Cauzele T‑413/10 și T‑414/10

(publicare în extras)

Socitrel – Sociedade Industrial de Trefilaria, SA

și

Companhia Previdente – Sociedade de Controle de Participações Financeiras, SA

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență — Înțelegeri — Piața europeană a oțelului pentru precomprimare — Stabilirea prețurilor, împărțirea pieței și schimbul de informații comerciale sensibile — Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 101 TFUE — Cooperare pe parcursul procedurii administrative — Orientările din 2006 privind calcularea cuantumului amenzilor — Termen rezonabil”

Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera a șasea) din 15 iulie 2015

1. Acte ale instituțiilor – Motivare – Obligație – Conținut – Aprecierea obligației de motivare în funcție de împrejurările cauzei – Necesitatea de a specifica toate elementele de fapt și de drept pertinente – Inexistență

   (art. 296 TFUE)

2. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Ajustarea cuantumului de bază – Caracter disuasiv – Aplicarea unui factor de multiplicare la cuantumul de plecare – Trimitere la considerațiile expuse în cadrul aprecieri gravității încălcării – Motivare suficientă

   [art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2) și (3); Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei, pct. 25]

3. Concurență – Procedură administrativă – Obligațiile Comisiei – Respectarea unui termen rezonabil – Încălcare – Consecințe – Anularea, din cauza duratei excesive a procedurii, a deciziei prin care se constată o încălcare – Condiție – Atingere adusă dreptului la apărare al întreprinderilor în cauză – Factori care pot explica durata procedurii administrative

   (art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 17 al Consiliului)

4. Dreptul Uniunii Europene – Principii – Protecția încrederii legitime – Încălcare – Condiții – Adoptarea de către Comisie a unei decizii de modificare după introducerea unei acțiuni împotriva deciziei inițiale – Respectarea obligației de diligență și a dreptului la apărare – Lipsa încălcării principiului protecției încrederii legitime

5. Concurență – Normele Uniunii – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere – Prezumție a unei influențe decisive exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute în totalitate sau în cvasitotalitate de aceasta, inclusiv în cazul unui holding

   (art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53)

6. Concurență – Normele Uniunii – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere – Prezumție a unei influențe decisive exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute în totalitate sau în cvasitotalitate de aceasta, inclusiv în cazul unui holding – Obligații în materia probelor ale societății care dorește să răstoarne această prezumție – Elemente insuficiente pentru răsturnarea prezumției

   (art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53)

7. Concurență – Normele Uniunii – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere – Prezumție a unei influențe decisive exercitate de societatea‑mamă asupra filialelor deținute în totalitate sau în cvasitotalitate de aceasta – Caracter refragabil – Luare în considerare, cu respectarea principiilor prezumției de nevinovăție, caracterului personal al pedepselor, securității juridice și egalității armelor

   (art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53)

8. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Ajustarea cuantumului de bază – Cuantum maxim – Calcul – Cifră de afaceri care trebuie luată în considerare – Cifră de afaceri cumulată a tuturor societăților care constituie entitatea economică ce acționează în calitate de întreprindere la data adoptării deciziei de aplicare a amenzii

   [art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

9. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Ajustarea cuantumului de bază – Cuantum maxim – Calcul – Cifră de afaceri care trebuie luată în considerare – Cifra de afaceri corespunzătoare exercițiului financiar precedent datei de aplicare a amenzii – Recurgere la cifra de afaceri dintr‑un alt exercițiu financiar anterior – Admisibilitate – Condiții

   [art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

10. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Stabilirea cuantumului de bază – Gravitatea încălcării – Criterii de apreciere – Gravitatea participării fiecărei întreprinderi – Distincție – Înțelegere care are mai multe componente – Respectarea principiilor proporționalității și individualizării pedepselor și a sancțiunilor

    [art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2) și (3); Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei, pct. 13 și 22]

11. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Stabilirea cuantumului de bază – Gravitatea încălcării – Stabilirea unor cote de gravitate eșalonate în privința diferitor categorii de întreprinderi care au săvârșit o încălcare unică – Interval redus între cotele aplicate întreprinderilor care au săvârșit încălcarea – Respectarea principiului egalității de tratament – Apreciere

