52007DC0357

[pic] | COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE |

Bruxelles, 27.6.2007

COM(2007) 357 final

COMUNICAREA COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI CONSILIU

De la Cairo la Lisabona – Parteneriatul Strategic UE-Africa

{SEC(2007) 855}{SEC(2007) 856}

COMUNICAREA COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI CONSILIU

De la Cairo la Lisabona – Parteneriatul Strategic UE-Africa

1. INTRODUCERE

1.1. Noi realităţi

Africa se poziţionează în prezent în centrul scenei politice internaţionale, însă noutatea veritabilă constă în faptul că Africa - şi Uniunea Africană (UA) în particular – se impune drept un actor politic de sine stătător şi nu o chestiune ce ţine de politica de dezvoltare. Este tot mai evident faptul că Africa este importantă - atât ca voce politică, cât şi ca forţă economică şi ca sursă imensă de potenţial uman, cultural, natural şi ştiinţific. Există o serie de factori care explică aceasta, de la factorii instituţionali (Uniunea Africană) până la cei politici (procesele de reformă şi democratizare), de la cei economici (dezvoltare rapidă a sectorului materiilor prime, oportunităţi atractive de investiţii, creştere economică susţinută pe continent, cu o medie de 5,5% în ultimii ani, chiar în jurul pragului de 7 % necesar pentru o reducere durabilă a sărăciei, în cazul a nouă ţările africane[1] în 2005) la cei strategici (realinierea puterilor mondiale, implicarea unei game crescânde de actori internaţionali în Africa), de la factorii de ordin social (globalizarea normelor socio-culturale, mass-media) la cei de ordin demografic (Africa urmând să aibă tot atâţi locuitori ca India sau China, creşterea mobilităţii şi migraţiei în interiorul Africii, precum şi între Africa şi Europa) – toate acestea fiind strâns legate într-un context de intensificare a globalizării.

În acelaşi timp, Uniunea Europeană a evoluat şi ea. S-a extins la 27 de state membre, şi-a întărit rolul în lume şi a adoptat ambiţioase politici comune privind securitatea, energia, schimbările climatice şi inovarea. Europenii au recunoscut că prosperitatea economică a Africii este esenţială pentru prosperitatea europeană şi confirmă necesitatea unui parteneriat mai cuprinzător şi a unor politici mai coerente faţă de Africa. Parteneriatul viitor trebuie să se bazeze pe interese şi avantaje reciproce şi complementare, care să fie identificate împreună. UE trebuie să acţioneze şi să sprijine responsabilitatea primordială a guvernelor africane şi să continue să sprijine abordări asumate şi gestionate de Africa. În fine, situaţia mondială s-a transformat la rândul ei. Forţa capitalului mondial şi a pieţelor financiare, schimbările climatice, mass-media mondială şi tehnologia informaţiilor şi telecomunicaţiilor, terorismul transnaţional şi crima organizată, pandemiile mondiale, toate la un loc, fac lumea din ce în ce mai mică cu fiecare zi. În consecinţă, nevoia de soluţii globale comune este mai imperioasă ca oricând. UE şi Africa sunt parteneri vechi, dar într-o lume transformată.

1.2. Un parteneriat strategic UE-Africa

Într-o astfel de lume transformată, UE rămâne un partener important al Africii, în ceea ce priveşte comerţul (UE rămâne primul partener comercial al Africii, exporturile de mărfuri ridicându-se în 2005 la 91,6 miliarde euro, iar importurile la 125,6 miliarde euro), investiţiile şi asistenţa oficială pentru dezvoltare (ODA), fiind de departe cel mai important partener (în 2006, asistenţa colectivă a UE ridicându-se la 48 miliarde euro). Totuşi, UE nu este singurul partener al Africii şi nu este singura sursă de finanţare, de ajutor sau de comerţ. China, de exemplu, a devenit rapid al treilea partener comercial ca importanţă al Africii, schimburile comerciale au atins aproximativ 43 miliarde euro în 2006 (în creştere de la 30 miliarde în 2005), iar 23% din importurile de petrol ale Chinei provin în prezent din Africa. Aceasta înseamnă că, dacă UE doreşte să rămână un partener privilegiat şi să utilizeze la maxim legăturile sale cu Africa, ea trebuie să aibă voinţa de a întări, iar în unele domenii de a reinventa, relaţia actuală din punct de vedere instituţional, politic şi cultural. Adoptarea Strategiei UE pentru Africa în 2005 a fost un prim pas important, dar a venit timpul de a merge mai departe - de la o strategie pentru Africa , la un parteneriat politic cu Africa. În 2007, UE şi Africa lucrează deci împreună pentru a întări cooperarea la nivel politic şi pentru a pune bazele unui parteneriat strategic pe termen lung, avansând dincolo de cooperarea pentru dezvoltare, dincolo de Africa, dincolo de fragmentare şi dincolo de instituţii.

