HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE

A UNIUNII EUROPENE (Camera a doua)

19 noiembrie 2015

Daniel van der Spree

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică — Remunerație — Încetarea raporturilor de muncă — Articolul 6 alineatul (1) din anexa VII la statut — Indemnizație de reinstalare la nivelul de bază egal cu salariul de bază pe două luni — Schimbarea reședinței reclamantului — Reședința fiicei reclamantului — Probă”

Obiectul:

Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta, prin care domnul van der Spree solicită anularea deciziei Comisiei Europene din 19 mai 2014 de a‑i plăti o indemnizație de reinstalare egală cu salariul de bază pe o lună, în loc de salariul de bază pe două luni

Decizia:

Respinge acțiunea. Domnul van der Spree suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană.

Sumarul hotărârii

Funcționari — Rambursarea cheltuielilor — Indemnizație de reinstalare — Condiții de acordare — Transferul efectiv al reședinței obișnuite — Noțiunea de reședință obișnuită — Reinstalare împreună cu familia — Sarcina probei caracterului real al reinstalării ce revine funcționarului — Înscriere în registrul unei localități — Circumstanță care nu permite să se prezume reședința obișnuită

(Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 6)

Finalitatea indemnizației de reinstalare este aceea de a acoperi și de a reduce sarcinile pe care fostul funcționar este constrâns să le suporte ca urmare a schimbării reședinței sale principale după încetarea raporturilor sale de muncă, sarcini care sunt prezumate a fi mai ridicate atunci când funcționarul vizat se reinstalează cu familia, ceea ce justifică indemnizația de reinstalare egală cu salariul de bază pe două luni pentru funcționarii care beneficiază de alocația pentru locuință și care dovedesc reinstalarea lor împreună cu familia.

Schimbarea de reședință vizată la articolul 6 din anexa VII la statut trebuie să fie un „transfer efectiv al reședinței obișnuite a funcționarului la noul loc indicat ca fiind cel al reinstalării”, iar noțiunea de reședință obișnuită trebuie interpretată ca fiind „locul în care persoana interesată a stabilit centrul permanent sau obișnuit al intereselor sale cu intenția de a‑i conferi un caracter stabil”. În plus, revine funcționarului sarcina să furnizeze dovada reinstalării sale efective cu familia. Acest lucru este valabil și în privința probei reinstalării familiei funcționarului.

Înscrierea în registrul unei localități este un element pur formal care nu permite să se stabilească reședința efectivă a persoanei interesate în localitatea menționată, astfel că acest element nu este decisiv pentru a dovedi reinstalarea în sensul articolului 6 din anexa VII la statut.

În plus, sunt lipsite de forță probantă înscrisuri întocmite de autoritățile administrative ale unei țări date care reflectă legăturile persoanei interesate cu acea țară sau chiar menționează o adresă în acea țară, cum ar fi, spre exemplu atestările privind exercitarea drepturilor civice sau cele privind înmatricularea unui autovehicul și plata taxelor și obligațiilor aferente acesteia, atunci când respectivele înscrisuri fac dovada unor operațiuni sau a unor fapte care nu au făcut obiectul unei verificări de către autoritățile administrative în discuție. Cu atât mai mult sunt lipsite, așadar, de forță probantă declarațiile unor persoane private care nu sunt neapărat în măsură să aprecieze noțiunea juridică de reședință în sensul anexei VII la statut.

(a se vedea punctele 29-31, 34 și 37)

Trimitere la:

Curte: Hotărârea din 25 noiembrie 1982, Evens/Curtea de Conturi,79/82, EU:C:1982:404, punctele 11 și 12

Tribunalul de Primă Instanță: Hotărârea din 24 aprilie 2001, Miranda/Comisia,T‑37/99, EU:T:2001:122, punctele 29-31 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 8 iulie 2003, Chetaud/Parlamentul,T‑65/02, EU:T:2003:190, punctul 64

Tribunalul Funcției Publice: Hotărârea din 8 aprilie 2008, Bordini/Comisia,F‑134/06, EU:F:2008:40, punctul 76 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 9 martie 2010, Tzvetanova/Comisia,F‑33/09, EU:F:2010:18, punctul 43 și jurisprudența citată