Cauza C‑542/13

Mohamed M'Bodj

împotriva

État belge

[cerere de decizie preliminară formulată de Cour constitutionnelle (Belgia)]

„Trimitere preliminară — Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene — Articolul 19 alineatul (2) — Directiva 2004/83/CE — Standarde minime referitoare la condițiile de acordare a statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară — Persoană care poate beneficia de protecție subsidiară — Articolul 15 litera (b) — Tortură sau tratamente sau pedepse inumane sau degradante aplicate unui solicitant în țara de origine — Articolul 3 — Standarde mai favorabile — Solicitant afectat de o boală gravă — Lipsa unui tratament adecvat disponibil în țara de origine — Articolul 28 — Protecție socială — Articolul 29 — Îngrijirea sănătății”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 18 decembrie

Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2004/83 – Condiții pentru a putea beneficia de protecția subsidiară – Articolul 2 litera (e) și articolul 15 litera (b) – Legislație națională care autorizează șederea unor resortisanți ai unor țări terțe care suferă de o boală gravă în lipsa unui tratament adecvat în țara lor de origine – Lipsire de îngrijiri fără intenție în țara de origine – Legislație care nu constituie o normă mai favorabilă în sensul articolului 3 din directiva menționată – Excluderea de la beneficiul protecției subsidiare – Inaplicabilitatea articolelor 28 și 29 din directiva menționată

[Directiva Consiliului 2004/83, art. 2 lit. (e), art. 3, art. 15 lit. (b) și art. 18, 28 și 29]

Articolele 28 și 29 din Directiva 2004/83 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate coroborate cu articolul 2 litera (e) și cu articolele 3, 15 și 18 din aceasta trebuie interpretate în sensul că un stat membru nu este obligat să acorde posibilitatea de a beneficia de protecția socială și de îngrijirea sănătății prevăzute la aceste articole unui resortisant al unei țări terțe a cărui ședere este autorizată pe teritoriul statului membru respectiv în temeiul unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede autorizarea șederii în statul membru menționat a străinului care suferă de o boală ce prezintă un risc real pentru viața sau integritatea sa corporală sau un risc real de tratament inuman sau degradant atunci când nu există niciun tratament adecvat în țara de origine a străinului respectiv sau în țara terță în care acesta avea reședința anterior, fără să fie în cauză o lipsire cu intenție de îngrijiri a străinului respectiv în această țară.

Astfel, vătămarea gravă definită la articolul 15 litera (b) din Directiva 2004/83 nu acoperă o astfel situație. În plus, articolul 3 din Directiva 2004/83 se opune ca un stat membru să adopte sau să mențină dispoziții prin care se acordă statutul de persoană eligibilă pentru protecție subsidiară prevăzut de aceasta unui resortisant al unei țări terțe afectat de o boală gravă, din cauza riscului de deteriorare a stării sale de sănătate rezultat din inexistența unor tratamente adecvate în țara de origine, întrucât asemenea dispoziții nu sunt compatibile cu această directivă. Astfel, ar fi contrar economiei generale și obiectivelor Directivei 2004/83 să se acorde posibilitatea de a beneficia de statutele pe care aceasta le prevede resortisanților unor țări terțe aflați în situații fără nicio legătură cu logica protecției internaționale. Rezultă că o legislație națională de acest fel nu poate fi calificată, în temeiul articolului 3 din această directivă, drept standard mai favorabil pentru a decide care sunt persoanele eligibile pentru protecție subsidiară. Prin urmare, resortisanții unor țări terțe a căror ședere a fost autorizată în temeiul unei astfel de legislații nu sunt beneficiari ai statutului conferit de protecția subsidiară cărora le‑ar fi aplicabile articolele 28 și 29 din directiva menționată. Acordarea de către un stat membru a acestui statut de protecție națională din alte motive decât nevoia de protecție internațională în sensul articolului 2 litera (a) din directiva menționată, cu alte cuvinte, cu titlu discreționar și din motive de compasiune sau umanitare, nu intră de altfel, după cum se precizează în considerentul (9) al directivei în cauză, în domeniul de aplicare al acesteia.