- Parteneriatul va evolua dincolo de cooperarea pentru dezvoltare , în sensul că, în timp ce UE va continua să sprijine pe deplin dezvoltarea Africii, agenda de cooperare va fi deschisă pentru a include toate subiectele politice de preocupare şi interes comun. Parteneriatul va urmări de asemenea să optimizeze şi să sistematizeze contribuţia pe care o pot aduce alte politici, cum ar fi cea de comerţ sau cercetare. Totodată, natura relaţiei va depăşi stadiul raporturilor de tip donator-beneficiar din trecut şi va reflecta un parteneriat politic între egali.

- Parteneriatul va avansa dincolo de Africa , în sensul că dialogul UE-Africa nu ar trebui să fie în mod exclusiv un forum de discuţie a subiectelor „africane”. UE şi Africa vor privi dincolo de Africa şi Europa, către restul lumii.

- Parteneriatul va merge dincolo de fragmentare , în sensul că instrumentele şi cadrele politice naţionale, sub-regionale şi continentale ale UE şi Africii ar trebui să sprijine mai bine cooperarea şi integrarea continentală a Africii. Integrarea regională va fi stimulată şi sprijinită, fiind un fundament crucial pentru procesul de integrare continentală. Integrarea regională va favoriza crearea unor pieţe mai mari şi mai integrate, care sunt esenţiale pentru atragerea investiţiilor, pentru creşterea capacităţilor de producţie şi pentru amplificarea convergenţei reglementărilor. Integrarea economică este un component principal al acestui proces şi va fi susţinută de o întărire a legăturilor comerciale orientate spre dezvoltare între UE şi Africa. Acordurile de parteneriat economic (APE) vor fi un instrument-cheie în acest sens. Parteneriatul va promova o separare mai clară a rolurilor şi responsabilităţilor între diferiţii actori din partea Africii, inclusiv Uniunea Africană şi NEPAD (programul său socio-economic) şi organizaţiile regionale, precum şi un sprijin naţional şi regional mai puternic pentru instituţiile panafricane. În acest timp, Uniunea Europeană ţine seama de ascensiunea UA ca actor politic central în Africa şi va trata tot mai mult Africa drept un tot unitar .

- În fine, Parteneriatul va merge dincolo de instituţii , în sensul că dialogul şi parteneriatul UE-Africa vor fi extinse dincolo de Bruxelles şi Addis Abeba, înspre un spectru mai larg de actori. Aceasta ar trebui să însemne consultarea societăţii civile, dar şi încercarea de a determina un număr mai mare dintre părţile interesate în dialogul UE-Africa, inclusiv societatea civilă şi organizaţiile de tineri, să sprijine aceleaşi obiective şi să acţioneze în aceeaşi direcţie. Extinderea parteneriatului „dincolo de instituţii” trebuie să însemne de asemenea folosirea mai eficientă şi mai sistematică a experienţei, cunoştinţelor şi resurselor sectorului privat din ambele continente, în vederea promovării obiectivelor parteneriatului.

2. DRUMUL DE LA CAIRO LA LISABONA

2.1. De la o Strategie UE pentru Africa (2005) …

Primul summit istoric UE-Africa a avut loc la Cairo în anul 2000. Declaraţia şi Planul de acţiune de la Cairo, semnate la acest summit, conţineau o serie de angajamente ambiţioase, inclusiv în ceea ce priveşte restituirea bunurilor culturale furate şi datoria externă a Africii. Poate mai important, summitul de la Cairo a pus în mişcare un dialog politic mai structurat între UE şi Africa, cu reuniuni periodice ale unor înalţi funcţionari şi miniştri.