    [art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2) și (3)]

12. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Stabilirea cuantumului de bază – Gravitatea încălcării – Criterii de apreciere – Apreciere eronată de către întreprinderea în cauză a situației juridice proprii – Irelevanță

    [art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2) și (3)]

13. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Obligația Comisiei de a‑și respecta practica decizională anterioară – Inexistență

    [art. 101 TFUE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

14. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Ajustarea cuantumului de bază – Circumstanțe atenuante – Rol pasiv sau imitativ al întreprinderii – Circumstanță care nu este reținută în noile orientări – Marja de apreciere a Comisiei

    [art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 2 și 3; Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei, pct. 29]

15. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Ajustarea cuantumului de bază – Circumstanțe atenuante – Cooperarea întreprinderii incriminate în afara domeniului de aplicare al Comunicării privind clemența – Criterii de apreciere

    [art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 2006/C 210/02 a Comisiei, pct. 29]

16. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Ajustarea cuantumului de bază – Cuantum maxim – Calcul – Societăți care formează o întreprindere în perioada încălcării și societate care a achiziționat un participant după încălcare – Aplicarea unor modalități diferite de calcul al plafonului – Încălcarea principiului egalității de tratament – Inexistență

    [art. 101 TFUE; Acordul privind SEE, art. 53; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2) și (3)]

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctul 106)

2.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 135-137)

3.  În materia concurenței, încălcarea termenului rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative poate determina două tipuri de efecte.

   Pe de o parte, atunci când încălcarea termenului rezonabil a avut efect asupra finalizării procedurii, o asemenea încălcare este de natură să determine anularea deciziei atacate. În această privință, referitor la aplicarea normelor de concurență, depășirea termenului rezonabil poate constitui un motiv de anulare numai în cazul unor decizii prin care se constată încălcări și cu condiția de a se fi demonstrat că încălcarea acestui principiu a adus atingere dreptului la apărare al întreprinderilor în cauză. În afara acestei ipoteze specifice, nerespectarea obligației de a se pronunța într‑un termen rezonabil nu are efect asupra validității procedurii administrative în temeiul Regulamentului nr. 17. Cu toate acestea, întrucât respectarea dreptului la apărare are o importanță capitală în procedurile administrative în materia concurenței, trebuie să se evite ca acest drept să poată fi compromis în mod iremediabil din cauza duratei excesive a fazei de investigare și ca această durată să poată împiedica obținerea unor probe prin care se urmărește infirmarea existenței unor comportamente de natură să angajeze răspunderea întreprinderilor în cauză. Pentru acest motiv, examinarea eventualului obstacol în calea exercitării dreptului la apărare nu trebuie să fie limitată la faza în sine în care acest drept își produce efectele depline, și anume a doua fază a procedurii administrative, care este cuprinsă între comunicarea privind obiecțiunile și adoptarea deciziei finale. Aprecierea originii eventualei diluări a exercitării eficiente a dreptului la apărare trebuie extinsă la ansamblul acestei proceduri, referindu‑se la durata totală a acesteia.

   Pe de altă parte, atunci când încălcarea termenului rezonabil nu produce efecte asupra finalizării procedurii, o asemenea încălcare poate determina instanța Uniunii, în cadrul exercitării competenței sale de fond, să remedieze în mod corespunzător încălcarea rezultată ca urmare a depășirii termenului rezonabil al procedurii administrative, reducând eventual cuantumul amenzii aplicate.

   În această privință, pentru a explica durata unei proceduri administrative în materie de înțelegeri, trebuie avute în vedere printre altele durata înțelegerii, sfera sa geografică extinsă, organizarea înțelegerii la nivel geografic și în timp, numărul de reuniuni care s‑au desfășurat în cadrul înțelegerii, numărul de întreprinderi în cauză, numărul de cereri de clemență și volumul de documente furnizate în acest cadru sau obținute în cursul inspecțiilor și întocmite în diverse limbi, care trebuie să fie examinate de Comisie, solicitările de informații, numărul de destinatari ai comunicării privind obiecțiunile, numărul de limbi de procedură, precum și cererile referitoare la capacitatea de plată.

