Keywords
Summary

Keywords

1. Marcă comunitară – Renunțare, decădere și nulitate – Cauze de nulitate relativă – Utilizare a mărcii care poate fi interzisă în temeiul unui alt drept anterior – Dreptul la nume

[Regulamentul nr. 40/94 al Consiliului, art. 52 alin. (2) lit. (a)]

2. Recurs – Motive – Eroare de drept – Încălcare a unei norme de drept național care a devenit aplicabilă în cauză prin trimiterea făcută la articolul 52 alineatul (2) din Regulamentul nr. 40/94

[art. 256 alin. (1) al doilea paragraf TFUE; Statutul Curții de Justiție, art. 58 alin. (1); Regulamentul nr. 40/94 al Consiliului, art. 63 alin. (2) și art. 52 alin. (2) lit. (a); Regulamentul nr. 2868/95 al Comisiei, art. 1 norma 37]

3. Marcă comunitară – Procedura căii de atac – Acțiune în fața instanței Uniunii – Posibilitatea Tribunalului de a reforma decizia atacată – Limite

[Regulamentul nr. 40/94 al Consiliului, art. 63 alin. (2) și (3)]

Summary

1. Textul și structura articolului 52 alineatul (2) din Regulamentul nr. 40/94 privind marca comunitară nu permit, în cazul în care este invocat un drept la nume, să se limiteze aplicarea acestei dispoziții numai la ipotezele în care înregistrarea unei mărci comunitare se află în conflict cu un drept care vizează în mod exclusiv protecția numelui ca atribut al personalității persoanei interesate.

Potrivit acestei dispoziții, nulitatea unei mărci comunitare poate fi pronunțată la cererea unei persoane interesate care invocă „un alt drept anterior”. Pentru a preciza natura unui astfel de drept anterior, dispoziția respectivă enumeră patru drepturi, indicând totodată, prin folosirea adverbului „în special”, că această listă nu este exhaustivă. Din această enumerare nelimitativă rezultă că drepturile citate cu titlu de exemplu vizează protejarea unor interese de natură diferită. Pentru unele dintre acestea, cum sunt dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială, aspectele economice sunt protejate împotriva atingerilor comerciale atât prin ordinile juridice naționale, cât și prin dreptul Uniunii.

(a se vedea punctele 34-36)

2. Din textul articolului 52 alineatul (2) din Regulamentul nr. 40/94 privind marca comunitară rezultă că acesta, atunci când face trimitere la situația în care un drept anterior permite interzicerea utilizării unei mărci comunitare, distinge în mod clar două ipoteze, după cum dreptul anterior este protejat de reglementarea comunitară „sau” de dreptul național.

În ceea ce privește regimul procedural definit de Regulamentul nr. 2868/95 de punere în aplicare a Regulamentului nr. 40/94, în cazul unei cereri formulate potrivit articolului 52 alineatul (2) din Regulamentul nr. 40/94 în temeiul unui drept anterior protejat în cadrul juridic național, norma 37 din Regulamentul nr. 2868/95 impune solicitantului sarcina de a prezenta Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) nu numai elemente care demonstrează că îndeplinește condițiile cerute, în conformitate cu legislația națională a cărei aplicare o solicită, pentru a putea obține interzicerea utilizării unei mărci comunitare în temeiul unui drept anterior, ci și elemente care dovedesc conținutul acestei legislații.

În cazul în care o cerere de declarare a nulității unei mărci comunitare se întemeiază pe un drept anterior protejat de o normă de drept național, revine, în primul rând, organelor competente ale Oficiului obligația să aprecieze relevanța și sfera elementelor prezentate de solicitant pentru a stabili conținutul normei respective. În al doilea rând, în conformitate cu articolul 63 alineatul (2) din Regulamentul nr. 40/94, acțiunea împotriva deciziilor camerelor de recurs se înaintează Tribunalului pentru nerespectarea tratatului, a Regulamentului nr. 40/94 sau a oricărei norme de drept referitoare la aplicarea lor. Rezultă de aici că Tribunalul este competent pentru a exercita un control deplin de legalitate cu privire la aprecierea făcută de Oficiu asupra elementelor prezentate de solicitant pentru a stabili conținutul legislației naționale a cărei protecție o invocă.

În ceea ce privește examinarea, în cadrul recursului, a constatărilor făcute de Tribunal cu privire la respectiva legislație națională, Curtea este competentă să analizeze, mai întâi, dacă Tribunalul, pe baza documentelor și a celorlalte înscrisuri care i‑au fost prezentate, nu a denaturat textul dispozițiilor naționale în cauză sau al jurisprudenței naționale aferente ori al lucrărilor din doctrină referitoare la acestea, apoi, dacă Tribunalul nu a procedat, în ceea ce privește aceste elemente, la constatări care contravin în mod vădit conținutului lor și, în sfârșit, dacă Tribunalul, în cadrul examinării tuturor elementelor, nu a conferit vreunuia dintre acestea, în scopul de a constata conținutul legislației naționale în cauză, un înțeles care nu îi revine în raport cu celelalte elemente, în măsura în care acest lucru rezultă în mod evident din înscrisurile din dosar.

(a se vedea punctele 48-53)

3. Controlul pe care Tribunalul îl exercită în conformitate cu articolul 63 din Regulamentul nr. 40/94 privind marca comunitară este un control al legalității deciziilor camerelor de recurs ale Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale). Tribunalul nu poate anula sau modifica decizia care face obiectul acțiunii decât dacă, la momentul adoptării deciziei, aceasta era afectată de unul dintre motivele de anulare sau de modificare prevăzute la articolul 63 alineatul (2) din acest regulament.

Prin urmare, competența de modificare recunoscută Tribunalului nu are ca efect să confere acestuia posibilitatea de a substitui propria apreciere celei a camerei de recurs și, cu atât mai puțin, de a proceda la o apreciere cu privire la care camera respectivă nu s‑a pronunțat încă. Exercitarea competenței de modificare trebuie, așadar, în principiu, să fie limitată la situațiile în care Tribunalul, după ce a controlat aprecierea făcută de camera de recurs, este în măsură să determine, pe baza elementelor de fapt și de drept, astfel cum acestea sunt stabilite, care este decizia pe care camera de recurs era obligată să o adopte.

(a se vedea punctele 71 și 72)