52009DC0527

[pic] | COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE |

Bruxelles, 7.10.2009

COM(2009) 527 final

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU, COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN, COMITETUL REGIUNILOR ȘI BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Declarație anuală pentru 2009 privind zona euro

{SEC(2009) 1313}

1. Economia Zonei euro în 2009

După undele de șoc resimțite în urma celei mai grave crize cu care s-a confruntat omenirea din anii '30 încoace, încep să se întrevadă semne ale stabilizării economice. În întreaga lume, în urma unor intervenții strategice importante, s-a ajuns la un anumit grad de stabilitate în cadrul sistemului financiar. În cursul verii, situația financiară a cunoscut o ameliorare, iar mai mulți indicatori financiari au revenit la nivelurile de dinaintea crizei. Și indicatorii referitori la încrederea întreprinderilor și a consumatorilor s-au îmbunătățit în ultimele luni. Comerțul mondial s-a stabilizat, iar faza de destocare pare să se încheie. Relativa reziliență a consumului s-a dovedit a fi un factor stabilizator în perioada de recesiune, în condițiile în care deflația și măsurile de salvgardare incluse în pachetul de măsuri de stimulare fiscală au contribuit la susținerea veniturilor gospodăriilor.

Conform celor mai recente previziuni intermediare ale serviciilor Comisiei, publicate în septembrie 2009, creșterea economică în zona euro urmează să înregistreze o scădere de 4% în 2009, la același nivel ca cel anunțat în previziunile din primăvara acestui an. Restrângerea activității în primul trimestru, mai puternică decât se estimase, a fost compensată de stabilizarea din al doilea trimestru, mai rapidă decât se prognozase, în special în Franța și în Germania.

Pe de altă parte, însă, este încă prea devreme pentru a trage concluzii cu privire la forța și soliditatea redresării economice. În timp ce băncile lucrează la consolidarea ratelor de solvabilitate, ajutate de orientarea favorabilă a politicii monetare și de pachetele de măsuri de salvare, stabilizarea piețelor financiare nu a generat încă rezultate concrete în ceea ce privește oferta de credit în cadrul economiei, care a scăzut considerabil în prima jumătate a anului 2009. Perspectivele tot mai slabe de pe piața muncii reprezintă la rândul lor o sursă de îngrijorare și nesiguranță. Există însă și o parte pozitivă: numărul mare de măsuri de relansare care urmează să fie aplicate și care trebuie luate și ele în considerare. În linii mari, sustenabilitatea redresării nu reprezintă încă o certitudine.

Moneda euro a acționat ca un adevărat scut în cadrul acestei crize. Moneda unică a protejat în mod eficient zona euro de fluctuațiile provocate de cursul de schimb și de rata dobânzii, care s-au dovedit atât de nocive pentru statele membre în perioade anterioare de turbulență pe piața financiară. Euro a jucat, de asemenea, un rol important ca stâlp de susținere pentru politicile macroeconomice ale statelor membre care pregătesc activ adoptarea monedei unice sau ale căror monede sunt legate de euro. În fine, capacitatea zonei euro de a acționa rapid și coordonat cu alte bănci centrale a contribuit la stabilitatea întregului sistem monetar internațional.

Criza financiară a sporit interesul pentru moneda unică din partea statelor membre car nu aparțin zonei euro. S-au evidențiat în special două posibile avantaje legate de apartenența la zona euro: în primul rând, euro ar înlătura riscul unor fluctuații neașteptate și perturbatoare ale cursului de schimb, iar în al doilea rând ar oferi instituțiilor financiare naționale acces la lichiditățile Băncii Centrale Europene. În același timp, însă, criza a demonstrat că euro nu rezolvă toate problemele economice; în mod special, moneda unică nu este un răspuns la provocările legate de dezechilibrele interne și externe, după cum a reieșit în cazul anumitor țări din zona euro care se confruntau cu astfel de dezechilibre și care au fost puternic afectate. Această experiență confirmă că este foarte important să se realizeze un nivel ridicat de convergență sustenabilă înainte de adoptarea euro, în conformitate cu Tratatul. Țările care doresc să adere la zona euro trebuie să-și pregătească economiile în acest scop prin intermediul unor politici de întărire a disciplinei fiscale, să evite dezechilibrele macroeconomice și să susțină productivitatea, competitivitatea și, în fine, capacitatea economiei de adaptare la UEM.