Cu toate acestea, adevăratul moment de cotitură în dialogul UE-Africa a fost lansarea, în 2001, a Noului Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii (NEPAD) – o viziune cu adevărat asumată şi concepută de către Africa, asupra modului în care viitorul politic al Africii ar trebui să arate. Chiar mai importantă a fost înfiinţarea Uniunii Africane (UA) în anul următor. Procesele de integrare aflate în derulare, rolul tot mai important al organizaţiilor regionale africane (REC) şi ascensiunea UA ca principal actor internaţional şi ca voce politică unită a Africii au fost esenţiale, nu doar pentru Africa, ci şi pentru parteneriatul UE-Africa. În acest climat pozitiv, a fost prevăzută organizarea unui al doilea summit UE-Africa la Lisabona, în 2003. Din cauza unor controverse ce au ţinut de participarea unor ţări, summitul a fost amânat.

În multe privinţe, 2005 a devenit anul internaţional pentru Africa. Pentru a sprijini Africa, şi în general ţările aflate în curs de dezvoltare, în vederea atingerii Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) până în 2015, au avut loc o serie de evenimente la nivel înalt şi au fost lansate o serie de iniţiative internaţionale, inclusiv angajamente majore privind ajutorul şi reducerea datoriei (la summitul G8 de la Gleaneagles). De asemenea, în urma Declaraţiei de la Paris privind eficienţa ajutorului, Consiliul de miniştrii UE a adoptat un pachet de măsuri şi angajamente de creştere a AOD, de amplificare a eficienţei ajutorului şi a coerenţei politicilor pentru dezvoltare (CPD). În octombrie 2005, în timpul unei reuniuni comune cu Comisia UA, Comisia Europeană a adoptat comunicarea sa privind Strategia UE pentru Africa. Două luni mai târziu, în decembrie 2005, Consiliul European a andosat multe dintre propunerile făcute în Comunicare şi a aprobat prima strategie comună, coerentă şi cuprinzătoare UE-Africa, sub titlul Către un Parteneriat Strategic. Obiectivul acestei Strategii UE a fost de a stabili un cadru unic pentru toţi actorii UE şi de a reitera faptul că dezvoltarea Africii constituie una dintre priorităţile politice de vârf ale UE.

Acţionând pe trei nivele de parteneriat – naţional, regional şi panafrican - Strategia s-a bazat pe trei ipoteze principale: (i) în lipsa bunei guvernări, a statului de drept, a securităţii şi păcii, nu este posibil un progres de durată în ceea ce priveşte dezvoltarea; (ii) integrarea regională, comerţul şi interconectivitatea sunt factori necesari pentru promovarea creşterii economice; (iii) pentru ca Africa să atingă ODM, este nevoie de mai mult sprijin în chestiuni cu impact direct asupra standardelor de viaţă, cum ar fi sănătatea, educaţia şi securitatea alimentară.

În 2006 şi 2007, Uniunea Europeană a pus în aplicare în mod colectiv politicile şi acţiunile prevăzute în Strategia pentru Africa. La nivelul politicilor, în toate relaţiile sale cu Africa, UE a integrat în continuare principiile-cheie referitoare la asumarea responsabilităţii, la spiritul de parteneriat şi la responsabilizarea reciprocă. La nivel operaţional, UE a lansat un ambiţios parteneriat UE-Africa privind infrastructura şi o Iniţiativă UE pentru guvernanţă, sporind finanţarea pentru operaţiunile de menţinere a păcii conduse de UA (cum ar fi misiunea AMIS în Darfur) în cadrul instrumentului financiar pentru pace în Africa (APF). De asemenea, UE a acordat sprijin programului UA Nyerere pentru schimburi de studenţi şi a deschis posibilitatea participării universităţilor, profesorilor şi studenţilor postuniversitari în programul european Erasmus Mundus. Strategia UE a permis de asemenea o coerenţă ridicată a politicilor interne a UE şi o mai bună coordonare a politicilor Comisiei şi ale statelor membre privind Africa.

