(a) starea și capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente și succesiuni;

(b) falimente, concordate sau proceduri similare;

(c) securitate socială;

(d) arbitraj.

1.

2. în materia obligației de întreținere, în fața instanțelor de la locul unde creditorul obligației de întreținere este domiciliat sau își are reședința obișnuită sau, în cazul unei cereri accesorii unei acțiuni referitoare la starea persoanelor, înaintea instanței competente conform legii forului competent să instrumenteze cauza, cu excepția cazului în care competența se întemeiază exclusiv pe naționalitatea uneia dintre părți;

3. în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă;

4. în cazul unei acțiuni civile în despăgubiri sau în restituire născută în temeiul săvârșirii unei infracțiuni, în fața instanței sesizate cu privire la acțiunea publică, în măsura în care, conform legislației interne, instanța în cauză este competentă numai în materia acțiunii civile;

5. în privința unei contestații privind exploatarea unei sucursale, agenții sau a unei alte unități, în fața instanțelor de la locul unde se află sucursala, agenția sau unitatea în cauză;

6. în calitatea sa de fondator, trustee sau de beneficiar al unui trust constituit fie în aplicarea legislației, fie în scris sau printr-o convenție verbală, confirmată în scris, în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia trustul în cauză își are sediul;

7. în privința unui litigiu referitor la plata unei remunerații pretinse pentru salvarea sau asistența de care a beneficiat o încărcătură sau o marfă, în fața instanței pe a cărei rază teritorială respectiva încărcătură sau marfă:

cu condiția ca această dispoziție să se aplice numai în cazul în care se pretinde că pârâtul are sau a avut un drept asupra încărcăturii sau mărfii în momentul operațiunii de salvare sau de asistență.

1. atunci când există mai mulți pârâți, în fața instanței domiciliului oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp, pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor;

2. printr-o cerere de chemare în garanție sau de intervenție, în fața instanței sesizate cu cererea principală, dacă aceasta nu a fost introdusă decât în scopul scoaterii sale de sub competența instanței în cauză;

3. în cazul unei cereri reconvenționale rezultate în urma aceluiași contract sau fapt pe care s-a bazat cererea principală, în fața instanței sesizate prin cererea principală;

4. în materie contractuală, dacă acțiunea poate fi conexată unei acțiuni în materie de drepturi reale imobiliare îndreptate împotriva aceluiași pârât, în fața instanței din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.

(a) în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul sau

(b) în alt stat membru, în cazul acțiunilor intentate de către deținătorul poliței de asigurare, asigurat sau un beneficiar, în fața instanțelor de la locul unde este domiciliat reclamantul sau

(c) dacă este coasigurător, în fața instanțelor dintr-un stat membru sesizate cu acțiunea introdusă împotriva asigurătorului principal.

1. ulterioare nașterii litigiului sau

2. care permit deținătorului poliței, asiguratului sau unui beneficiar să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în cadrul prezentei secțiuni sau

3. încheiate între un deținător de poliță și un asigurător, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reședința obișnuită în același stat membru, și care au ca efect atribuirea competenței instanțelor din statul în cauză, chiar dacă fapta prejudiciabilă s-a produs peste hotare, cu condiția ca legislația statului în cauză să nu interzică astfel de convenții sau

4. încheiate de deținătorul poliței care nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, cu excepția cazului în care asigurarea este obligatorie sau privește un imobil situat pe teritoriul unui stat membru sau

5. care privesc un contract de asigurări, în măsura în care acesta acoperă unul sau mai multe dintre riscurile enumerate la articolul 14.

1. orice prejudicii produse:

2. orice răspundere, alta decât cea pentru vătămările corporale produse călătorilor sau pentru prejudiciile aduse bagajelor acestora:

3. orice pierdere financiară legată de utilizarea sau exploatarea navelor, instalațiilor sau aeronavelor menționate la punctul 1 litera (a), în special pierderile înregistrate în legătură cu mărfurile sau navlosirea;

4. orice risc sau interes legat de oricare dintre cele menționate la punctele 1 - 3;

5. fără a aduce atingere punctelor 1 - 4, toate „riscurile majore” definite în Directiva 73/239/CEE a Consiliului ( 7 ), astfel cum a fost modificată prin Directivele 88/357/CEE ( 8 ) și 90/618/CEE ( 9 ) ale Consiliului, în ultima versiune în vigoare a acestora.

(a) contractul are ca obiect vânzarea de bunuri mobile corporale în rate egale, fixe și eșalonate;

(b) contractul are ca obiect un împrumut rambursabil în rate egale, fixe și eșalonate, sau orice altă formă de credit încheiat în scopul finanțării vânzării de bunuri mobile corporale;

(c) în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, își direcționează activitățile spre acel stat membru sau spre mai multe state, inclusiv statul membru respectiv, iar contractul intră în sfera de acțiune a acestor activități.