Criza amplifică însă anumite probleme cu care se confruntă zona euro. Ea afectează sustenabilitatea finanțelor publice și creșterea potențială. De asemenea, cu toate că schimbările generate de criză contribuie la reducerea anumitor dezechilibre în zona euro, există riscul accentuării diferențelor la nivel de competitivitate dacă acțiunile strategice nu sunt coordonate în mod corespunzător.

Ca o consecință a scăderii drastice a veniturilor, a măsurilor de stimulare fiscală luate în cadrul Planului european de redresare economică (PERE) și a intervenției stabilizatorilor automați, soldurile bugetare s-au deteriorat semnificativ. Datorită acțiunilor strategice eficiente întreprinse începând cu toamna anului 2008, coordonate în contextul PERE, s-au evitat colapsul financiar și pierderea generalizată a încrederii. Politicile bugetare au fost îndreptate cu succes către nevoia urgentă de a depăși recesiunea economică. Măsurile discreționare de stimulare fiscală și funcționarea stabilizatorilor automați au acționat ca un amortizor pentru activitatea economică și au contribuit la apariția recentelor semnale de ameliorare, însă au condus la o deteriorare considerabilă a finanțelor publice. Deficitele publice în creștere, creșterea limitată sau negativă precum și sprijinul acordat sectorului bancar contribuie la creșterea semnificativă a nivelurilor datoriei publice. În prezent, se estimează că deficitul bugetar mediu din zona euro va crește de la 2% din PIB în 2008 la peste 5% din PIB în 2009. Pe baza actualelor planuri și estimări, se preconizează că deficitul din zona euro va continua să crească la nivelul de 6½% din PIB în 2010, în timp ce datoria publică ar putea atinge 84% din PIB, ceea ce reprezintă o creștere de 18 puncte procentuale față de 2007. În 2009, probabil cu excepția Ciprului și a Luxemburgului, aproape toate statele membre ale zonei euro vor anunța rate ale deficitului bugetar care se vor situa deasupra pragului de 3% din PIB, iar anumite țări vor depăși considerabil acest nivel. În prima jumătate a anului 2009, la inițiativa Comisiei, Consiliul a declanșat proceduri de deficit excesiv (PDE) pentru Grecia, Irlanda, Franța, Malta și Spania, din cauza depășirii în 2008 a valorii de referință (2007 în cazul Greciei)[1]. Comisia propune acum Consiliului să declanșeze PDE pentru țările care, conform estimărilor, vor depăși valoarea de referință în 2009. Aplicarea flexibilă a procedurii de deficit excesiv permisă în temeiul Pactului oferă statelor membre sprijin și orientare importante în aceste împrejurări dificile. Ca urmare, căile de consolidare bugetară recomandate în cadrul PDE au fost în general gândite pe termen mediu și, în funcție de situația specifică a fiecărei țări, au fost recomandate termene-limită mai lungi pentru corectarea deficitelor excesive.

Criza ar putea accelera presiunile de scădere a tendinței de creștere. Comisia a estimat că, pe termen lung, creșterea potențială a PIB în zona euro va înregistra o scădere ca urmare a îmbătrânirii populației. Acest fenomen ar putea lua proporții sub influența mai multor factori care acționează în contextul crizei. În primul rând, șomajul, dacă persistă, va genera o lipsă prelungită, poate chiar permanentă, de competențe profesionale de valoare. În al doilea rând, stocurile de echipamente și de infrastructură vor scădea și ar putea deveni depășite ca urmare a scăderii investițiilor și a schimbărilor sectoriale. În al treilea rând, procesul de inovare ar putea fi stopat, deoarece cheltuielile cu cercetarea și dezvoltarea sunt de obicei primele la care se renunță în condiții de recesiune. Primele de risc mai mari ar putea face ca finanțarea cercetării și dezvoltării să devină mai costisitoare în viitor. Diminuarea creșterii potențiale ar putea fi mai mare în țările care se confruntă cu o recesiune puternică.

