Cauza C‑180/17

X
și
Y

împotriva

Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie

[cerere de decizie preliminară formulată de Raad van State (Țările de Jos)]

„Trimitere preliminară – Politica comună în materie de azil și de protecție subsidiară – Directiva 2013/32/UE – Articolul 46 – Directiva 2008/115/CE – Articolul 13 – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 18, articolul 19 alineatul (2) și articolul 47 – Dreptul la o cale de atac efectivă – Principiul nereturnării – Decizie de respingere a unei cereri de protecție internațională și de impunere a unei obligații de returnare – Reglementare națională care prevede un al doilea grad de jurisdicție – Efect suspensiv de plin drept limitat la acțiunea în primă instanță”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a patra) din 26 septembrie 2018

1. Întrebări preliminare – Competența Curții – Întrebări care privesc acte de drept al Uniunii, aplicabilitatea acestuia din urmă în cauza principală fiind contestată – Includere – Condiție – Contestare legată indisociabil de răspunsurile care urmează să fie date la întrebările preliminare

   (art. 267 TFUE)

2. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Proceduri de acordare și de retragere a protecției internaționale – Directiva 2013/32 – Dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă – Decizie de respingere a unei cereri de protecție internațională și care impune o obligație de returnare – Reglementare națională care prevede un apel fără efect suspensiv împotriva unei astfel de decizii – Admisibilitate – Limite – Respectarea principiilor echivalenței și efectivității

   [Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 18, art. 19 alin. (2) și art. 47; Directiva 2008/115 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 13; Directiva 2013/32 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 46]

3. Drepturi fundamentale – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă – Consacrare la articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la articolul 13 din Convenția europeană a drepturilor omului – Sens și întindere identice – Nivel de protecție asigurat de cartă care nu îl încalcă pe cel garantat de convenția menționată

   [Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 primul paragraf, art. 52 alin. (3) și art. 53]

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 17-19)

2.  Articolul 46 din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale și articolul 13 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală coroborate cu articolul 18 și cu articolul 19 alineatul (2), precum și cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, deși prevede un apel împotriva unei hotărâri de primă instanță care confirmă o decizie prin care se respinge o cerere de protecție internațională și se impune o obligație de returnare, nu îi conferă acestei căi de atac un efect suspensiv de plin drept, chiar dacă persoana interesată invocă un risc serios de încălcare a principiului nereturnării.

   Astfel, deși dispozițiile Directivelor 2013/32 și 2008/115 impun statelor membre să prevadă un drept la o cale de atac efectivă împotriva deciziilor de respingere a unei cereri de protecție internațională și împotriva deciziilor de returnare, niciuna dintre aceste dispoziții nu prevede ca statele membre să acorde solicitanților de protecție internațională, a căror acțiune împotriva deciziei de respingere a cererii lor și împotriva deciziei de returnare a fost respinsă în primă instanță, dreptul de a formula apel și nici, cu atât mai mult, ca exercitarea unui asemenea drept să fie însoțit de un efect suspensiv de plin drept. Asemenea cerințe nu pot fi deduse nici din economia și din finalitatea acestor directive.

   În aceste condiții, este necesar să se sublinieze că interpretarea Directivei 2008/115, ca și a Directivei 2013/32, trebuie efectuată, după cum rezultă din considerentul (24) al celei dintâi și din considerentul (60) al celei de a doua, cu respectarea drepturilor fundamentale și a principiilor recunoscute în special de cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi, C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 51). În această privință, reiese din jurisprudența constantă a Curții că în cazul în care un stat membru decide să returneze un solicitant de protecție internațională către o țară în care există motive serioase de a crede că ar fi supus unui risc real de tratamente contrare articolului 18 din cartă coroborat cu articolul 33 din Convenția privind statutul refugiaților, astfel cum a fost completată prin protocolul referitor la aceasta, sau articolului 19 alineatul (2) din cartă, dreptul la protecție jurisdicțională efectivă prevăzut la articolul 47 din aceasta impune ca solicitantul respectiv să dispună de o cale de atac suspensivă de plin drept împotriva executării măsurii care permite returnarea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi, C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 54 și jurisprudența citată). În aceste condiții, din jurisprudența Curții reiese că, la fel ca articolul 46 din Directiva 2013/32 și ca articolul 13 din Directiva 2008/115, articolul 47 din cartă coroborat cu garanțiile cuprinse la articolul 18 și la articolul 19 alineatul (2) din aceasta nu impune existența unui dublu grad de jurisdicție. Este necesar, astfel, doar să existe o cale de atac în fața unei instanțe judecătorești (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iulie 2011, Samba Diouf, C‑69/10, EU:C:2011:524, punctul 69, și Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi, C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 57).

   În această privință, trebuie să se precizeze că instituirea unui al doilea grad de jurisdicție împotriva deciziilor de respingere a unei cereri de protecție internațională și împotriva deciziilor de returnare, precum și decizia de a i se conferi eventual un efect suspensiv de plin drept constituie, în mod contrar argumentului pe care îl invocă guvernul belgian, expus la punctul 17 din prezenta hotărâre, modalități procedurale care pun în aplicare dreptul la o cale de atac efectivă împotriva unor asemenea decizii, prevăzut la articolul 46 din Directiva 2013/32 și la articolul 13 din Directiva 2008/115. Deși asemenea modalități procedurale sunt reglementate de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă, Curtea a subliniat că ele trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 iulie 2014,Sánchez Morcillo și Abril García, C‑169/14, EU:C:2014:2099, punctele 31, 36 și 50 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 16 iulie 2015, Sánchez Morcillo și Abril García, C‑539/14, EU:C:2015:508, punctul 33).

   (a se vedea punctele 23, 24, 27, 28, 30, 34 și 44 și dispozitivul)

3.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctul 31)