1. ulterioare nașterii litigiului sau

2. care permit consumatorului să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în cadrul prezentei secțiuni sau

3. încheiate între consumator și cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reședința obișnuită în același stat membru, și care au ca efect atribuirea de competență instanțelor din statul respectiv, cu condiția ca acestea să nu fie interzise de legislația statului în cauză.

1. înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat sau

2. în alt stat membru:

1. ulterioare nașterii litigiului sau

2. care permit angajatului să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în cadrul prezentei secțiuni.

1. în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.

Cu toate acestea, în materia închirierii unor imobile în vederea utilizării personale temporare pe o perioadă de cel mult șase luni consecutive, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia pârâtul este domiciliat au, de asemenea, competență, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și ca proprietarul și locatarul să aibă domiciliul pe teritoriul aceluiași stat membru;

2. în ceea ce privește valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăților sau a persoanelor juridice care au sediul pe teritoriul unui stat membru ori valabilitatea deciziilor organelor acestora, instanțele din statul respectiv. Pentru determinarea sediului, instanța aplică normele sale de drept internațional privat;

3. în ceea ce privește valabilitatea înregistrărilor în registrele publice, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia se păstrează registrul;

4. în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor și modelelor industriale, precum și a altor drepturi similare care necesită depunerea sau înregistrarea, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument comunitar sau a unei convenții internaționale, se consideră că a avut loc.

Fără a aduce atingere competenței pe care Oficiul European pentru Brevete o are în conformitate cu Convenția privind acordarea brevetelor europene, semnată la München la 5 octombrie 1973, instanțele din fiecare stat membru au competență exclusivă, indiferent de domiciliu, în acțiunile privind înregistrarea sau valabilitatea unui brevet european acordat statului în cauză;

5. în ceea ce privește executarea hotărârilor, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a fost sau urmează să fie executată hotărârea.

(a) în scris ori verbal cu confirmare scrisă sau

(b) într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți sau

(c) în comerțul internațional, într-o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent și care, în cadrul acestui tip de comerț, este cunoscută pe larg și respectată cu regularitate de către părțile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv.

1. la data la care actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent a fost depus în instanță, cu condiția ca reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului sau

2. dacă actul trebuie să fie notificat sau comunicat înainte de a fi depus în instanță, la data la care acesta este primit de autoritatea responsabilă de notificarea sau comunicarea acestuia, cu condiția ca reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie depus în instanță.

1. dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat;

2. dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfățișat în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;

3. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată într-un litigiu între aceleași părți în statul membru solicitat;

4. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terț între aceleași părți într-o cauză având același obiect și aceeași cauză, cu condiția ca hotărârea pronunțată anterior să întrunească condițiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat.

(a) sediul statutar sau

(b) administrația centrală sau

(c) centrul de afaceri.

(a) din Germania, în conformitate cu articolele 68 și 72 - 74 din Codul de procedură civilă (Zivilprozessordnung) privind citarea părților terțe;

(b) din Austria, în conformitate cu articolul 21 din Codul de Procedură Civilă (Zivilprozessordnung) privind citarea părților terțe;

(c) din Ungaria, în conformitate cu articolele 58 la 60 din Codul de procedură civilă (Polgári perrendtartás) privind citarea părților terțe.

(a) în cazul în care acțiunea introdusă în statul membru de origine a fost intentată după intrarea în vigoare a Convenției de la Bruxelles sau a celei de la Lugano atât în statul membru de origine, cât și în statul solicitat;

(b) în toate celelalte situații, în cazul în care normele de competență aplicate sunt conforme cu cele prevăzute fie în capitolul II, fie într-o convenție încheiată între statul membru de origine și statul membru solicitat, convenție care era în vigoare la data la care a fost intentată acțiunea.

— Convenția între Belgia și Franța privind competența judiciară, valabilitatea și executarea hotărârilor judecătorești, sentințelor arbitrale și actelor autentice, semnată la Paris la 8 iulie 1899;

— Convenția între Belgia și Țările de Jos privind competența teritorială, falimentul, precum și valabilitatea și executarea hotărârilor judecătorești, sentințelor arbitrale și actelor autentice, semnată la Bruxelles la 28 martie 1925;

— Convenția între Franța și Italia privind executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Roma la 3 iunie 1930;

— Convenția între Regatul Unit și Franța privind executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă și comercială, însoțită de un protocol, semnată la Paris la 18 ianuarie 1934;

— Convenția între Regatul Unit și Belgia privind executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă și comercială, însoțită de un protocol, semnată la Bruxelles la 2 mai 1934;

— Convenția între Germania și Italia privind recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Roma la 9 martie 1936;