   (a se vedea punctele 151-155, 168 și 169)

4.  Principiul protecției încrederii legitime se înscrie printre principiile fundamentale ale Uniunii. Dreptul de a invoca acest principiu presupune îndeplinirea a trei condiții. În primul rând, administrația trebuie să fi furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere. În al doilea rând, aceste asigurări trebuie să fie de natură să determine persoana căreia i se adresează să nutrească o așteptare legitimă. În al treilea rând, asigurările date trebuie să fie conforme normelor aplicabile.

   Pe de altă parte, obligația de diligență implică obligația Comisiei de a examina cu atenție și cu imparțialitate toate elementele pertinente ale speței.

   În plus, este legitim și în interesul unei gestiuni administrative sănătoase ca o instituție să corecteze erorile și omisiunile care ar vicia o decizie. Într‑adevăr, Comisia nu poate lăsa să subziste în ordinea juridică o decizie despre care știe că este afectată de erori și de omisiuni și, în acest fel, este legitim și în interesul unei gestiuni administrative sănătoase ca o instituție să corecteze erorile și omisiunile care ar vicia decizia inițială. Astfel, atunci când Comisia a adoptat în acest scop o decizie de modificare după introducerea unor acțiuni în justiție împotriva deciziei inițiale, iar autorii acțiunilor au fost invitați să își adapteze motivele și concluziile ca urmare a adoptării deciziei de modificare, aceștia nu pot susține că dreptul lor la apărare a fost încălcat de Comisie.

   Mai mult, întrucât Comisia are dreptul, în interesul unei gestiuni administrative sănătoase, să corecteze o decizie inițială care este viciată de erori și de omisiuni, nicio asigurare precisă, necondiționată și concordantă, emisă de surse de încredere și autorizate, nu poate fi furnizată de administrație în ceea ce privește menținerea unei asemenea decizii până la anularea sa eventuală de către instanța Uniunii.

   Pe de altă parte, Comisiei nu i se poate imputa nici un comportament neloial și de rea‑credință pentru unicul motiv că a modificat o decizie afectată, în opinia sa, de diverse erori și omisiuni.

   (a se vedea punctele 174-176, 179, 182, 185 și 187-189)

5.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 197-208, 220, 228 și 238)

6.  În materia încălcării normelor de concurență, atunci când o societate‑mamă deține totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului filialei sale în perioada încălcării reținută în sarcina sa, Comisia are dreptul să invoce o prezumție de exercitare efectivă a unei influențe decisive. Această prezumție nu poate fi răsturnată prin simpla demonstrare a faptului că filiala este cea care gestionează aspectele specifice ale politicii sale comerciale fără a primi instrucțiuni în această privință. În consecință, autonomia filialei nu poate fi stabilită prin simpla demonstrare a faptului că aceasta gestionează în mod autonom aspecte specifice ale politicii sale referitoare la comercializarea produselor vizate de încălcare.

   De altfel, având în vedere că autonomia filialei nu se apreciază numai în raport cu aspectele gestiunii operaționale ale întreprinderii, faptul că filiala nu a aplicat niciodată, în favoarea societății‑mamă, o politică specifică de informare pe piața relevantă nu poate fi suficient în vederea demonstrării autonomiei sale. Nici faptul că din înscrisurile de la dosar nu reiese că societatea‑mamă a dat instrucțiuni filialei sale nu poate dovedi că astfel de instrucțiuni nu au existat. În această privință, reprezentarea unei societăți‑mamă în organele de conducere ale filialei sale constituie un element de probă pertinent privind exercitarea unui control efectiv asupra politicii sale comerciale .

   Mai mult, o societate‑mamă poată fi considerată răspunzătoare pentru o încălcare săvârșită de filiala sa și atunci când există un număr mare de societăți operaționale în cadrul unui grup. Astfel, faptul că societatea‑mamă este un holding, chiar neoperațional, nu este suficient pentru a înlătura prezumția exercitării efective a unei influențe decisive și nu implică răsturnarea sarcinii probei. În această privință, faptul că societatea‑mamă s‑a limitat să își administreze participațiile, având în vedere natura socială și obiectul său statutar, nu este suficient, considerat în mod individual, pentru a repune în discuție prezumția aplicată de Comisie.