Reducerea discrepanțelor la nivelul zonei euro imediat după perioada de criză este binevenită. Imediat după perioada de criza financiară, s-a revenit la creștere în toate statele din zona euro, însă în proporții diferite. Conform previziunilor intermediare ale serviciilor Comisiei, traiectoriile de creștere încep să se disperseze în interiorul zonei euro. De exemplu, în 2009 creșterea a fost revizuită în sus pentru Germania și Franța, în timp ce Italia și Spania au anunțat revizuiri în jos. În ceea ce privește diferențele la nivel de cont curent, corecția actuală de pe piața imobiliară și impactul acesteia asupra cererii interne ar putea contribui la reducerea discrepanțelor, ceea ce reprezintă un pas binevenit către modele de creștere mai echilibrate. Cu toate acestea, convergența este moderată și neuniformă la nivelul statelor membre ale zonei euro.

2. Dezechilibrele acumulate în trecut au făcut ca anumite state membre ale zonei euro să devină vulnerabile în momentul declanșării crizei

Criza a adus în discuție anumite dezechilibre create înainte de izbucnirea acesteia. La nivel mondial, viteza și intensitatea contaminării declanșate de falimentul Lehman Brothers au fost surprinzătoare. Colapsul cererii și al PIB-ului în anumite state membre ale zonei euro a fost la fel de profund ca în alte economii, teoretic mai expuse. Într-adevăr, caracterul global, interconectat al sistemului bancar și financiar este în mare parte răspunzător de această contaminare, însă dificultățile cu care s-au confruntat anumite state membre au evidențiat, de asemenea, mai multe puncte vulnerabile ale zone euro însăși.

Ca urmare a dezechilibrelor acumulate în interiorul zonei euro, anumite economii au fost expuse la șocuri mai mult decât altele. Condițiile macroeconomice favorabile caracterizate de o creștere macroeconomică puternică, de rate scăzute ale inflației, de rate ale dobânzii comprimate și de nivele reduse ale volatilității pieței financiare i-au determinat pe agenții economici să subestimeze considerabil anumite riscuri inerente sistemului financiar la nivel mondial și au facilitat extinderea creditării în întreaga lume. În anumite state membre din zona euro, același mediu economic favorabil a permis și finanțarea creșterii accelerate pe seama acumulării unor mari deficite de cont curent (mai ales în Grecia, Spania, Portugalia și Cipru, dar și în Italia, Malta, Slovenia și Slovacia), în timp ce alte state membre au înregistrat excedente de cont curent din ce în ce mai mari (Germania, Luxemburg, Austria, Țările de Jos, Finlanda). În interiorul zonei euro, dispersia soldurilor de cont curent între aceste două grupuri s-a accentuat constant de la mijlocul anilor '90 și a atins un maxim record chiar înainte de criză. De la o poziție echilibrată în 1999, excedentele s-au acumulat constant și au atins 7,7% din PIB în 2007, în timp ce deficitele agregate au crescut de la 3,5% din PIB în 1999 la 9,7% în 2007.

În țările cu probleme de deficit, discrepanțele au indicat prezența unor dezechilibre interne acumulate în timp. Acestea s-au materializat la nivelul presiunilor interne excesive asupra cererii, al creșterii prețurilor locuințelor și al dezvoltării explozive a sectorului construcțiilor. Această situație s-a manifestat mai ales în Irlanda, Spania și Grecia, care au înregistrat permanent în ultimul deceniu rate de creștere și de inflație mai mari decât restul zonei euro. Deficitele mari de cont curent și intrările de capital asociate acestora se justifică în cadrul unui scenariu de redresare în măsura în care permit economiei să-și mărească stocurile de capital și să pregătească terenul pentru perspective de creștere sustenabile pe termen mediu. Cu toate acestea, în țările cu probleme de deficit, capitalul nu a fost întotdeauna folosit în cele mai productive moduri. Ca urmare, o mare parte a forței de muncă a fost atrasă către sectoarele cu grad mare de ciclicitate, cum ar fi sectorul construcțiilor, care necesită în prezent schimbări substanțiale.

Pe de altă parte, țările cu excedente și-au consolidat atuurile tradiționale, modelul de creștere fiind centrat pe sectorul deja competitiv al exporturilor. În aceste țări, motorul cererii interne nu a fost niciodată cu adevărat mai puternic decât cel al exportului. Impactul crizei a evidențiat vulnerabilitatea acestui model de creștere la fluctuațiile cererii la nivel mondial, cu implicații asupra creșterii în zona euro în ansamblu.