— Convenția între Belgia și Austria privind recunoașterea reciprocă și executarea hotărârilor și actelor autentice referitoare la obligațiile de întreținere, semnată la Viena la 25 octombrie 1957;

— Convenția între Germania și Belgia privind recunoașterea reciprocă și executarea hotărârilor judecătorești, sentințelor arbitrale și actelor autentice în materie civilă și comercială, semnată la Bonn la 30 iunie 1958;

— Convenția între Țările de Jos și Italia privind recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Roma la 17 aprilie 1959;

— Convenția între Germania și Austria privind recunoașterea reciprocă și executarea hotărârilor judecătorești, tranzacțiilor judiciare și actelor autentice în materie civilă și comercială, semnată la Viena la 6 iunie 1959;

— Convenția între Belgia și Austria privind recunoașterea reciprocă și executarea hotărârilor judecătorești, sentințelor arbitrale și actelor autentice în materie civilă și comercială, semnată la Viena la 16 iunie 1959;

— Convenția între Regatul Unit și Republica Federală Germania privind recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Bonn la 14 iulie 1960;

— Convenția între Regatul Unit și Austria privind recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Viena la 14 iulie 1961, precum și protocolul de modificare a acesteia semnat la Londra la 6 martie 1970;

— Convenția între Grecia și Germania privind recunoașterea reciprocă și executarea hotărârilor, tranzacțiilor judiciare și actelor autentice în materie civilă și comercială, semnată la Atena la 4 noiembrie 1961;

— Convenția între Belgia și Italia privind recunoașterea și executarea hotărârilor și altor titluri executorii în materie civilă și comercială, semnată la Roma la 6 aprilie 1962;

— Convenția între Țările de Jos și Germania privind recunoașterea reciprocă și executarea hotărârilor și altor titluri executorii în materie civilă și comercială, semnată la Haga la 30 august 1962;

— Convenția între Țările de Jos și Austria privind recunoașterea reciprocă și executarea hotărârilor și actelor autentice în materie civilă și comercială, semnată la Haga la 6 februarie 1963;

— Convenția între Regatul Unit și Republica Italiană privind recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Roma la 7 februarie 1964, însoțită de un protocol semnat la Roma la 14 iulie 1970;

— Convenția între Franța și Austria privind recunoașterea și executarea hotărârilor și actelor autentice în materie civilă și comercială, semnată la Viena la 15 iulie 1966;

— Convenția între Regatul Unit și Țările de Jos privind recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă, semnată la Haga la 17 noiembrie 1967;

— Convenția între Spania și Franța privind recunoașterea și executarea hotărârilor și a sentințelor arbitrale în materie civilă și comercială, semnată la Paris la 28 mai 1969;

— Convenția între Luxemburg și Austria privind recunoașterea și executarea hotărârilor și actelor autentice în materie civilă și comercială, semnată la Luxemburg la 29 iulie 1971;

— Convenția între Italia și Austria privind recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, a tranzacțiilor judiciare și actelor notariale, semnată la Roma la 16 noiembrie 1971;

— Convenția între Spania și Italia privind asistența judiciară și recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Madrid la 22 mai 1973;

— Convenția între Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia și Danemarca privind recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă, semnată la Copenhaga la 11 octombrie 1977;

— Convenția între Austria și Suedia privind recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă, semnată la Stockholm la 16 septembrie 1982;

— Convenția între Spania și Republica Federală Germania privind recunoașterea și executarea hotărârilor, tranzacțiilor judiciare și actelor autentice executorii în materie civilă și comercială, semnată la 14 noiembrie 1983;

— Convenția între Austria și Spania privind recunoașterea și executarea hotărârilor, tranzacțiilor judiciare și actelor autentice executorii în materie civilă și comercială, semnată la Viena la 17 februarie 1984;

— Convenția între Finlanda și Austria privind recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă, semnată la Viena la 17 noiembrie 1986;

— Tratatul între Belgia, Țările de Jos și Luxemburg privind competența, falimentul, valabilitatea și executarea hotărârilor judecătorești, sentințelor arbitrale și actelor autentice, semnată la Bruxelles la 24 noiembrie 1961, în măsura în care este în vigoare;

— Convenția dintre Republica Cehoslovacă și Portugalia privind recunoașterea și aplicarea hotărârilor judecătorești, semnată la Lisabona la 23 noiembrie 1927, încă în vigoare între Republica Cehă și Portugalia;

— Convenția dintre Republica Populară Federativă Iugoslavia și Republica Austria privind cooperarea juridică, semnată la Viena la 16 decembrie 1954;

— Convenția dintre Republica Populară Polonă și Republica Populară Ungară privind asistența juridică în materie de drept civil, dreptul familiei și drept penal, semnată la Budapesta la 6 martie 1959;