(a se vedea punctele 41 și 43-47 și dispozitivul)

Cauza C‑542/13

Mohamed M'Bodj

împotriva

État belge

[cerere de decizie preliminară formulată de Cour constitutionnelle (Belgia)]

„Trimitere preliminară — Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene — Articolul 19 alineatul (2) — Directiva 2004/83/CE — Standarde minime referitoare la condițiile de acordare a statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară — Persoană care poate beneficia de protecție subsidiară — Articolul 15 litera (b) — Tortură sau tratamente sau pedepse inumane sau degradante aplicate unui solicitant în țara de origine — Articolul 3 — Standarde mai favorabile — Solicitant afectat de o boală gravă — Lipsa unui tratament adecvat disponibil în țara de origine — Articolul 28 — Protecție socială — Articolul 29 — Îngrijirea sănătății”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 18 decembrie

Controale la frontiere, azil și imigrare — Politica privind azilul — Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară — Directiva 2004/83 — Condiții pentru a putea beneficia de protecția subsidiară — Articolul 2 litera (e) și articolul 15 litera (b) — Legislație națională care autorizează șederea unor resortisanți ai unor țări terțe care suferă de o boală gravă în lipsa unui tratament adecvat în țara lor de origine — Lipsire de îngrijiri fără intenție în țara de origine — Legislație care nu constituie o normă mai favorabilă în sensul articolului 3 din directiva menționată — Excluderea de la beneficiul protecției subsidiare — Inaplicabilitatea articolelor 28 și 29 din directiva menționată

[Directiva Consiliului 2004/83, art. 2 lit. (e), art. 3, art. 15 lit. (b) și art. 18, 28 și 29]

Articolele 28 și 29 din Directiva 2004/83 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate coroborate cu articolul 2 litera (e) și cu articolele 3, 15 și 18 din aceasta trebuie interpretate în sensul că un stat membru nu este obligat să acorde posibilitatea de a beneficia de protecția socială și de îngrijirea sănătății prevăzute la aceste articole unui resortisant al unei țări terțe a cărui ședere este autorizată pe teritoriul statului membru respectiv în temeiul unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede autorizarea șederii în statul membru menționat a străinului care suferă de o boală ce prezintă un risc real pentru viața sau integritatea sa corporală sau un risc real de tratament inuman sau degradant atunci când nu există niciun tratament adecvat în țara de origine a străinului respectiv sau în țara terță în care acesta avea reședința anterior, fără să fie în cauză o lipsire cu intenție de îngrijiri a străinului respectiv în această țară.

Astfel, vătămarea gravă definită la articolul 15 litera (b) din Directiva 2004/83 nu acoperă o astfel situație. În plus, articolul 3 din Directiva 2004/83 se opune ca un stat membru să adopte sau să mențină dispoziții prin care se acordă statutul de persoană eligibilă pentru protecție subsidiară prevăzut de aceasta unui resortisant al unei țări terțe afectat de o boală gravă, din cauza riscului de deteriorare a stării sale de sănătate rezultat din inexistența unor tratamente adecvate în țara de origine, întrucât asemenea dispoziții nu sunt compatibile cu această directivă. Astfel, ar fi contrar economiei generale și obiectivelor Directivei 2004/83 să se acorde posibilitatea de a beneficia de statutele pe care aceasta le prevede resortisanților unor țări terțe aflați în situații fără nicio legătură cu logica protecției internaționale. Rezultă că o legislație națională de acest fel nu poate fi calificată, în temeiul articolului 3 din această directivă, drept standard mai favorabil pentru a decide care sunt persoanele eligibile pentru protecție subsidiară. Prin urmare, resortisanții unor țări terțe a căror ședere a fost autorizată în temeiul unei astfel de legislații nu sunt beneficiari ai statutului conferit de protecția subsidiară cărora le‑ar fi aplicabile articolele 28 și 29 din directiva menționată. Acordarea de către un stat membru a acestui statut de protecție națională din alte motive decât nevoia de protecție internațională în sensul articolului 2 litera (a) din directiva menționată, cu alte cuvinte, cu titlu discreționar și din motive de compasiune sau umanitare, nu intră de altfel, după cum se precizează în considerentul (9) al directivei în cauză, în domeniul de aplicare al acesteia.

(a se vedea punctele 41 și 43-47 și dispozitivul)