O altă sursă de dezechilibre a fost creșterea rapidă a sectorului financiar. Cazul Irlandei a fost unul de manual de economie, deoarece ponderea sectorului financiar în valoarea adăugată totală era în 2007 de 10,6%, comparativ cu numai 5% în medie în zona euro. În urma crizei, activele toxice supraevaluate au slăbit sectorul bancar și au creat presiuni asupra autorităților care au acționat ca împrumutători de ultimă instanță.

Aceste dezechilibre explică de ce criza a afectat anumite state mai mult decât pe altele. Întrucât acumularea unor datorii externe importante a accentuat expunerea la șocurile financiare, țările cu probleme de deficit au manifestat un apetit redus pentru risc pe piețele financiare. Ajustarea sectoarelor supradimensionate ale construcțiilor a avut la rândul său un impact important asupra creșterii și ocupării forței de muncă încă de la declanșarea crizei. În paralel, țările cu excedente au fost aproape imediat afectate de scăderea cererii la nivel mondial și s-au confruntat cu un declin brusc al creșterii. Țările cu sectoare bancare mai mari prezintă riscul de a acumula datorii fiscale importante. În general, statele membre care s-au bazat pe modele de creștere dezechilibrate au suferit scăderi economice deosebit de severe.

Impactul crizei demonstrează că este necesar să se ia măsuri. Deși aceste dezechilibre și riscurile asociate au fost identificate cu ani în urmă, soluționarea lor a fost amânată deoarece factorii politici din statele membre au ignorat în mare parte aceste dezechilibre în perioade economice favorabile. Ele însă nu mai trebuie ignorate.

3. Problemele nerezolvate au afectat, de asemenea, capacitatea zonei euro de a reacționa în fața crizei

Integrarea financiară aprofundată în zona euro nu a fost însoțită de consolidarea mecanismelor de supraveghere. Mecanismele de supraveghere actuale nu au reușit să promoveze o cultură comună în domeniul supravegherii, să explice legăturile sistemice dintre piețele financiare și economia reală și să ofere un cadru rezistent la șocuri în vederea unei reacții rapide și coordonate în momentul declanșării crizei. Primele reacții au fost disparate și bazate în mare parte pe rațiuni interne. De exemplu, inițiativele cu privire la schemele de garantare a depozitelor și deconsolidarea în regim de urgență a unei instituții financiare transfrontaliere importante a demonstrat absența unor proceduri valabile de gestionare a crizelor. Primul summit al Eurogrupului organizat la nivel de șefi de state și guverne, care a avut loc la Paris în octombrie 2008, a acționat ca un catalizator pentru o reacție din partea UE.

Comisia a lansat acțiuni concrete pentru a umple aceste goluri. Aceasta a creat un cadru comun de implementare a planurilor naționale de salvare a băncilor, în conformitate cu normele în materie de ajutoare de stat, beneficiind în acest sens și de sprijinul BCE. Ulterior, pe baza concluziilor Grupului Larosière, Comisia a prezentat propuneri oficiale de legislație în vederea creării unei noi arhitecturi europene în domeniul supravegherii financiare. Propunerile au ca obiectiv consolidarea supravegherii prudențiale atât a instituțiilor financiare individuale, cât și a sistemului financiar în ansamblu. În același timp, UE și-a asumat un rol de lider în cadrul reformei care vizează reglementarea piețelor financiare, contribuind decisiv la inițiativele G20.

Deși finanțele publice erau în linii mari într-o situație favorabilă în momentul declanșării crizei, unele state membre au beneficiat de marje limitate de reacție la criză. După mai mulți ani de consolidare fiscală în general reușită, în conformitate cu recomandările Pactului de stabilitate și creștere, cele mai multe state membre se aflau într-o poziție mult mai propice pentru a face față crizei decât înainte. Cu toate acestea, în ciuda perioadei economice favorabile, în anumite state din zona euro consolidarea fiscală nu s-a realizat în totalitate. Nivelurile datoriei publice au rămas ridicate în Grecia, Italia și Belgia, în timp ce în Franța, Grecia și Portugalia consolidarea fiscală a fost lentă și neconcludentă. În alte țări, finanțele publice au devenit dependente de veniturile bugetare provenite din sectorul financiar sau din cel imobiliar, al cărui declin a contribuit la deteriorarea finanțelor publice și a redus considerabil marja de manevră fiscală disponibilă pentru a contracara efectele crizei. În consecință, câteva state membre au fost nevoite să-și limiteze contribuția la măsurile comune de stimulare fiscală în contextul Planului european de redresare economică sau chiar să renunțe la aceasta. Dacă s-ar fi realizat consolidarea, reacția zonei euro în domeniul fiscal ar fi putut fi mult mai decisivă.