   În plus, faptul că societatea‑mamă și filiala acesteia sunt societăți având personalitate juridică diferită și care au un acționariat și sedii sociale diferite este irelevant, întrucât formează aceeași întreprindere.

   De asemenea, este irelevantă existența unei reglementări naționale potrivit căreia administratorii unei societăți‑mamă nu o reprezintă atunci când participă în consiliul de administrație al filialei sale. Astfel, o societate nu se poate prevala de reglementarea națională pentru a evita normele Uniunii, noțiunile juridice utilizate de dreptul Uniunii trebuind în principiu să fie interpretate și aplicate în mod uniform în întreaga Uniune.

   Pe de altă parte, nici faptul că societatea‑mamă nu a fost ea însăși activă în sectorul vizat nu este suficient pentru a răsturna prezumția exercitării efective a unei influențe decisive.

   În plus, autonomia filialei nu poate fi dedusă din faptul că, după achiziționarea filialei de către societatea‑mamă, conducerea executivă anterioară s‑a menținut în fruntea întreprinderii.

   În sfârșit, întrucât imputarea unei încălcări a articolului 101 TFUE unei întreprinderi nu presupune o acțiune sau chiar o cunoaștere a acestei încălcări din partea asociaților sau a administratorilor principali ai întreprinderii în cauză, ci acțiunea unei persoane care este autorizată să acționeze pe seama întreprinderii, faptul că societatea‑mamă nu a avut cunoștință despre comportamentul ilicit al filialei sale este irelevant în privința posibilității de a reține răspunderea sa solidară pentru comportamentul acesteia.

   (a se vedea punctele 210-214 și 240-253)

7.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 235-237)

8.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 258-264)

9.  În ceea ce privește stabilirea „exercițiului financiar precedent”, în sensul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, în situațiile în care nu există niciun indiciu că o întreprindere și‑a încetat activitățile comerciale sau a deturnat cifra de afaceri pentru a evita aplicarea unei amenzi importante, Comisia are obligația să stabilească limita maximă a amenzii în raport cu cifra de afaceri cea mai recentă care reflectă un an complet de activitate economică. În această privință, Comisia nu are competența arbitrară de a aplica plafonul de 10 % exercițiilor financiare anterioare exercițiului financiar care precede data adoptării deciziei. Comisia poate recurge la un asemenea exercițiu financiar anterior numai în împrejurări excepționale, atunci când, de exemplu, întreprinderea în cauză nu a realizat nicio cifră de afaceri în cursul exercițiului care precede adoptarea deciziei Comisiei. În plus, Comisia nu dispune, nici într‑un asemenea caz, de o marjă largă de apreciere în alegerea exercițiului financiar care va fi utilizat pentru stabilirea limitei maxime a amenzii. Astfel, Comisia are obligația să se raporteze la ultimul exercițiu financiar complet care reflectă un an complet de activități economice normale.

   În această privință, deși, în vederea calculării plafonului amenzii, Comisia trebuie, în principiu, să ia în considerare cifra de afaceri realizată de întreprinderea în cauză în ultimul exercițiu complet la data adoptării deciziei prin care este aplicată amenda, rezultă totuși din contextul și din obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte dispoziția menționată că, atunci când cifra de afaceri a exercițiului financiar care precede adoptarea deciziei Comisiei nu reprezintă un exercițiu complet de activitate economică normală într‑o perioadă de 12 luni și, astfel, nu dă nicio informație utilă cu privire la situația economică reală a întreprinderii în cauză și cu privire la nivelul adecvat al amenzii care trebuie să îi fie aplicată, această cifră de afaceri nu poate fi luată în considerare în vederea stabilirii plafonului amenzii. În această din urmă ipoteză, care se va produce doar în împrejurări excepționale, Comisia are obligația să se refere, în vederea calculării plafonului amenzii, la ultimul exercițiu financiar complet care reflectă un an complet de activități economice normale.