2.2. … la o Strategie Comună UE-Africa

Strategia UE pentru Africa a fost foarte utilă pentru mobilizarea unui sprijin mai consistent şi mai coerent al UE pentru eforturile de dezvoltare conduse de Africa. Strategia a fost utilă în doua ipostaze: pe de o parte drept un cadru politic/ acquis şi, pe de altă parte, ca proces politic. Strategia a făcut din UE un partener mai bun, mai unit şi mai eficient şi va rămâne un document politic cheie. Ea a reprezentat însă doar un prim pas. De la bun început au existat critici, potrivit cărora Strategia pentru Africa a fost elaborată fără suficiente consultări şi a păstrat elemente ale unei abordări tradiţionale, unilaterale, donator-beneficiar. La cea de-a cincea reuniune ministerială UE-Africa din decembrie 2005 în Bamako, s-a căzut de acord că următorul pas ar trebui să fie promovarea de către UE şi Africa a parteneriatului lor la un nivel nou, strategic şi elaborarea unei Strategii Comune UE-Africa – un parteneriat cu Africa , mai degrabă decât o strategie pentru Africa. În cadrul acestui parteneriat strategic, statele şi organizaţiile africane vor avea responsabilitatea primordială pentru viitorul lor politic şi pentru propria dezvoltare, iar în timp ce UE va continua să furnizeze asistenţă pentru dezvoltare, pentru a asigura îndeplinirea Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) în Africa şi în lume, parteneriatul ar trebui să devină în mod progresiv mai politic, mai cuprinzător şi mai egal. Această poziţie a fost confirmată ulterior de Consiliul European din decembrie 2006 şi de summitul UA din ianuarie 2007.

În paralel cu punerea în aplicare a Strategiei UE pentru Africa (monitorizată de către Matricea comună privind punerea în aplicare) au început lucrările pentru elaborarea unei Strategii Comune UE-Africa. Pe baza lucrărilor realizate în 2006, procesul a fost relansat în 2007, cu o serie de reuniuni pentru a conveni principalele principii, obiective şi priorităţi politice ale Strategiei Comune şi ale summitului de la Lisabona. Uniunea Europeană a fost reprezentată la aceste reuniuni de către Comisie, preşedinţiile germană, portugheză şi slovenă şi de către Secretariatul Consiliului. Uniunea Africană a fost reprezentată de Comisia UA, de actuala preşedinţie (Ghana în 2007) şi, adesea, de ţările care sunt chef de file pe chestiunile politice din cadrul dialogului de la Cairo[2]. La 15 mai, reuniunea ministerială UE-Africa de la Bruxelles „a salutat şi andosat” o schiţă a Strategiei Comune. Lucrările pentru a finaliza Strategia Comună, primul dintr-o serie de Planuri de Acţiune, precum şi ordinea de zi a summitului de la Lisabona vor continua în vara şi toamna anului 2007.

Procesul instituţional a fost dublat de o consultare extinsă (inclusiv pe site-ul www.europafrica.org) pentru a colecta contribuţii de la o gamă largă de părţi interesate, altele decât cele instituţionale, din Europa, Africa şi din întreaga lume. Convorbiri periodice au avut loc de asemenea cu reprezentanţi ai Parlamentului European, ai Parlamentului Panafrican şi cu părţi interesate din societatea civilă africană şi europeană. Toate aceste procese trebuie ameliorate şi intensificate în perioada premergătoare summitului de la Lisabona.

3. SUMMITUL DE LA LISABONA: OBIECTIVE şI INIţIATIVE

Amânarea summitului UE-Africa din 2003 a reprezentat o dezamăgire politică majoră şi este de salutat faptul că parteneriatul UE-Africa a revenit la cel mai înalt nivel politic, acolo unde îi este locul. Summitul este o ocazie pentru liderii politici ai celor două continente să-şi asume angajamente politice solide, orientate către acţiune, asupra principalelor probleme de actualitate la nivel internaţional (în special schimbările climatice, migraţia, energiile durabile, guvernanţa şi securitatea) şi să stabilească orientarea politică a Parteneriatului Strategic UE-Africa. Mai mult, UE şi Africa pot folosi această ocazie pentru a demonstra caracterul deschis al dialogului şi pentru a se adresa altor parteneri vechi şi noi ai Africii, invitându-i să participe la Summit.

La Summit, şefii de stat şi de guvern din Africa şi Uniunea Europeană (reprezentând 80 de ţări şi aproape 1,5 miliarde de oameni) vor semna o Declaraţie de la Lisabona – un acord UE-Africa privind valorile, interesele comune şi obiectivele strategice.

De asemenea, liderii africani şi europeni vor adopta o Strategie Comună , care ar trebui să fie un document scurt şi la obiect, reprezentând o viziune politică şi o orientare pentru viitorul parteneriatului strategic UE-Africa.

3.1. Obiective

Strategia Comună va urmări patru obiective politice majore, fiecare reprezentând o dimensiune a actualului parteneriat UE-Africa:

- Întărirea şi promovarea parteneriatului politic UE-Africa, transformându-l într-un veritabil parteneriat între egali.