În ansamblu, guvernele țărilor din zona euro și-au adus în mod rezonabil contribuția la efortul global de susținere a cererii în cadrul Planului european de redresare economică (PERE), coordonat la nivelul UE. Acestea au implementat o serie amplă de măsuri strategice importante de natură fiscală și structurală. Sprijinul bugetar general se ridică la aproximativ 4,6% din PIB-ul zonei euro (aproximativ 5% pentru UE în ansamblu). Acesta include efectele stabilizatorilor automați și măsurile discreționare combinate de stimulare fiscală ale statelor membre pentru 2009 și 2010, care se cifrează la 1,8% din PIB-ul zonei euro. Dintre cele 590 de măsuri naționale anunțate de statele membre din zona euro, 22% au ca obiectiv stimularea puterii de cumpărare a gospodăriilor, inclusiv a celor mai vulnerabile, 25% sunt destinate susținerii investițiilor, 32% oferă sprijin pentru întreprinderi sau sectoare de activitate, iar 21% sunt menite să îmbunătățească funcționarea piețelor de muncă. Conform evaluării Comisiei din iunie 2009, majoritatea măsurilor sunt oportune și bine orientate, în conformitate cu principiile PERE. Pe de altă parte, însă, există îndoieli cu privire la caracterul reversibil al anumitor măsuri, fapt îngrijorător, deoarece aceste măsuri pot reduce eficacitatea politicilor expansioniste.

Impactul combinat al reacțiilor zonei euro în materie de politici economice ar fi putut fi mai rapid și poate mai puternic dacă această coordonare ar fi început mai devreme și ar fi avut un caracter mai amplu. Coordonarea este importantă pentru UE în ansamblu, însă pentru statele membre ale zonei euro ea este esențială, având în vedere legăturile economice și financiare strânse dintre acestea, precum și faptul că ele folosesc o monedă comună și duc o politică monetară unică. În linii mari, mecanismul existent de coordonare a politicilor în cadrul zonei euro nu a funcționat bine în timpul crizei. Pe baza acestei experiențe, Eurogrupul și-a luat angajamentul de a îmbunătăți coordonarea implementării măsurilor naționale de redresare pentru a se evita regresele nedorite și pentru a se implementa integral cadrul de supraveghere definit de Pactul de stabilitate și creștere. Mai mult ca oricând, zona euro trebuie sa acționeze ca un lider în aceste vremuri dificile.

4. Calea de urmat: asigurarea unei ajustări interne eficace și a unei creșteri sustenabile într-un mediu plin de provocări

Criza a demonstrat că statele membre ale zonei euro trebuie să realizeze urgent progrese rapide cu privire la programul de reforme UEM@10: extinderea și aprofundarea supravegherii macroeconomice. O UEM care să funcționeze eficient reprezintă un avantaj major pentru UE în ansamblu. În comunicarea UEM@10 din mai 2008[2], Comisia a propus un program bazat pe trei axe principale, care să îmbunătățească funcționarea UEM într-un context internațional în continuă schimbare, în condițiile îmbătrânirii populației și pe fondul preocupărilor referitoare la energie și la schimbările climatice. Programul intern de politici preconiza extinderea supravegherii în UEM dincolo de politica fiscală, astfel încât să includă aspecte legate de stabilitatea macrofinanciară și de tendințele în materie de competitivitate, definite în contextul strategiei de la Lisabona pentru creștere economică și locuri de muncă, și să asigure în același timp o mai bună integrare a reformei structurale în coordonarea politică generală din cadrul UEM. Programul mai preconiza aprofundarea coordonării politicii fiscale și sporirea supravegherii. Programul extern al UEM@10 susținea ideea că euro trebuie să joace un rol mai important în guvernarea economică mondială. Criza a evidențiat necesitatea implementării cu hotărâre a acestui program de reforme.

