Cauza C‑148/14

Bundesrepublik Deutschland

împotriva

Nordzucker AG

(cerere de decizie preliminară formulată de Bundesverwaltungsgericht)

„Trimitere preliminară — Mediu — Directiva 2003/87/CE — Sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în Uniune — Stabilirea întinderii obligației de restituire a cotelor — Sancțiuni — Articolul 16 alineatele (1) și (3)”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 29 aprilie 2015

1. Procedură jurisdicțională – Cerere de redeschidere a procedurii orale – Cerere prin care se solicită depunerea unor observații cu privire la aspectele de drept invocate în concluziile avocatului general – Condiție de redeschidere

   (Statutul Curții de Justiție, art. 23; Regulamentul de procedură al Curții, art. 83)

2. Mediu – Poluare atmosferică – Directiva 2003/87 – Sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră – Operator care restituie un număr de cote care corespunde emisiilor raportate și verificate – Verificare suplimentară efectuată de o autoritate națională care a evidențiat o subevaluare a emisiilor – Inaplicabilitatea amenzii prevăzute pentru nerestituirea unor cote suficiente până la expirarea termenului – Determinarea sancțiunii care intră în competența statelor membre – Încălcarea principiului proporționalității – Inexistență

   [Directiva 2003/87 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 6 alin. (2) lit. (e), art. 12 alin. (3) și art. 16 alin. (1) și (3)]

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctul 24)

2.  Articolul 16 alineatul (3) din Directiva 2003/87 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2004/101, trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unui operator care restituie un număr de cote de emisie de gaze cu efect de seră care corespunde emisiilor din anul anterior, astfel cum au fost raportate și verificate conform articolului 15 din această directivă, în cazul în care se dovedește, în urma unei verificări suplimentare efectuate de autoritatea națională competentă după expirarea termenului de restituire, că s‑a raportat o cantitate mai mică a acestor emisii, astfel încât numărul cotelor restituite este insuficient. Revine statelor membre sarcina să stabilească sancțiunile care pot fi impuse într‑o astfel de situație, conform articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2003/87.

   În această privință, în primul rând, economia generală a Directivei 2003/87 se bazează pe o evidență strictă a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră emise, deținute, transferate și anulate. Obligația operatorilor de a restitui înainte de data de 30 aprilie a anului în curs, în vederea anulării, un număr de cote de emisie de gaze cu efect de seră egal cu emisiile acestora din cursul anului calendaristic anterior, menționată în mod obligatoriu în autorizația pentru emisii de gaze cu efect de seră în temeiul articolului 6 alineatul (2) litera (e) din această directivă formulată fără ambiguitate la articolul 12 alineatul (3) din aceasta, este singura pentru care directiva respectivă prevede ea însăși o sancțiune determinată, în timp ce sancționarea oricărui alt comportament contrar dispozițiilor sale este lăsat, în temeiul articolului 16 alineatul (1) din această directivă, la latitudinea statelor membre.

   În al doilea rând, verificarea rapoartelor de emisii constituie o condiție indispensabilă pentru restituirea cotelor. Întrucât Directiva 2003/87 nu prevede alte mecanisme de control și nu supune restituirea cotelor niciunei condiții în afara celei privind constatarea caracterului satisfăcător al raportului de emisii, amenda forfetară prevăzută la articolul 16 alineatul (3) din Directiva 2003/87 trebuie aplicată operatorilor care nu se conformează acestei obligații, fie că nu restituie nicio cotă, fie că numărul de cote restituite este inferior emisiilor indicate în raportul de emisii. Astfel, deși directiva menționată nu împiedică autoritățile competente ale statelor membre să efectueze controale sau verificări suplimentare, ea nu poate fi interpretată în sensul că impune aplicarea automată a unei sancțiuni pentru încălcarea unei obligații pe care nu o specifică în mod clar.

   În sfârșit, această interpretare se impune de asemenea având în vedere principiul proporționalității. Astfel, aplicarea automată a amenzii forfetare prevăzute la articolul 16 alineatul (3) din Directiva 2003/87 ar fi disproporționată din moment ce un operator, dacă a fost de bună‑credință, nu poate prevedea cu suficientă certitudine rezultatul unor asemenea controale suplimentare.

   (a se vedea punctele 28-30, 32, 34, 35, 37, 38, 41, 43 și 45 și dispozitivul)