— Convenția dintre Republica Populară Federativă Iugoslavia și Regatul Greciei privind recunoașterea reciprocă și aplicarea hotărârilor judecătorești, semnată la Atena la 18 iunie 1959;

— Convenția dintre Republica Populară Polonă și Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistența juridică în materie de drept civil și penal, semnată la Varșovia la 6 februarie 1960, în prezent în vigoare între Polonia și Slovenia și între Polonia și Croația;

— Acordul dintre Republica Populară Federativă Iugoslavia și Republica Austria privind recunoașterea reciprocă și aplicarea deciziilor și sentințelor arbitrale în materie de drept comercial, semnat la Belgrad la 18 martie 1960;

— Acordul dintre Republica Populară Federativă Iugoslavia și Republica Austria privind recunoașterea reciprocă și aplicarea hotărârilor de acordare de pensii alimentare, semnat la Viena la 10 octombrie 1961;

— Convenția dintre Polonia și Austria privind relațiile reciproce în materie de drept civil și documente juridice, semnată la Viena, la 11 decembrie 1963;

— Tratatul dintre Republica Socialistă Cehoslovacă și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia privind reglementarea relațiilor juridice în materie de drept civil, dreptul familiei și drept penal, semnat la Belgrad la 20 ianuarie 1964, încă in vigoare între Republica Cehă, Slovacia și Slovenia și între Republica Cehă, Slovacia și Croația;

— Convenția dintre Polonia și Franța privind legislația aplicabilă, jurisdicția și aplicarea hotărârilor judecătorești în materie de drept al persoanei și drept al familiei, încheiată la Varșovia la 5 aprilie 1967;

— Convenția dintre guvernele Iugoslaviei și Franței privind recunoașterea și aplicarea hotărârilor judecătorești în materie de drept civil și comercial, semnată la Paris la 18 mai 1971;

— Convenția dintre Republica Socialistă Federativă Iugoslavia și Regatul Belgiei privind recunoașterea și aplicarea hotărârilor judecătorești în acordarea de pensii alimentare, semnată la Belgrad la 12 decembrie 1973;

— Convenția dintre Ungaria și Grecia privind asistența juridică în materie de drept civil și penal, semnată la Budapesta la 8 octombrie 1979;

— Convenția dintre Polonia și Grecia privind acordarea de asistență juridică în materie de drept civil și penal, semnată la Atena la 24 octombrie 1979;

— Convenția dintre Ungaria și Franța privind asistența juridică în materie de drept civil și dreptul familiei, privind recunoașterea și aplicarea hotărârilor judecătorești și privind asistența juridică în materie de drept penal și extrădarea, semnată la Budapesta la 31 iulie 1980;

— Tratatul dintre Republica Socialistă Cehoslovacă și Republica Elenă privind asistența juridică în materie de drept civil și penal, semnat la Atena la 22 octombrie 1980, încă în vigoare între Republica Cehă, Slovacia și Grecia;

— Convenția dintre Republica Cipru și Republica Populară Ungară privind asistența juridică în materie de drept civil și penal, semnată la Nicosia la 30 noiembrie 1981;

— Tratatul dintre Republica Socialistă Cehoslovacă și Republica Cipru privind asistența juridică în materie de drept civil și penal, semnat la Nicosia la 23 aprilie 1982, încă în vigoare între Republica Cehă, Slovacia și Cipru;

— Acordul dintre Republica Cipru și Republica Grecia privind cooperarea juridică în materie de drept civil, dreptul familiei, drept comercial și penal, semnat la Nicosia la 5 martie 1984;

— Tratatul dintre guvernul Republicii Socialiste Cehoslovace și guvernul Republicii Franceze privind asistența juridică și recunoașterea și aplicarea hotărârilor judecătorești în materie de drept civil, dreptul familiei și drept comercial, semnat la Paris la 10 mai 1984, încă în vigoare între Republica Cehă, Slovacia și Franța;

— Acordul dintre Republica Cipru și Republica Socialistă Federală Iugoslavia privind asistența juridică în materie de drept civil și penal, semnat la Nicosia la 19 septembrie 1984, actualmente în vigoare între Cipru și Slovenia;

— Tratatul dintre Republica Socialistă Cehoslovacă și Republica Italiană privind asistența juridică în materie de drept civil și penal, semnat la Praga la 6 decembrie 1985, încă în vigoare între Republica Cehă, Slovacia și Italia;

— Tratatul dintre Republica Socialistă Cehoslovacă și Regatul Spaniei privind asistența juridică, recunoașterea și aplicarea hotărârilor judecătorești în materie de drept civil, semnat la Madrid la 4 mai 1987, încă în vigoare între Republica Cehă, Slovacia și Spania;