Este necesară extinderea de urgență a supravegherii macroeconomice pentru a favoriza o reacție politică coordonată în fața provocărilor legate de competitivitate. Se impun măsuri strategice urgente și hotărâte, deoarece divergențele structurale pot submina coeziunea zonei euro. În ciuda avertismentelor repetate, dezechilibrele din interiorul zonei euro nu au fost soluționate în perioade economice favorabile. În momentul de față, criza impune în mod brutal o ajustare a soldurilor de cont curent, prin colapsul cererii interne și creșterea rapidă a șomajului. Este în mod special – dar nu exclusiv – cazul țărilor cu probleme de deficit, cum sunt Spania și Irlanda. În plus, reechilibrarea tendințelor în materie de competitivitate riscă să dureze mai mult ținând cont de: (i) natura globală a crizei, care nu favorizează o strategie bazată pe exporturi; (ii) creșterea potențială mai redusă, care limitează marja disponibilă pentru reechilibrarea diferențelor acumulate în materie de salarii și costuri; (iii) precum și de faptul că, pe măsură ce redresarea se confirmă, țările care au o creștere redusă se pot confrunta cu rate ale dobânzii reale mai mari decât restul zonei euro. În efortul său de a extinde supravegherea macroeconomică, Eurogrupul a convenit în 2008 să revizuiască cu regularitate tendințele în materie de competitivitate în interiorul zonei euro și să încurajeze statele membre să ia măsuri de ajustare. Trebuie realizate eforturi comune pentru remedierea cauzelor care stau la baza evoluțiilor negative în materie de competitivitate în zona euro, iar aceste eforturi trebuie să facă parte din strategia de ieșire din criză a acesteia.

Extinderea supravegherii trebuie să ia în considerare și evoluțiile de pe piața financiară. Supraîndatorarea sectorului privat a generat tendințe economice nesustenabile. Aceste dezechilibre financiare trebuie detectate și soluționate într-un stadiu incipient. Comunicarea UEM@10 a subliniat faptul că „în timp ce integrarea piețelor, în special în sectorul serviciilor financiare, este benefică, în general, pentru UEM, aceasta poate accentua divergențele dintre țările participante, în cazul în care nu este însoțită de politici adecvate”. Criza demonstrează cât de rapid pot afecta șocurile economia reală și cât de puternice sunt reacțiile în buclă. Pe lângă extinderea supravegherii macroeconomice la nivelul evoluțiilor în materie de competitivitate din interiorul zonei euro, identificarea din timp a creșterii prețurilor activelor pare esențială în vederea evitării corecțiilor costisitoare ale dezechilibrelor fiscale și externe într-o etapă ulterioară.

Supravegherea trebuie aprofundată pentru a se garanta sustenabilitatea finanțelor publice. Ulterior crizei, creșterea redusă și nivelul tot mai ridicat al datoriei riscă să pună finanțele publice într-o situație precară, chiar în momentul în care impactul îmbătrânirii populației începe să se facă simțit. În cadrul unei coordonări bugetare aprofundate în zona euro, este necesar un angajament ferm în direcția unei strategii bugetare care să poată oferi un echilibru între criteriile de stabilizare și cele de sustenabilitate, în conformitate cu Pactul de stabilitate și creștere. Pentru a elabora un set coerent de politici bugetare pentru zona euro, miniștrii de finanțe au convenit în iunie 2009 cu privire la termenii de referință pentru furnizarea de orientări în vederea elaborării bugetelor guvernamentale pentru 2010 (raportul intermediar de trecere în revistă a stadiului de executare a bugetului). În special, miniștrii au decis ca, imediat ce se confirmă redresarea economică și se diminuează și mai mult riscurile de revenire la recesiune, politicile bugetare trebuie să se orienteze către consolidare. De asemenea, miniștrii au convenit că ritmul consolidării bugetare trebuie să fie diferențiat de la o țară la alta, luându-se în considerare nu numai ritmul redresării, pozițiile bugetare și nivelul datoriei, ci și costurile estimate ale îmbătrânirii populației, dezechilibrele externe și riscurile care amenință sectorul financiar.

De asemenea, consolidarea ar trebui să ducă la îmbunătățirea calității finanțelor publice și să limiteze evoluția datoriei, contribuind în același timp la creșterea pe termen lung, consolidând cheltuielile neproductive și intensificând stimulentele pentru creșterea capacității de producție a economiei. În plus, cadrele bugetare naționale trebuie să fie întărite, astfel încât să poată conduce la o consolidare eficace în perioade economice favorabile. În concluzie, criza a demonstrat că, în cadrul supravegherii macroeconomice, sustenabilitatea trebuie să reprezinte piatra de temelie pentru elaborarea strategiilor economice.