- Continuarea promovării păcii şi securităţii, a guvernării şi drepturilor omului, a comerţului şi integrării regionale şi continentale în Africa, precum şi promovarea altor teme cheie pentru dezvoltare;

- Abordarea împreună a provocărilor mondiale;

- Facilitarea şi promovarea unui parteneriat amplu şi diversificat, orientat către oameni, pentru toţi africanii şi europenii.

3.2. Iniţiative politice

La acest Summit, şefii de stat şi de guvern ar putea lansa o serie de proiecte emblematice specifice care să dea substanţă parteneriatului şi să demonstreze Africii, lumii şi propriilor cetăţeni, că UE promovează într-un mod constructiv parteneriatul UE-Africa. Printre acestea ar trebui să se numere:

(a) Un parteneriat UE-Africa în domeniul energiei

Pe ambele continente, securitatea energetică, accesul la servicii energetice sigure, durabile şi accesibile ca preţ, precum şi gestiunea eficientă şi durabilă a resurselor energetice sunt condiţii prealabile pentru dezvoltare şi prosperitate. În ciuda resurselor energetice abundente de care dispune, Africa are în prezent cel mai scăzut nivel de acces la energia modernă. 600 de milioane de africani nu au acces la electricitate şi folosesc lemnul pentru a găti şi pentru încălzire. 400 000 de africani, în principal femei şi copii, mor în fiecare an de boli respiratorii legate de poluarea aerului în spaţiile interioare, din cauza utilizării lemnului şi a altor combustibili tradiţionali. Nevoile de investiţii sunt imense. Potrivit Băncii Mondiale, pentru a asigura accesul la energie în Africa Subsahariană în proporţie de 100%, ar fi nevoie de o investiţie anuală de 8,27 miliarde de euro până în 2030. În prezent, Europa şi Africa sunt deja strâns conectate în sectorul energetic. Europa beneficiază de exporturile de energie din Africa, iar Africa beneficiază de sprijin tehnic şi financiar din partea Europei în sectorul energetic. Preocuparea mondială crescândă privind securitatea energetică, accesul la energie şi schimbările climatice a întărit interdependenţa între viitorul energetic al celor două continente şi a creat nevoia unor abordări comune.

În acest context, preconizatul Parteneriat Energetic UE-Africa va reprezenta o platformă inovativă pentru un dialog politic intensificat în domeniul energetic între Africa şi UE. Prin intermediul Parteneriatului Energetic, Africa şi Europa vor împărtăşi experienţă şi cunoştinţe, vor elabora răspunsuri politice comune şi vor stimula acţiuni specifice care să înfrunte provocările energetice ale secolului XXI. Parteneriatul va aborda problema securităţii şi diversificării ofertei de energie (atât pentru Africa, cât şi pentru Europa), va promova accesul la servicii energetice curate, eficiente şi la un preţ rezonabil. Parteneriatul va stimula pieţele de energie şi va urmări sporirea resurselor financiare şi umane alocate sprijinirii dezvoltării energiilor durabile în Africa, promovând în acelaşi timp un cadru favorabil investiţiilor, precum şi transparenţa şi stabilitatea pieţei. Parteneriatul va implica actori-cheie, cum ar fi sectorul privat sau instituţiile financiare internaţionale şi va găsi modalităţi de a include şi noi donatori în ascensiune în dialogul privind dezvoltarea sectorului energetic în Africa.

Activităţile vor urmări îndeplinirea următoarelor obiective concrete: întărirea dialogului actual UE-Africa privind accesul la energie şi securitatea energetică, creşterea investiţiilor în infrastructura energetică (inclusiv promovarea energiilor regenerabile şi a eficienţei energetice), amplificarea utilizării pentru dezvoltare a veniturilor obţinute din petrol şi gaze, promovarea transparenţei şi a unui mediu favorabil, precum şi integrarea preocupării pentru schimbările climatice în toate aspectele cooperării pentru dezvoltare. Parteneriatul trebuie edificat în baza unor instrumente existente, cum ar fi cadrul general al Parteneriatului UE-Africa pentru infrastructură şi Fondul fiduciar aferent, Iniţiativa Uniunii Europene pentru energie şi Instrumentul financiar UE-ACP pentru energie (în prezent 220 MEUR), programele indicative naţionale şi regionale din cadrul celui de-al 10-lea FED şi programul tematic privind mediul şi gestionarea durabilă a resurselor naturale, inclusiv energia.