   Astfel, menționarea unui „exercițiu complet de activitate economică normală” urmărește excluderea luării în considerare a unui exercițiu în care întreprinderea în cauză era în curs să își înceteze operațiunile, deși nu încetaseră încă toate activitățile economice, și, în general, a unui exercițiu în care comportamentul pe piață al întreprinderii în cauză nu corespundea comportamentului unei întreprinderi care își desfășoară activitatea economică în termeni obișnuiți. În schimb, unica împrejurare că cifra de afaceri sau beneficiul realizate într‑un anumit exercițiu sunt semnificativ mai mici sau mai mari decât cele realizate în exercițiile precedente nu are semnificația că exercițiul respectiv nu constituie un exercițiu complet de activitate economică normală.

   (a se vedea punctele 265-268)

10.  În vederea stabilirii cuantumurilor amenzilor aplicate pentru încălcarea normelor de concurență, trebuie să se țină seama de durata încălcării și de toate elementele de natură să intre în aprecierea gravității acesteia. În acest sens, gravitatea încălcărilor dreptului concurenței trebuie stabilită în funcție de numeroase elemente precum, printre altele, împrejurările specifice cauzei, contextul acesteia și conținutul disuasiv al amenzilor, fără să se fi stabilit o listă obligatorie sau exhaustivă cu criteriile care trebuie luate în considerare în mod obligatoriu. Printre elementele de natură să intre în aprecierea gravității încălcărilor figurează comportamentul fiecăreia dintre întreprinderi, rolul avut de fiecare dintre acestea în instituirea înțelegerii, beneficiul pe care l‑au putut obține din acesta, dimensiunea întreprinderilor și valoarea mărfurilor în discuție, precum și riscul pe care încălcările de acest tip îl reprezintă pentru obiectivele Uniunii.

    În această privință, deși faptul că o întreprindere nu a participat la toate elementele constitutive ale unei înțelegeri sau că aceasta a avut un rol minor în aspectele în care a fost implicată nu este pertinent pentru a demonstra existența unei încălcări în cazul său, importanța limitată a participării întreprinderii în cauză este totuși de natură să aibă o influență asupra aprecierii întinderii și a gravității sale și, în consecință, asupra stabilirii nivelului sancțiunii. Astfel, la aprecierea gravității relative a participării fiecărui autor al încălcării la o înțelegere, Comisia trebuie să ia în considerare faptul că, eventual, în sarcina anumitor autori ai încălcării nu se stabilește răspunderea pentru toate componentele acestei încălcări.

    Pe de altă parte, în ceea ce privește principiul proporționalității, acesta impune ca actele instituțiilor Uniunii să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru atingerea scopului urmărit. În contextul calculării amenzilor, gravitatea încălcărilor trebuie stabilită în funcție de numeroase elemente și nu trebuie atribuită niciunuia dintre aceste elemente o importanță disproporționată în raport cu celelalte elemente de apreciere. Principiul proporționalității implică în acest context că amenda trebuie stabilită de Comisie proporțional cu elementele luate în considerare pentru a aprecia gravitatea încălcării și că, în această privință, Comisia trebuie să aplice aceste elemente în mod coerent și cu o justificare obiectivă.

    (a se vedea punctele 277-282)

11.  A se vedea textul deciziei.

    (a se vedea punctele 283, 288 și 290-293)

12.  În cadrul stabilirii cuantumului amenzilor aplicate pentru încălcarea normelor de concurență, faptul că dimensiunea modestă a unei întreprinderi incriminate, precum și apartenența sa la un grup familial au un efect asupra cunoștințelor sale juridice și economice și au împiedicat‑o să aprecieze amploarea exactă a încălcării la care a participat nu poate fi luat în considerare în vederea aprecierii gravității încălcării. Astfel, în principiu, întreprinderile suportă ele însele riscul unei aprecieri eronate a situației lor juridice, conform adagiului general potrivit căruia nimeni nu poate fi considerat că nu cunoaște legea.

    (a se vedea punctele 301 și 304)

13.  A se vedea textul deciziei.

    (a se vedea punctul 307)

14.  În materia amenzilor aplicate pentru încălcarea normelor de concurență, atunci când o încălcare a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, trebuie examinată gravitatea relativă a participării la încălcare a fiecăreia dintre acestea pentru a stabili dacă există în privința lor circumstanțe agravante sau atenuante.