Coordonarea politicilor și acțiunilor statelor membre trebuie intensificată pentru a permite strategii judicioase de ieșire din criză. Strategiile de ieșire din criză credibile și bine coordonate sunt deosebit de importante pentru zona euro, deoarece ele asigură creșterea sustenabilă și evită dispersarea traiectoriilor de creștere potențială în momentul în care se revine la creștere economică. În esență, coordonarea ar trebui să ia forma unor acorduri comune cu privire la calendarul acțiunilor, la ritmul și la structurarea pe etape a normalizării politicilor. Renunțarea în cele din urmă la măsurile de stimulare fiscală și de sprijinire a întreprinderilor, însoțită de elaborarea unor planuri credibile de consolidare bugetară și de reforme structurale, ar îmbunătăți perspectivele de stabilitate a prețurilor și ar facilita astfel implementarea politicii monetare. Progresele rapide în domeniul redresării sectorului financiar ar fi esențiale pentru a se garanta că sistemul bancar nu reprezintă un obstacol în calea redresării și că obiectivul politicii monetare de stabilizare a prețurilor nu intră în conflict cu obiectivul stabilității financiare. Se va impune ca strategiile naționale de ieșire din criză să încorporeze reacții politice diferențiate, astfel încât să se obțină cele mai bune rezultate globale. În conformitate cu recomandările Consiliului pentru zona euro în contextul strategiei de la Lisabona, sunt necesare progrese în implementarea reformelor menite să intensifice creșterea potențială și să faciliteze adaptarea la șocuri.

Ce concluzii se pot trage în ceea ce privește guvernarea. Criza a evidențiat necesitatea de a consolida cadrul de supraveghere și guvernare pentru zona euro. În comunicarea UEM@10 din 2008, Comisia sublinia deja că statele membre ale zonei euro trebuie să dea dovadă de mai multă voință politică și să acționeze în calitate de lider pentru a transforma acordul comun în acțiune politică concertată și cerea statelor membre să se implice cu adevărat în activitatea Eurogrupului, pe care să îl considere ca fiind un organism politic destinat discuțiilor deschise și acțiunilor hotărâte. Tratatul de la Lisabona oferă platforma necesară pentru îmbunătățirea în continuare a guvernării economice a zonei euro. Noul protocol anexat la Tratatul de la Lisabona subliniază necesitatea unei coordonări din ce în ce mai strânse a politicilor economice în zona euro și conferă recunoaștere oficială Eurogrupului și președintelui acestuia. De asemenea, tratatul consolidează rolul Comisiei în supravegherea funcționării UEM.

Unită, zona euro poate influența agenda mondială. Faptul că G20 a devenit forumul de predilecție pentru promovarea reformelor economice și de guvernare financiară la nivel mondial ridică anumite semne de întrebare pentru zona euro. În urma crizei, economia mondială se confruntă cu dificultatea de a gestiona tranziția către un model de creștere mai echilibrat și mai sustenabil în cadrul celor mai importante economii ale lumii. În acest scop, se justifică rolul sporit al supravegherii mondiale sub auspiciile FMI. În acest context, zona euro ar trebui considerată ca fiind o entitate economică unică, a cărei importanță va crește odată cu aderarea treptată a noilor membri. Pentru ca zona euro să poată reprezenta o voce puternică la nivel mondial, este necesară consolidarea reprezentării externe a UE, în special în cadrul FMI. Acum este momentul cel mai propice pentru acest lucru, deoarece se intensifică discuțiile cu privire la cotele de participare și la reprezentare. Din acest motiv, orientarea prezentată în urmă cu un an de Comisie în comunicarea UEM@10 este în prezent mai pertinentă ca oricând.

[1] Toate documentele referitoare la PDE sunt disponibile la adresa http://ec.europa.eu/economy_finance/netstartsearch/pdfsearch/pdf.cfm?mode=_m2

[2] „UEM@10: succese și provocări după 10 ani de Uniune Economică și Monetară”, Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic și Social European, Comitetul Regiunilor și Banca Centrală Europeană - COM(2008) 238, 7.5.2008.