— Tratatul dintre Republica Socialistă Cehoslovacă și Republica Populară Polonă privind asistența juridică și reglementarea relațiilor juridice în materie de drept civil, dreptul familiei, dreptul muncii și drept penal, semnat la Varșovia la 21 decembrie 1987, încă în vigoare între Republica Cehă, Slovacia și Polonia;

— Tratatul dintre Republica Socialistă Cehoslovacă și Republica Populară Ungară privind asistența juridică și reglementarea relațiilor juridice în materie de drept civil, dreptul familiei și drept penal, semnat la Bratislava la 28 martie 1989, încă în vigoare între Republica Cehă, Slovacia și Ungaria;

— Convenția dintre Polonia și Italia privind asistența juridică și recunoașterea și aplicarea hotărârilor judecătorești în materie de drept civil, semnată la Varșovia la 28 aprilie 1989;

— Tratatul dintre Republica Cehă și Republica Slovacă privind asistența juridică furnizată de organele judecătorești și privind reglementarea anumitor relații juridice în materie de drept civil și penal, semnat la Praga la 29 octombrie 1992;

— Acordul dintre Republica Letonia, Republica Estonia și Republica Lituania privind asistența juridică și relațiile juridice, semnat la Tallinn la 11 noiembrie 1992;

— Acordul dintre Republica Polonia și Republica Lituania privind asistența juridică și relațiile juridice în materie de drept civil, dreptul familiei, dreptul muncii și drept penal, semnat la Varșovia la 26 ianuarie 1993;

— Acordul dintre Republica Letonia și Republica Polonia privind asistența juridică și relațiile juridice în materie de drept civil, dreptul familiei, dreptul muncii și drept penal, semnat la Riga la 23 februarie 1994;

— Acordul dintre Republica Cipru și Republica Polonia privind cooperarea juridică în materie de drept civil și penal, semnat la Nicosia la 14 noiembrie 1996;

— Acordul dintre Estonia și Polonia privind acordarea de asistență juridică și relațiile juridice în materie de drept civil, dreptul muncii și drept penal, semnat la Tallinn la 27 noiembrie 1998;

— Convenția între Bulgaria și Belgia privind anumite aspecte judiciare, semnată la Sofia la 2 iulie 1930;

— Acordul între Republica Populară Bulgaria și Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistența juridică reciprocă, semnat la Sofia la 23 martie 1956, încă în vigoare între Bulgaria și Slovenia și între Bulgaria și Croația;

— Tratatul între Republica Populară Română și Republica Populară Ungară privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, semnat la București la 7 octombrie 1958;

— Tratatul între Republica Populară Română și Republica Cehoslovacă privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, semnat la Praga la 25 octombrie 1958, încă în vigoare între România și Slovacia;

— Acordul între Republica Populară Bulgaria și Republica Populară Română privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, semnat la Sofia la 3 decembrie 1958;

— Tratatul între Republica Populară Română și Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistența juridică, semnat la Belgrad la 18 octombrie 1960, și protocolul acestuia, încă în vigoare între România și Slovenia și România și Croația;

— Acordul între Republica Populară Bulgaria și Republica Populară Polonă privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, semnat la Varșovia la 4 decembrie 1961;

— Convenția între Republica Socialistă România și Republica Austria cu privire la asistența juridică în materia dreptului civil și de familie și la valabilitatea și transmiterea actelor și protocolul anexă la convenție, semnate la Viena la 17 noiembrie 1965;

— Acordul între Republica Populară Bulgaria și Republica Populară Ungară privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, semnat la Sofia la 16 mai 1966;

— Convenția dintre Republica Socialistă România și Regatul Greciei de asistență juridică în materie civilă și penală și protocolul la aceasta, semnate la București la 19 octombrie 1972;

— Convenția între Republica Socialistă România și Republica Italiană privind asistența juridică în materie civilă și penală, semnată la București la 11 noiembrie 1972;

— Convenția între Republica Socialistă România și Republica Franceză privind asistența juridică în materie civilă și comercială, semnată la Paris la 5 noiembrie 1974;

— Convenția între Republica Socialistă România și Regatul Belgiei privind asistența juridică în materie civilă și comercială, semnată la București la 30 octombrie 1975;

— Acordul între Republica Populară Bulgaria și Republica Elenă privind asistența juridică în materie civilă și penală, semnat la Atena la 10 aprilie 1976;

— Acordul între Republica Populară Bulgaria și Republica Socialistă Cehoslovacă privind asistența juridică și stabilirea de relații în materie civilă, de familie și penală, semnat la Sofia la 25 noiembrie 1976;

— Convenția între Republica Socialistă România și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord privind asistența juridică în materie civilă și comercială, semnată la Londra la 15 iunie 1978;

— Protocolul adițional la Convenția între Republica Socialistă România și Regatul Belgiei privind asistența juridică în materie civilă și comercială, semnat la București la 30 octombrie 1979;