    Pentru a stabili dacă o întreprindere trebuie să beneficieze de o circumstanță atenuantă întemeiată pe neaplicarea efectivă a unor acorduri ilicite, trebuie să se verifice dacă întreprinderea a invocat argumente de natură să demonstreze că, în perioada în care a aderat la acordurile ilicite, s‑a sustras în mod efectiv de la aplicarea acestora prin adoptarea unui comportament concurențial pe piață sau cel puțin că a încălcat în mod clar și în mare măsură obligațiile privind punerea în aplicare a înțelegerii, astfel încât a perturbat însăși funcționarea acesteia.

    Atunci când s‑a stabilit că întreprinderea autoare a încălcării a putut să țină seama de acordurile coluzive ale înțelegerii pentru a‑și determina comportamentul pe piața vizată, lipsa participării la vreunul dintre aceste acorduri, chiar dacă se prezumă dovedită, nu poate fi suficientă, privită individual, pentru a îndeplini condițiile probei impuse de jurisprudență, potrivit căreia, pentru a beneficia de circumstanța atenuantă prevăzută de Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (Orientările din 2006), autorii încălcării trebuie să demonstreze că au adoptat un comportament concurențial sau cel puțin că au încălcat în mod clar și în mare măsură obligațiile privind punerea în aplicare a înțelegerii, astfel încât au perturbat însăși funcționarea acesteia. Astfel, doar dovedirea neparticipării la anumite acorduri coluzive ale înțelegerii nu poate exclude, în sine, împrejurarea ca alte acorduri să fi afectat concurența pe piața respectivă.

    În această privință, Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO prevedeau că un rol exclusiv pasiv sau imitativ în comiterea încălcării constituia o circumstanță atenuantă. Lista cu circumstanțele atenuante prevăzută la punctul 29 din Orientările din 2006 nu se mai referă însă, cu titlu de circumstanțe atenuante care pot fi luate în considerare, la o asemenea circumstanță. Totuși, întrucât lista prevăzută la punctul 29 din Orientările din 2006 nu este exhaustivă, rolul exclusiv pasiv sau imitativ în săvârșirea încălcării nu ar putea fi, în principiu, înlăturat din categoria circumstanțelor care ar putea determina o reducere a cuantumului de bază al amenzii.

    (a se vedea punctele 313-318)

15.  În materia amenzilor aplicate pentru încălcarea normelor de concurență, în temeiul punctului 29 a patra liniuță din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, cuantumul de bază al amenzii poate fi redus atunci când întreprinderea implicată cooperează efectiv cu Comisia în afara sferei de aplicare a Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (Comunicarea privind clemența) și dincolo de obligațiile sale legale de a coopera.

    În această privință, pentru ca o întreprindere incriminată să poată solicita să beneficieze de această dispoziție, trebuie să demonstreze că cooperarea sa, care a depășit obligația legală de cooperare, fără a‑i conferi totuși dreptul la o reducere a cuantumului amenzii în temeiul Comunicării privind clemența, a avut o utilitate obiectivă pentru Comisie, întrucât, în decizia atacată, Comisia a putut să se întemeieze pe elemente de probă pe care i le‑a furnizat în cadrul cooperării sale și în lipsa cărora aceasta nu ar fi fost în măsură să sancționeze integral sau parțial încălcarea în cauză.

    Astfel, atunci când o întreprindere, pe de o parte, nu a contestat faptele și a răspuns în termen la solicitările de informații care i‑au fost adresate, împrejurare care nu depășește obligația sa legală de cooperare, și, pe de altă parte, nu a demonstrat că, în decizia finală, Comisia a putut să se întemeieze pe elemente de probă pe care i le‑a furnizat în cadrul cooperării sale și în lipsa cărora Comisia nu ar fi fost în măsură să sancționeze integral sau parțial încălcarea respectivă, întreprinderea în cauză nu poate solicita o reducere în temeiul punctului 29 din Orientările din 2006.

    (a se vedea punctele 327-330)

16.  A se vedea textul deciziei.

    (a se vedea punctele 334-337)