(b) Un parteneriat UE-Africa privind schimbările climatice

Schimbările climatice afectează toate ţările, dar se prevede ca ţările cel mai puţin dezvoltate şi alte ţări vulnerabile, aflate în curs de dezvoltare, să fie primele şi cel mai dur afectate. Analiza regională a Africii, din al 4-lea raport de evaluare al Grupului de experţi interguvernamentali pentru schimbări climatice (GEISC), concluzionează că Africa este unul dintre continentele cele mai vulnerabile la variaţiile şi schimbările climatice, din cauza multiplilor factori de presiune şi a unei capacităţi de adaptare reduse. Continentul african va fi în mod special afectat în ceea ce priveşte securitatea alimentară, sursele durabile de apă şi fenomene meteorologice extreme cum ar fi inundaţiile sau seceta. De asemenea, potrivit estimărilor raportului GEISC, până în anul 2020, între 75 şi 250 de milioane de oameni vor fi expuşi la o agravare a condiţiilor de acces la apă, din cauza schimbărilor climatice, iar agricultura bazată pe ploaie s-ar putea reduce în unele ţări cu până la 50%. Dacă nu vor fi combătute, schimbările climatice riscă să împiedice serios lupta împotriva sărăciei şi ameninţă să distrugă ani buni de eforturi depuse pentru dezvoltare. Prin Declaraţia de la Addis Abeba privind schimbările climatice şi dezvoltarea în Africa din ianuarie 2007, liderii UA s-au angajat printre altele să integreze schimbările climatice în cadrul politicilor, programelor şi acţiunilor pentru dezvoltare desfăşurate la nivel naţional şi sub-regional. Preşedintele Comisiei UA a fost mandatat să coordoneze eforturile în vederea participării Africii la negocierile privind schimbările climatice. Această declaraţie reprezintă o bună bază pentru un Parteneriat UA-UE în domeniul schimbărilor climatice.

Parteneriatul va fi un forum pentru dialog şi schimb de vederi privind acţiunile concrete ce trebuie întreprinse pentru a răspunde schimbărilor climatice. Parteneriatul va reprezenta o modalitate privilegiată de a reflecta asupra unei viziuni împărtăşite de UE şi Africa.

Parteneriatul va întări de asemenea cooperarea practică în următoarele domenii: adaptarea, reducerea riscului de catastrofe, oprirea defrişărilor, promovarea participării ţărilor în curs de dezvoltare pe piaţa mondială de carbon (inclusiv prin Mecanismul de dezvoltare curată), promovarea şi punerea în funcţiune a tehnologiilor ecologice, precum şi ameliorarea monitorizării efectelor schimbărilor climatice asupra mediului înconjurător, inclusiv prin sisteme spaţiale.

Parteneriatul va fi sprijinit prin intermediul unei „Alianţe mondiale pentru lupta împotriva schimbărilor climatice” pe care Comisia o va propune în curând.

(c) Un parteneriat UE-Africa privind migraţia, mobilitatea şi ocuparea forţei de muncă

Migraţia şi mobilitatea sunt componente intrinseci ale globalizării şi ar trebui privite şi tratate ca fenomene cu potenţial pozitiv. În cadrul conferinţei ministeriale de la Tripoli privind migraţia şi dezvoltarea din noiembrie 2006, miniştrii africani şi europeni s-au angajat pentru „un parteneriat între ţările de origine, tranzit şi destinaţie, pentru o mai bună gestiune a migraţiei, într-un mod holistic, cuprinzător şi echilibrat, într-un spirit de responsabilitate comună şi cooperare”. UE şi Africa cooperează îndeaproape pentru a pune în aplicare concluziile conferinţei, care acoperă un larg spectru de domenii, de la promovarea relaţiei între migraţie şi dezvoltare şi facilitarea migraţiei legale, la abordarea împreună a migraţiei ilegale, inclusiv prin cooperarea în domeniul repatrierii şi readmisiei, al luptei împotriva traficului de fiinţe umane, domeniu în care cooperarea va fi accelerată, acordându-se o atenţie specială protecţiei victimelor. Pentru a întări fundamentarea faptică a politicilor guvernelor africane în domeniul migraţiei şi pentru a continua iniţiativele existente pe continent, UE şi Africa vor coopera în vederea înfiinţării unei reţele africane de observatoare în domeniul migraţiei, care vor colecta, analiza şi disemina informaţii privind fluxurile migratoare în interiorul Africii şi între Africa şi Uniunea Europeană. Dezvoltarea continuă a profilelor de migraţie va fi încurajată. Africa şi Uniunea Europeană vor aborda în mod special problema migraţiei personalului calificat (cum ar fi personalul sanitar) şi vor căuta să minimalizeze impactul negativ al recrutărilor europene asupra Africii, ţinând seama că lipsa personalului sanitar este recunoscută ca o barieră majoră pentru progresul către ODM[3]. Într-adevăr, un sondaj recent al Băncii Mondiale în Etiopia, efectuat asupra unor proaspeţi absolvenţi de studii medicale şi de asistenţă sanitară, a relevat că 70% dintre doctori şi 62% dintre asistentele sanitare intenţionează să părăsească ţara „când vor avea ocazia”. De asemenea, se estimează că în prezent aproximativ 80 000 de persoane calificate şi 23 000 de cadre superioare şi de specialitate părăsesc continentul african în fiecare an. Pot fi luate în considerare şi iniţiative similare pentru alte sectoare, dacă este nevoie. În plus, partenerii vor căuta modalităţi de a facilita transferurile sumelor de bani de către migranţi, astfel încât acestea să sprijine eforturile pentru dezvoltare, respectând totodată caracterul lor privat.