— Convenția între Republica Socialistă România și Regatul Belgiei privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia obligațiilor de întreținere, semnată la București la 30 octombrie 1979;

— Convenția între Republica Socialistă România și Regatul Belgiei cu privire la recunoașterea hotărârilor judecătorești referitoare la divorț, semnată la București la 6 noiembrie 1980;

— Acordul între Republica Populară Bulgaria și Republica Cipru privind asistența juridică în materie civilă și penală, semnat la Nicosia la 29 aprilie 1983;

— Acordul între Guvernul Republicii Populare Bulgaria și Guvernul Republicii Franceze privind asistența juridică reciprocă în materie civilă, semnat la Sofia la 18 ianuarie 1989;

— Acordul între Republica Populară Bulgaria și Republica Italiană privind asistența juridică și executarea hotărârilor în materie civilă, semnat la Roma la 18 mai 1990;

— Acordul între Republica Bulgaria și Spania privind asistența juridică în materie civilă, semnat la Sofia la 23 mai 1993;

— Tratatul între România și Republica Cehă privind asistența judiciară în materie civilă, semnat la București la 11 iulie 1994;

— Convenția între România și Regatul Spaniei privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la București la 17 noiembrie 1997;

— Convenția între România și Spania – complementară la Convenția de la Haga privind procedura civilă (Haga, 1 martie 1954), semnată la București la 17 noiembrie 1997;

— Tratatul între România și Republica Polonă privind asistența juridică și relațiile juridice în cauzele civile, semnat la București la 15 mai 1999;

— Acordul între Republica Populară Federativă Iugoslavia și Republica Populară Ungară privind asistența juridică reciprocă, semnat la Belgrad la 7 martie 1968, încă în vigoare între Croația și Ungaria;

— Acordul între Republica Croația și Republica Slovenia privind asistența juridică în materie civilă și penală, semnat la Zagreb la 7 februarie 1994.

(a) prezentul regulament nu împiedică o instanță dintr-un stat membru care este parte la o convenție privind o materie specială să-și întemeieze competența pe convenția în cauză, chiar și atunci când pârâtul are domiciliul într-un alt stat membru care nu este parte la convenția respectivă. Instanța sesizată aplică, în orice caz, articolul 26 din prezentul regulament;

(b) hotărârile pronunțate într-un stat membru de către o instanță care își întemeiază competența pe o convenție referitoare la o anumită materie sunt recunoscute și executate în celelalte state membre în conformitate cu prezentul regulament.

În cazul în care o convenție referitoare la o anumită materie, la care sunt părți atât statul membru de origine, cât și statul membru solicitat, stipulează condiții de recunoaștere sau executare a hotărârilor, se aplică aceste condiții. În orice caz, pot fi aplicate dispozițiile din prezentul regulament privind procedura de recunoaștere și executare a hotărârilor.

— în Bulgaria: articolul 4 alineatul (1) punctul 2 din Codul de drept internațional privat;

— în Republica Cehă: Legea nr. 91/2012 privind dreptul internațional privat, în special, articolul 6;

— în Danemarca: articolul 246 alineatele (2) și (3) din Legea privind administrația justiției (lov om rettens pleje),

— în Germania: articolul 23 din Codul de procedură civilă (Zivilprozeßordnung);

— în Estonia: articolul 86 (competență judecătorească determinată de locul unde se situează bunul imobil) din Codul de procedură civilă (Tsiviilkohtumenetluse seadustik), în măsura în care cererea nu are legătură cu bunul persoanei; articolul 100 (cerere de încetare a aplicării condițiilor standard) din Codul de procedură civilă, în măsura în care acțiunea se introduce la instanța în a cărei jurisdicție teritorială s-a aplicat condiția standard;

— în Grecia: articolul 40 din Codul de procedură civilă (Κώδικας Πολιτικής Δικονομίας);

— în Franța: articolele 14 și 15 din Codul civil (Code civil);

— în Croația: articolul 54 din Legea privind soluționarea conflictelor de legi în ceea ce privește reglementările altor țări care vizează relații specifice;

— în Irlanda: dispozițiile privind competența întemeiată pe un act de sesizare a instanței notificat sau comunicat pârâtului care se găsește temporar în Irlanda;

— în Italia: articolele 3 și 4 din Legea 218 din 31 mai 1995;

— în Cipru: articolul 21 alineatul (2) din Legea nr. 14 din 1960, astfel cum a fost modificată;

— în Letonia: articolul 27 și articolul 28 alineatele (3), (5), (6) și (9) din Legea privind procedura civilă (Civilprocesa likums);

— în Lituania: articolul 783 alineatul (3), articolul 787 și articolul 789 alineatul (3) din Codul de Procedură Civilă (Civilinio proceso kodeksas);

