Cauza C‑308/19

Consiliul Concurenței

împotriva

Whiteland Import Export SRL

(cerere de decizie preliminară formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție)

 Hotărârea Curții (Camera a doua) din 21 ianuarie 2021

„Trimitere preliminară – Concurență – Sancțiuni aplicate de autoritatea națională de concurență – Termen de prescripție – Acte de întrerupere a termenului de prescripție – Reglementare națională care exclude, după deschiderea unei investigații, posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă noul termen de prescripție – Principiul interpretării conforme – Regulamentul (CE) nr. 1/2003 – Articolul 25 alineatul (3) – Domeniu de aplicare – Articolul 4 alineatul (3) TUE – Articolul 101 TFUE – Principiul efectivității”

1.        Concurență – Procedură administrativă – Prescripție în materie de amenzi – Norme care guvernează prescripția competențelor conferite Comisiei în materie de aplicare de sancțiuni – Domeniu de aplicare – Sancțiuni aplicate de o autoritate națională de concurență pentru încălcări ale dreptului concurenței al Uniunii – Excludere

(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 25)

(a se vedea punctele 33-41 și dispozitiv 1)

2.        Concurență – Procedură administrativă – Prescripție în materie de amenzi – Sancțiuni aplicate de o autoritate națională de concurență pentru încălcări ale dreptului concurenței al Uniunii – Aplicabilitatea normelor naționale privind prescripția – Condiții – Respectarea principiului efectivității – Reglementare națională care exclude orice întrerupere a termenului de prescripție după deschiderea procedurii de investigare – Reglementare care prezintă un risc sistemic de impunitate a încălcărilor dreptului concurenței al Uniunii – Inadmisibilitate

[art. 4 alin. (3) TUE; art. 101 TFUE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 35 alin. (1)]

(a se vedea punctele 43-57 și 65 și dispozitiv 2)

3.        Concurență – Normele Uniunii – Obligațiile statelor membre – Interdicția de a adopta sau de a menține în vigoare măsuri care repun în discuție efectul util al acestor norme – Obligațiile instanțelor naționale – Obligația de interpretare conformă cu dreptul Uniunii a reglementării naționale – Conținut – Interpretare contra legem a dreptului național – Excludere

[art. 4 alin. (3) TUE; art. 101 TFUE]

(a se vedea punctele 58-64)

Rezumat

La 7 septembrie 2009, Consiliul Concurenței (România) a deschis o investigație privind piața comercializării cu amănuntul a produselor alimentare împotriva mai multor întreprinderi, printre care Whiteland Import Export SRL (denumită în continuare „Whiteland”), pentru a stabili dacă întreprinderile menționate încălcaseră normele dreptului concurenței, în special pe cele consacrate la articolul 101 TFUE. Acestora li se reproșa astfel că au încheiat, în cursul anilor 2006-2009, acorduri anticoncurențiale prin care se urmărea denaturarea și împiedicarea concurenței pe piața relevantă, stabilind prețul de vânzare și de revânzare al produselor furnizorilor. Prin decizia din 14 aprilie 2015, Consiliul Concurenței le‑a aplicat amenzi.

Constatând că, în temeiul normelor naționale aplicabile, termenul de prescripție era deja expirat la data la care Consiliul Concurenței a adoptat decizia sa, Curtea de Apel București (România), sesizată cu o acțiune introdusă de Whiteland, a anulat decizia menționată în măsura în care privea această societate. Astfel, după ce a constatat că termenul de prescripție începuse să curgă la 15 iulie 2009, dată la care încălcarea reproșată societății Whiteland încetase, această instanță a considerat că ordinul de declanșare a investigației din 7 septembrie 2009 întrerupsese termenul de prescripție și determinase curgerea unui nou termen de prescripție, care expira la 7 septembrie 2014. Potrivit acestei instanțe, în temeiul unei interpretări stricte a normelor naționale care reglementează termenele de prescripție, măsurile adoptate de Consiliul Concurenței după ordinul de declanșare a investigației nu puteau întrerupe noul termen de prescripție și, prin urmare, această decizie este ultimul act al autorității respective care poate întrerupe termenul menționat. În plus, aceeași instanță a considerat că articolul 25 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003(1), care prevede întreruperea termenului de prescripție, nu se aplica decât Comisiei Europene și nu reglementa termenele de prescripție în materie de aplicare a amenzilor de către autoritățile naționale de concurență.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție (România, denumită în continuare „instanța de trimitere”), sesizată cu un recurs introdus de Consiliul Concurenței împotriva hotărârii Curții de Apel București, a solicitat Curții în esență să stabilească dacă instanțele naționale sunt obligate să aplice articolul 25 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 prescripției competențelor unei autorități naționale de concurență în materia aplicării de sancțiuni pentru încălcările dreptului concurenței al Uniunii. Instanța de trimitere a invitat de asemenea Curtea să precizeze în esență dacă articolul 4 alineatul (3) TUE și articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, astfel cum este interpretată de instanțele naționale competente, potrivit căreia ordinul de declanșare a unei investigații, adoptat de autoritatea națională de concurență, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenței al Uniunii este ultimul act al acestei autorități care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripție referitor la competența sa de a aplica sancțiuni și exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen.

