17.12.2015   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 331/14

(1)

Uniunea Europeană și-a stabilit drept unul dintre obiective promovarea protecției drepturilor copilului, după cum se afirmă la articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Măsurile de protecție a copiilor împotriva deplasării sau reținerii ilicite sunt parte esențială a politicii respective.

(2)

Consiliul a adoptat Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 (2) (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles IIa”), care urmărește protejarea copiilor împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau rețineri ilicite și stabilirea de proceduri în vederea garantării returnării imediate a copilului în statul reședinței sale obișnuite, precum și garantarea protecției drepturilor de vizitare și de încredințare.

(3)

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 completează și consolidează Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (denumită în continuare „Convenția de la Haga din 1980”) care stabilește, la nivel internațional, un sistem de obligații și de cooperare între statele contractante și între autoritățile centrale și urmărește garantarea returnării imediate a copiilor deplasați sau reținuți ilicit.

(4)

Toate statele membre ale Uniunii sunt parte la Convenția de la Haga din 1980.

(5)

Uniunea încurajează statele terțe să adere la Convenția de la Haga din 1980 și sprijină aplicarea corectă a Convenției de la Haga din 1980, participând între altele, alături de statele membre, la comisiile speciale organizate periodic de Conferința de la Haga de drept internațional privat.

(6)

Un cadru juridic comun aplicabil între statele membre ale Uniunii și statele terțe ar putea fi cea mai bună soluție pentru cazurile delicate de răpire internațională de copii.

(7)

Convenția de la Haga din 1980 dispune că aceasta se aplică în raporturile dintre statul aderent și acele state contractante care au declarat că acceptă aderarea.

(8)

Convenția de la Haga din 1980 nu permite organizațiilor de integrare economică regională precum Uniunea să devină parte la aceasta. Prin urmare, Uniunea nu poate să adere la convenția menționată și nici să depună o declarație de acceptare a unui stat aderent.

(9)

În conformitate cu Avizul 1/13 al Curții de Justiție a Uniunii Europene, declarațiile de acceptare în temeiul Convenției de la Haga din 1980 țin de competența externă exclusivă a Uniunii.

(10)

La 28 iulie 2011, Federația Rusă a depus instrumentul său de aderare la Convenția de la Haga din 1980. Convenția de la Haga din 1980 a intrat în vigoare în cazul Federației Ruse la 1 octombrie 2011.

(11)

Mai multe state membre au acceptat deja aderarea Federației Ruse la Convenția de la Haga din 1980. O evaluare a situației din Federația Rusă a condus la concluzia că acele state membre care încă nu au acceptat aderarea Federației Ruse sunt în măsură să accepte, în interesul Uniunii, aderarea Federației Ruse în conformitate cu Convenția de la Haga din 1980.

(12)

Prin urmare, statele membre care nu au acceptat încă aderarea Federației Ruse ar trebui să fie autorizate să depună declarația de acceptare a aderării Federației Ruse, în interesul Uniunii, în conformitate cu prezenta decizie. Republica Bulgaria, Republica Cehă, Republica Estonia, Irlanda, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Republica Croația, Republica Lituania, România, Republica Slovenia, Republica Slovacă și Republica Finlanda, care au acceptat deja aderarea Federației Ruse la Convenția de la Haga din 1980, nu ar trebui să depună noi declarații de acceptare, deoarece declarațiile existente rămân valabile în temeiul dreptului internațional public.

(13)

Regatul Unit și Irlanda au obligații în temeiul Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 și participă la adoptarea și la aplicarea prezentei decizii.

(14)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii, care nu este obligatorie pentru aceasta și nu i se aplică,