— în Luxemburg: articolele 14 și 15 din Codul civil (Code civil);

— în Ungaria: articolul 57 din Decretul-lege nr. 13 din 1979 privind dreptul internațional privat (a nemzetközi magánjogról szóló 1979. évi 13. törvényerejű rendelet);

— în Malta: articolele 742, 743 și 744 din Codul de organizare și procedură civilă – capitolul 12 (Kodiċi ta′ Organizzazzjoni u Proċedura Ċivili – Kap. 12) și articolul 549 din Codul comercial – capitolul 13 (Kodiċi tal-kummerċ – Kap. 13);

— în Austria: articolul 99 din Legea privind competența judiciară (Jurisdiktionsnorm);

— în Polonia: articolul 11037 punctul 4 și articolul 1110 din Codul de procedură civilă (Kodeks postępowania cywilnego) în măsura în care acestea stabilesc competența exclusiv pe baza uneia dintre următoarele împrejurări: reclamantul este un cetățean polonez sau își are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social în Polonia;

— în Portugalia: articolul 63 alineatul (1) din Codul de procedură civilă (Código de Processo Civil), în măsura în care acesta poate include regulile de competență extraordinară, precum cele care stabilesc competența instanțelor de la locul unde se află sucursala, agenția sau un alt sediu [dacă este situat(ă) în Portugalia], în cazul în care acțiunea este introdusă împotriva administrației centrale (dacă este situată în străinătate) și articolul 10 din Codul de procedură pentru dreptul muncii (Código de Processo do Trabalho), în măsura în care poate include reguli de competență extraordinară, precum cele care stabilesc competența instanțelor judecătorești de la domiciliul pârâtului, în acțiunile introduse de angajat împotriva angajatorului, care au ca obiect contractele individuale de muncă;

— în România: articolele 1065-1081 din Cartea a VII-a – Procesul civil internațional, Titlul I – Competența internațională a instanțelor române din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă;

— în Slovenia: articolul 48 alineatul (2) din Legea privind dreptul internațional privat și procedura aferentă acestuia (Zakon o medarodnem zasebnem pravu in postopku) coroborat cu articolul 47 alineatul (2) din Legea privind procedura civilă (Zakon o pravdnem postopku) și articolul 58 din Legea privind dreptul internațional privat și procedura aferentă acestuia (Zakon o medarodnem zasebnem pravu in postopku) coroborat cu articolul 59 din Legea privind procedura civilă (Zakon o pravdnem postopku);

— în Slovacia: articolele 37-37e din Legea nr. 97/1963 privind dreptul internațional privat și normele de procedură relevante;

— în Finlanda: capitolul 10 articolul 18 alineatul (1) punctele (1) și (2) din Codul de procedură judiciară (oikeudenkäymiskaari/rättegångsbalken);

— în Suedia: capitolul 10 secțiunea 3 alineatul (1) prima teză din Codul de procedură judiciară (rättegångsbalken);

— în Regatul Unit: norme care permit stabilirea competenței în temeiul:

—

— în Belgia, „tribunal de première instance” sau „rechtbank van eerste aanleg” sau „erstinstanzliches Gericht”;

— în Bulgaria: „окръжния съд”;

— în Republica Cehă, „okresní soudy”,

— în Danemarca, „byret”;

— în Germania:

—

— în Estonia: „maakohus” (instanța teritorială);

— în Grecia, „Μονομελές Πρωτοδικείο”;

— în Spania, „Juzgado de Primera Instancia”;

— în Franța:

—

— în Croația, „općinski sudovi” în materie civilă, „Općinski građanski sud u Zagrebu” și „trgovački sudovi” în materie comercială;

— în Irlanda: „High Court”;

— în Italia, „corte d'appello”;

— în Cipru, „Επαρχιακό Δικαστήριο” sau, în cazul unei hotărâri care prevede obligația de întreținere, „Οικογενειακό Δικαστήριο”;

— în Letonia, „rajona (pilsētas) tiesa”;

— în Lituania, „Lietuvos apeliacinis teismas”;

— în Luxemburg: președintele „tribunal d'arrondissement”;

— în Ungaria, „törvényszék székhelyén működő járásbíróság” și, în Budapesta, „Budai Központi Kerületi Bíróság”;

— în Malta, „Prim' Awla tal-Qorti Ċivili”sau „Qorti tal-Maġistrati ta' Għawdex fil-ġurisdizzjoni superjuri tagħha” sau, în cazul unei hotărâri care prevede obligația de întreținere, „Reġistratur tal-Qorti” la sesizarea „Ministru responsabbli għall-Ġustizzja”;

— în Țările de Jos, „voorzieningenrechter van de rechtbank”;

— în Austria, „Bezirksgericht”;

— în Polonia, „sąd okręgowy”;

— în Portugalia, „Tribunal de Comarca”;