Aprecierea Curții

În ceea ce privește prima întrebare, Curtea afirmă că instanțele naționale nu sunt obligate să aplice articolul 25 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 prescripției competențelor unei autorități naționale de concurență în materia aplicării de sancțiuni pentru încălcările dreptului concurenței al Uniunii.

În această privință, ea arată că, în speță, eventuala pertinență a articolului 25 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, potrivit căruia orice act al Comisiei sau al autorității de concurență a unui stat membru în scopul examinării sau investigării unei încălcări întrerupe cursul termenului de prescripție pentru aplicarea amenzilor sau a penalităților cu titlu cominatoriu, depinde exclusiv de aspectul dacă această dispoziție este aplicabilă situației de fapt din cauza principală. Curtea consideră că, având în vedere contextul în care dispoziția menționată se înscrie și finalitatea pe care aceasta o urmărește, ea nu reglementează decât competențele de care dispune Comisia în materie de sancțiuni. De aici rezultă că această dispoziție nu prevede norme de prescripție referitoare la competențele autorităților naționale de concurență în materia aplicării de sancțiuni.

În ceea ce privește a doua întrebare, Curtea amintește de la bun început că, în lipsa unei prevederi obligatorii a dreptului Uniunii în materie, revine statelor membre sarcina de a stabili și de a aplica normele naționale de prescripție în materia aplicării de sancțiuni de către autoritățile naționale de concurență, inclusiv modalitățile de suspendare și/sau de întrerupere. Cu toate acestea, stabilirea și aplicarea normelor respective nu pot face practic imposibilă sau excesiv de dificilă punerea în aplicare a dreptului Uniunii.

Astfel, Curtea precizează că, pentru a nu aduce atingere aplicării depline și uniforme a dreptului Uniunii și pentru a nu adopta sau menține în vigoare măsuri care pot elimina efectul util al normelor de concurență aplicabile întreprinderilor, statele membre trebuie să se asigure că normele naționale care instituie termenele de prescripție sunt concepute astfel încât să stabilească un echilibru între, pe de o parte, obiectivele de garantare a securității juridice și de asigurare a examinării cauzelor într‑un termen rezonabil ca principii generale ale dreptului Uniunii și, pe de altă parte, punerea în aplicare efectivă și eficientă a articolelor 101 și 102 TFUE, pentru a respecta interesul public care urmărește să evite ca funcționarea pieței interne să fie denaturată prin acorduri sau practici dăunătoare concurenței.

Curtea amintește că este important să se țină seama de specificitățile cauzelor care țin de dreptul concurenței și mai precis de împrejurarea că aceste cauze necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale și economice complexe. Prin urmare, o reglementare națională care stabilește data de la care începe să curgă termenul de prescripție, durata acestui termen și modalitățile suspendării sau întreruperii acestuia trebuie adaptată la specificitățile dreptului concurenței și la obiectivele punerii în aplicare a normelor acestui drept de persoanele în cauză, pentru a nu aduce atingere deplinei efectivități a normelor dreptului concurenței al Uniunii. Curtea consideră, în plus, că un regim național de prescripție care, din motive inerente acestuia, se opune în mod sistemic aplicării unor sancțiuni efective și disuasive pentru încălcări ale dreptului concurenței al Uniunii este de natură să facă aplicarea normelor acestui drept practic imposibilă sau excesiv de dificilă.

În speță, potrivit unei interpretări stricte a normelor naționale care reglementează termenele de prescripție la momentul faptelor din litigiul principal, reținută de o parte a jurisprudenței naționale și printre altele de Curtea de Apel București în cadrul procedurii principale, ordinul de declanșare a unei investigații în scopul examinării sau al investigării unei încălcări a normelor dreptului concurenței este ultimul act al autorității naționale de concurență care ar putea avea ca efect întreruperea termenului de prescripție referitor la competența acesteia de a aplica sancțiuni, iar niciunul dintre actele adoptate ulterior în scopul examinării sau al investigării încălcării nu poate întrerupe acest termen, chiar dacă adoptarea unor astfel de acte ar constitui o etapă importantă a investigației și ar dovedi voința acestei autorități de a investiga încălcarea.

În aceste condiții, Curtea constată că o asemenea interpretare strictă a reglementării naționale pare susceptibilă să compromită punerea în aplicare efectivă de către autoritățile naționale de concurență a normelor dreptului Uniunii. Astfel, o asemenea interpretare, care interzice în mod absolut întreruperea termenului de prescripție prin acte adoptate ulterior în cadrul investigației, ar putea prezenta un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie încălcări ale dreptului Uniunii menționat. Instanța de trimitere este însă cea căreia îi revine sarcina să verifice dacă aceasta este situația în speță.

Dacă se dovedește că aceasta este situația, Curtea constată că această instanță are sarcina să interpreteze reglementarea națională în cauză în cea mai mare măsură posibilă în lumina dreptului Uniunii și în special a normelor acestui drept în materie de concurență, astfel cum sunt interpretate de Curte, sau să lase neaplicată, dacă este necesar, reglementarea menționată.

În această privință, Curtea amintește că problema dacă o dispoziție națională, în măsura în care ar fi contrară dreptului Uniunii, trebuie lăsată neaplicată se pune numai în cazul în care nu este posibilă nicio interpretare conformă a acestei dispoziții.

Or, în speță, din decizia de trimitere reiese că o asemenea interpretare pare posibilă, aspect a cărui verificare este însă, în definitiv, de competența instanței de trimitere.

1      Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269).