Pentru a încuraja şi a gestiona mai bine mobilitatea şi migraţia forţei de muncă în interiorul Africii şi, unde este cazul, între Africa şi UE, cele două părţi vor coopera pentru a întări capacitatea Africii de gestionare şi informare cu privire la migraţie (bazându-se, între altele, pe modelul aflat în stadiu de elaborare cu guvernul Mali şi pe experienţa acumulată prin punerea în aplicare a diverselor proiecte privind migraţia forţei de muncă în Africa de Nord). Vor fi examinate de asemenea modalităţi de facilitare a migraţiei circulare între Africa şi UE, cu scopul de a crea situaţii reciproc benefice pentru ţările de origine şi destinaţie, precum şi pentru migranţii înşişi. UE şi Africa vor încuraja migraţia forţei de muncă africane calificate între ţările de origine şi cele de destinaţie prin crearea de parteneriate între instituţii europene şi africane, cum ar fi universităţi şi spitale.

Având în vedere faptul că deficitul de locuri de muncă reprezintă una dintre principalele provocări pentru Africa şi că este necesară aşezarea într-o perspectivă mai largă a iniţiativelor pentru gestionarea migraţiei şi mobilităţii, cele două părţi ar trebui să-şi unească forţele pentru a crea locuri de muncă mai multe şi mai bune pentru Africa , în mod special pentru tineri şi femei. Învăţând din propria experienţă, UE ar trebui să sprijine Africa în vederea proiectării şi punerii în aplicare a unor strategii şi politici care să stimuleze crearea de locuri de muncă în economia oficială, inclusiv prin ameliorarea climatului investiţional şi prin înfiinţarea unor instituţii ale pieţei muncii care să fie puternice, responsabile, transparente şi care să răspundă nevoilor pieţei. Prin crearea de locuri de muncă mai productive şi mai decente în Africa, tinerii bărbaţi şi femei vor avea un viitor mai bun şi o veritabilă alternativă pentru tentativele riscante şi periculoase de emigrare fără documente de identitate, în vederea găsirii unui loc de muncă ilegal în UE. Cooperarea în acest domeniu ar trebui să aibă obiective clare, să se bazeze pe principalii piloni ai politicii de dezvoltare şi să fie legată de obiectivele CPD, mai precis comerţul, agricultura, pescuitul, cercetarea şi tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor, infrastructura, integrarea economică, investiţiile, asistenţa oficială pentru dezvoltare şi transferul de fonduri de către imigranţi.

(d) Un parteneriat UE-Africa privind guvernarea democratică

Guvernarea democratică este parte integrantă a valorilor fundamentale ale UE şi UA. Uniunea Europeană şi Uniunea Africană au întreprins iniţiative în acest domeniu, cum ar fi recenta arhitectură de guvernare panafricană, Mecanismul african de control reciproc (APRM), Iniţiativa privind guvernarea pentru Africa şi statele ACP şi instrumentul financiar privind guvernarea pentru ţările vecine. Relaţiile între Parlamentul Panafrican şi Parlamentul European se află în proces de dezvoltare.

Uniunea Europeană şi Uniunea Africană trebuie să iniţieze acum un dialog mai ambiţios şi mai amplu, de la continent la continent, privind toate aspectele guvernării.