— în România, tribunalul;

— în Slovenia, „okrožno sodišče”;

— în Slovacia, „okresný súd”;

— în Finlanda, „käräjäoikeus/tingsrätt”;

— în Suedia, „Svea hovrätt”;

— în Regatul Unit:

—

— în Belgia:

—

— în Bulgaria, „Апелативен съд – София”;

— în Republica Cehă, „okresní soudy”;

— în Danemarca, „landsret”;

— în Germania, „Oberlandesgericht”;

— în Estonia, „ringkonnakohus”;

— în Grecia: „Εφετείο”;

— în Spania, „Juzgado de Primera Instancia”, care pronunță hotărârea contestată, „Audiencia Provincial” se pronunță asupra căii de atac;

— în Franța:

—

— în Croația, „županijski sud” prin intermediul „općinski sud” în materie civilă și „Visoki trgovački sud Republike Hrvatske” prin intermediul „trgovački sud” în materie comercială;

— în Irlanda: „High Court”;

— în Italia: „corte d'appello”;

— în Cipru, „Επαρχιακό Δικαστήριο” sau, în cazul unei hotărâri care prevede obligația de întreținere, „Οικογενειακό Δικαστήριο”;

— în Letonia, „apgabaltiesa”, prin intermediul „rajona (pilsētas) tiesa”;

— în Lituania, „Lietuvos apeliacinis teismas”;

— în Luxemburg, „Cour supérieure de justice”, numai în materie civilă;

— în Ungaria, „törvényszék székhelyén működő járásbíróság” (la Budapesta, „Budai Központi Kerületi Bíróság”); asupra căii de atac se pronunță „törvényszék” (la Budapesta, „Fővárosi Törvényszék”);

— în Malta, „Qorti tal-Appell” în conformitate cu procedura stabilită pentru căi de atac în Kodiċi ta' Organizzazzjoni u Proċedura Ċivili – Kap.12 sau, în cazul unei hotărâri care prevede obligația de întreținere, prin „ċitazzjoni” în fața „Prim' Awla tal-Qorti Ċivili jew il-Qorti tal-Maġistrati ta' Għawdex fil-ġurisdizzjoni superjuri tagħha'”;

— în Țările de Jos, „rechtbank”;

— în Austria, „Landesgericht”, prin intermediul „Bezirksgericht”;

— în Polonia, „sąd apelacyjny”, prin intermediul „sąd okręgow”;

— în Portugalia, instanța competentă este „Tribunal da Relaçăo”. Căile de atac se introduc, în conformitate cu dispozițiile legislației naționale în vigoare, prin intermediul unei cereri înaintate instanței care a pronunțat hotărârea contestată;

— în România, curtea de apel;

— în Slovenia, „okrožno sodišče”;

— în Slovacia, curtea de apel, prin intermediul curții districtuale a cărei hotărâre este atacată;

— în Finlanda, „hovioikeus/hovrätt”;

— în Suedia, „Svea hovrätt”;

— în Regatul Unit:

—

— în Belgia, Grecia, Spania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos, recurs,

— în Bulgaria, „обжалване пред Върховния касационен съд”;

— în Republica Cehă, recurs („dovolání”), acțiunea de redeschidere a procedurii („žaloba na obnovu řízení”) și acțiunea în anulare („žaloba pro zmatečnost”);

— în Danemarca, recurs în fața „Højesteret” cu autorizație din partea „Procesbevillingsnævnet”;

— în Germania, „Rechtsbeschwerde”;

— în Estonia, „kassatsioonkaebus”;

— în Croația, recurs la „Vrhovni sud Republike Hrvatske”;

— în Irlanda, recurs pe motive de drept la „Supreme Court”;

— în Cipru, recurs la Curtea Supremă;

— în Letonia, recurs la „Augstākās tiesas Senātā” prin intermediul „apgabaltiesā”;

— în Lituania, recurs la „Lietuvos Aukščiausiasis Teismas”;

— în Ungaria, „felülvizsgálati kérelem”;

— în Malta, nu poate fi introdusă o altă cale de atac în fața altei instanțe în cazul unei hotărâri care prevede obligația de întreținere, „Qorti tal-Appell” în conformitate cu procedura stabilită pentru recursul în „kodiċi ta' Organizzazzjoni u Procedura Ċivili – Kap. 12”;

— în Austria, „Revisionsrekurs”;

— în Polonia, „skarga kasacyjna”;

— în Portugalia, recurs pe motive de drept;

— în România, recurs;

— în Slovenia, recurs la „Vrhovno sodišče Republike Slovenije”;

— în Slovacia, „dovolanie”;

— în Finlanda, recurs la „korkein oikeus/högsta domstolen”;

— în Suedia, recurs la „Högsta domstolen”;

— în Regatul Unit, un singur recurs pe motive de drept.