprovizionării - standardul pentru infrastructură (n-1) și standarde pentru aprovizionarea clienților protejați. Acesta cere, de asemenea, să se stabilească fluxuri inverse în toate punctele de interconexiune în doi ani de la intrarea sa în vigoare (cu câteva excepții).

Pentru a stimula redresarea economică, Programul energetic european de redresare a alocat aproape 4 miliarde EUR în scopul atragerii finanțării private pentru infrastructura de gaz și electricitate și proiectele de producție a energiei eoliene în larg și de capturare și stocare a carbonului. Acesta oferă câteva lecții utile despre beneficiile unei colaborări mai ample între statele membre și ale implicării strategice la nivel înalt.

În acest context, slăbiciunile TEN-E au apărut în prim plan în 2007-2009. Programul a răspuns prea încet la provocările majore care au apărut în ultimii ani și nu dispune de instrumente suficiente pentru a aborda provocările din ce în ce mai dificile care vor rezulta din obiectivele ambițioase stabilite pentru 2020 și 2050.

Noul mediu politic reprezintă o provocare pentru TEN-E, care nu dispun nici de resursele, nici de flexibilitatea necesară pentru a contribui pe deplin la realizarea obiectivelor ambițioase din domeniul energiei și climei. În cursul anului 2010, Comisia va examina necesitatea unui nou instrument care să reflecte pe deplin importanța infrastructurii pentru îndeplinirea obiectivelor politice.

Pe baza rezultatelor acestui raport, se conturează următoarele priorități care vor fi elaborate și analizate mai bine în cadrul următoarei revizuiri a TEN-E și a evaluării de impact conexe.

În primul rând, trebuie definite mai bine prioritățile strategice ale UE în domeniul infrastructurii energetice. Rețele energetice trebuie modernizate pentru a permite Europei să își îndeplinească obiectivele din domeniul politicii sale energetice, inclusiv obiectivele 20/20/20. Rețelele trebuie să dobândească o dimensiune europeană mai pronunțată pentru a permite dezvoltarea și funcționarea corespunzătoare a pieței interne a energiei, pentru a consolida securitatea aprovizionării, precum și pentru a permite aplicarea noilor tehnologii. Rețelele trebuie, de asemenea, să devină flexibile pentru a permite diversificarea surselor de energie regenerabilă, descentralizarea generării de electricitate, integrarea tehnologiilor inteligente care țin seama de cererea de energie, incluzând conceptul unei „super-rețele” europene de electricitate și gaz, precum și rețelele pentru capturarea și stocarea carbonului (CSC). Vor trebui examinate, de asemenea, dimensiunea externă a infrastructurii și diversificarea rutelor și a surselor de aprovizionare, în special în sectorul gazului, dar posibil și pentru petrol.

În al doilea rând, este nevoie de o nouă abordare în ceea ce privește definiția proiectelor . Împărțirea actuală pe categorii creează confuzie și nu reușește să furnizeze o imagine de ansamblu clară a obiectivelor. Poate fi urmată abordarea adoptată în cadrul celei de-a doua revizuiri strategice a politicii energetice a Comisiei, prin care mai multe proiecte sunt reunite într-o inițiativă regională cum ar fi Coridorul sudic pentru importurile de gaz din regiunea Mării Caspice, sau planul de interconectare pentru regiunea Mării Baltice. Este nevoie de o dezbatere politică cuprinzătoare pentru a decide care vor fi viitoarele priorități în materie de infrastructură europeană.

În al treilea rând, trebuie exploatat mai bine potențialul pentru cooperare între statele membre implicate în proiecte individuale . Aceasta se aplică la nivelul planificării și la nivelul coordonării politice. Sunt inacceptabile situațiile în care proiectele de interes european nu se bucură de un statut național prioritar sau în care aceste proiecte nu sunt sprijinite în aceeași măsură de toate statele membre. Ar trebui examinată posibilitatea înființări unui organism (central) de autorizare într-un stat membru, cel puțin pentru proiectele transfrontaliere în vederea accelerării punerii în aplicare.

În al patrulea rând, o strategie mai solidă a UE în domeniul infrastructurii necesită atragerea unor investiții care să fie pe măsura provocărilor . Abordarea încetățenită în Europa constă în finanțarea investițiilor în rețele din taxele plătite de utilizatorii rețelelor. Aceasta va rămâne caracteristica centrală și pe viitor. Pot exista totuși unele cazuri în care finanțarea publică poate fi justificată pe baza unor beneficii ample la nivel european și a unor eșecuri ale pieței clar demonstrate, care împiedică realizarea investițiilor. Finanțarea existentă, pusă la dispoziție prin intermediul altor instrumente ale UE, trebuie utilizată mai bine și coordonată cu acțiunile din domeniul politicii energetice.

În paralel cu acest raport, Comisia prezintă primele analize cu privire la viitorul Plan de acțiune privind energia, printre ale cărui priorități principale ar trebui să se numere dezvoltarea unei infrastructuri energetice mai solide și mai flexibile, care să fie pe deplin adaptată provocărilor politice ale timpului nostru.

[1] Decizia nr. 1364/2006/CE

[2] Decizia nr. 96/391/CE

[3] Decizia nr. 1229/2003/CE

[4] SEC(2010)xxx

[5] UE 2020 - O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii, 3 martie 2010

[6] Consiliul European de la Bruxelles, 19-20 martie 2009, Concluziile președinției 7880/1/09

[7] COM(2008) 781

[8] COM(2008) 782

[9] Regulamentul (CE) nr. 680/2007

[10] Instrumentul european de vecinătate și parteneriat

[11] Facilitatea de investiții pentru vecinătate

[12] Dl Mario Monti, dl Josiaz van Aartsen, dl Georg Wilhelm Adamowitsch și prof. Wladyslaw Mielczarski. A se vedea rapoartele anuale și alte documente relevante elaborate de coordonatorii europeni la adresa: http://ec.europa.eu/energy/infrastructure/tent_e/coordinators_en.htm.

[13] COM (2007) 1 a sprijinit concluziile Consiliului din primăvara lui 2007.

[14] Directiva 2009/29/CE de modificare a Directivei 2003/87/CE în vederea îmbunătățirii și extinderii sistemului comunitar de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră, Decizia nr. 406/2009/CE privind efortul statelor membre de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră astfel încât să respecte angajamentele Comunității de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2020

[15] Directiva 2009/28/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile

[16] Directivele 2009/72-73/CE, Regulamentele (CE) 713-714-715/2009