În acest scop, UA şi UE ar trebui să lanseze împreună un Forum al Guvernării , cu implicarea actorilor neguvernamentali, a parlamentelor naţionale şi continentale, a autorităţilor locale şi organizaţiilor regionale, cu scopul de a amplifica dialogul pe probleme de guvernare de interes reciproc (cum ar fi drepturile omului, principiile democratice, statul de drept, gestionarea resurselor naturale, lupta împotriva corupţiei şi a fraudei, gestionarea transparentă şi responsabilă a fondurilor publice, dezvoltarea şi reforma instituţională, situaţiile dificile, guvernarea mondială, reforma sectorului securităţii etc.), de a da rădăcini solide principiilor guvernării democratice la nivel mondial, continental, naţional şi local, dar şi de a alimenta dialogul la nivel înalt UE-UA privind guvernarea democratică. Pentru a facilita un sprijin mai eficient pentru arhitectura de guvernare panafricană şi eforturile de coordonare a politicilor , UE va explora noi căi de a atrage finanţările Comunităţii şi ale statelor membre, prin intermediul unui fond UE sau prin contribuţii comune UE la instrumentele financiare şi fondurile fiduciare existente.

(e) O Arhitectură politică şi instituţională comună UE-Africa

Aceste patru parteneriate sectoriale vor fi completate şi întărite de un angajament solemn pentru un dialog politic mai cuprinzător şi mai structurat între liderii celor 80 de state ale UE şi Africii, precum şi între instituţiile democratice şi cetăţenii ambelor continente. În acest scop, UE şi Africa ar trebui să întărească dialogul între toate instituţiile UE şi UA, un rol primordial ocupându-l Parlamentul European şi Parlamentul Panafrican . În plus, UE şi Africa ar putea avea reuniuni ministeriale sectoriale, unde este cazul, şi ar putea elabora mecanisme instituţionale eficiente pentru un dialog politic care să acopere toate nivelurile parteneriatului (mondial, continental, regional, naţional şi local). Aceste eforturi se vor baza pe reuniunile bianuale ale actualei troici ministeriale şi pe dialogul activ la nivel de Comisii UE-UA , dar este posibil să fie necesare noi mecanisme, în special pentru acţiunile la nivel mondial (în eventualitatea coordonării poziţiilor şi obiectivelor în contextul organizaţiilor multilaterale). În fine, pentru a reflecta ambiţiile parteneriatului strategic, liderii UE şi ai Africii ar trebui să se angajeze să organizeze summituri la fiecare doi ani, alternativ în UE şi în Africa. Acest parteneriat politic global va fi lansat oficial cu ocazia „Declaraţiei de la Lisabona”.

Aceste cinci iniţiative, care reprezintă propunerile UE pentru elementele principale ale summitului de la Lisabona, îşi vor găsi locul (împreună cu programele şi activităţile în alte domenii de interes comun) într-un Plan de Acţiune care va fi anexat Strategiei Comune.

Un prim Plan de Acţiune, acoperind iniţiativele comune pe termen scurt şi mediu (în cei doi ani până la următorul summit) va fi redactat în vederea summitului de la Lisabona. Pentru ca acesta să devină un succes şi un moment de referinţă, aşa cum se întrevede, UE şi UA trebuie acţioneze împreună astfel încât acest prim Plan de Acţiune să conţină o listă ambiţioasă de angajamente.

3.3. Document comun

O imagine mai completă a priorităţilor şi obiectivelor parteneriatului este prezentată într-un Document comun, elaborat împreună de Comisia Europeană şi Secretariatul Consiliului: „Dincolo de Lisabona: Asigurarea funcţionării Parteneriatului Strategic UE-Africa”

Documentul comun, împreună cu prezenta comunicare, constituie contribuţia UE la Strategia Comună, care va fi negociată şi finalizată cu partenerii africani în cursul verii şi al toamnei anului 2007.

[1] Angola, Republica Capului Verde, Congo, Republica Democratică Congo, Etiopia, Mozambic, Sierra Leone, Sudan şi Tanzania.

[2] Algeria (pace şi securitate); Egipt (bunuri culturale); Nigeria (datorie); Senegal (migraţie); Tunisia (ajutor); Libia (securitate alimentară); Maroc (mediu); Africa de Sud (comerţ şi integrare regională). De notat că, deşi nu este membru UA, Maroc a participat la reuniuni ca chef de file pe mediu.

[3] COM(2006) 870: Programul european de acţiune pentru soluţionarea lipsei grave de personal sanitar calificat în ţările în curs de dezvoltare (2007-2013).