Cauza C‑494/16

Giuseppa Santoro

împotriva

Comune di Valderice și Presidenza del Consiglio dei Ministri

(cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale di Trapani)

„Trimitere preliminară – Politica socială – Muncă pe durată determinată – Contracte încheiate cu un angajator din sectorul public – Măsuri menite să sancționeze recurgerea abuzivă la contracte pe durată determinată – Principiile echivalenței și efectivității”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera întâi) din 7 martie 2018

Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Măsuri de prevenire a folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive – Contracte încheiate cu un angajator din sectorul public – Reglementare națională care nu sancționează folosirea abuzivă a unor asemenea contracte prin plata către lucrătorul în cauză a unei indemnizații menite să compenseze netransformarea raportului de muncă pe durată determinată într‑un raport de muncă pe durată nedeterminată – Acordarea unei alte indemnizații, cu posibilitatea acestui lucrător de a obține repararea integrală a prejudiciului care rezultă din pierderea unor oportunități de încadrare în muncă sau din pierderea unei șanse de a promova un concurs administrativ – Admisibilitate – Condiție – Existența unui mecanism sancționatoriu efectiv și disuasiv – Verificare de către instanța națională

(Directiva 1999/70 a Consiliului, anexa, clauza 5)

Clauza 5 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, anexat la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care, pe de o parte, nu sancționează folosirea abuzivă de către un angajator din sectorul public a unor contracte pe durată determinată succesive prin plata către lucrătorul în cauză a unei indemnizații menite să compenseze netransformarea raportului de muncă pe durată determinată într‑un raport de muncă pe durată nedeterminată, dar, pe de altă parte, prevede acordarea unei indemnizații cuprinse între 2,5 și 12 salarii lunare corespunzătoare ultimei remunerații a lucrătorului respectiv, cu posibilitatea acestuia din urmă de a obține repararea integrală a prejudiciului prin demonstrarea, pe cale de prezumție, a pierderii unor oportunități de a găsi un loc de muncă sau a faptului că, în cazul în care ar fi fost organizat în mod legal un concurs de recrutare, el l‑ar fi promovat, cu condiția ca respectiva reglementare să fie însoțită de un mecanism sancționatoriu efectiv și disuasiv, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

Având în vedere dificultățile inerente demonstrării existenței unei pierderi de șanse, trebuie să se constate că un mecanism de prezumții menit să garanteze lucrătorului care a suferit, din cauza folosirii abuzive a unor contracte pe durată determinată succesive, o pierdere a unor oportunități de angajare posibilitatea de a elimina consecințele unei astfel de încălcări a dreptului Uniunii este de natură să îndeplinească cerința privind efectivitatea.

În orice caz, împrejurarea că măsura adoptată de legiuitorul național pentru a sancționa folosirea abuzivă a contractelor pe durată determinată de către angajatorii din sectorul privat constituie cea mai întinsă protecție care poate fi recunoscută unui lucrător nu poate, în sine, să aibă drept consecință atenuarea caracterului efectiv al măsurilor naționale aplicabile lucrătorilor din sectorul public.

(a se vedea punctele 50, 51 și 54 și dispozitivul)