Keywords
Summary

Keywords

1. Politica socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru – Timp de lucru maxim săptămânal

[Directiva 93/104 a Consiliului, art. 6 pct. 2; Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 6 lit. (b)]

2. Dreptul Uniunii – Drepturi acordate particularilor – Încălcare de către un stat membru – Obligația de a repara prejudiciul cauzat particularilor – Condiții

[Directiva 93/104 a Consiliului, art. 6 pct. 2; Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 6 lit. (b)]

3. Dreptul Uniunii – Drepturi acordate particularilor – Încălcare de către un stat membru – Obligația de a repara prejudiciul cauzat particularilor – Condițiile reparării

[Directiva 93/104 a Consiliului, art. 6 pct. 2; Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 6 lit. (b)]

4. Dreptul Uniunii – Drepturi acordate particularilor – Încălcare de către un stat membru – Obligația de a repara prejudiciul cauzat particularilor

(Directiva 93/104 a Consiliului, art. 6 pct. 2; Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului)

Summary

1. Un lucrător care a efectuat, în calitate de pompier angajat într‑un serviciu de intervenție aparținând sectorului public, un timp de lucru mediu săptămânal care îl depășește pe cel prevăzut la articolul 6 litera (b) din Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru poate invoca dreptul Uniunii pentru a angaja răspunderea autorităților statului membru în cauză în scopul obținerii reparării prejudiciului suferit ca urmare a încălcării acestei dispoziții.

Astfel, articolul 6 litera (b) din Directiva 2003/88, în măsura în care impune statelor membre, cu titlu de cerință minimă, o limită maximă în ceea ce privește timpul de lucru mediu săptămânal de care trebuie să beneficieze fiecare lucrător, reprezintă o normă de drept social al Uniunii de o importanță deosebită, al cărei domeniu de aplicare nu poate fi supus niciunor condiții sau restricții și care conferă particularilor drepturi pe care le pot invoca în mod direct în fața instanțelor naționale. În plus, nerespectarea dispozițiilor articolului 6 litera (b) din Directiva 2003/88 trebuie să fie considerată o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii din moment ce a intervenit cu ignorarea vădită a jurisprudenței Curții de Justiție în cursul perioadei în cauză. Revine însă instanței naționale sarcina de a verifica dacă există o legătură directă de cauzalitate între respectiva încălcare a articolului 6 litera (b) și prejudiciul suferit de lucrător, care rezultă din pierderea timpului de odihnă de care ar fi trebuit să beneficieze în cazul în care timpul de lucru maxim săptămânal prevăzut de această dispoziție ar fi fost respectat.

Repararea unui astfel de prejudiciu cauzat unui particular poate fi asigurată de un organism de drept public în cazul în care acest prejudiciu a fost cauzat prin măsuri de ordin intern luate de acesta din urmă cu încălcarea dreptului Uniunii. Pe de altă parte, dreptul Uniunii nu se opune nici faptului ca răspunderea care revine unui astfel de organism de drept public de a repara prejudiciul cauzat unui particular prin astfel de măsuri să poată fi angajată în plus față de cea a statului însuși.

Aceste concluzii sunt identice, indiferent dacă situația de fapt în cauză intră sub incidența dispozițiilor Directivei 93/104 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/34, sau a celor ale Directivei 2003/88.

(a se vedea punctele 49, 58, 59, 61, 63 și 99 și dispozitiv 1 și 4)

2. Dreptul Uniunii se opune unei reglementări naționale care subordonează dreptul unui lucrător din sectorul public de a obține repararea prejudiciului suferit ca urmare a încălcării de către autoritățile statului membru respectiv a unei norme de drept al Uniunii, precum articolul 6 litera (b) din Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, unei condiții întemeiate pe noțiunea de vinovăție care depășește încălcarea suficient de gravă a dreptului menționat. Astfel, cerința unei asemenea condiții suplimentare ar echivala cu a repune în discuție dreptul la repararea prejudiciului, care își are temeiul în ordinea juridică a Uniunii.

Aceste concluzii sunt identice, indiferent dacă situația de fapt în cauză intră sub incidența dispozițiilor Directivei 93/104 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/34, sau a celor ale Directivei 2003/88.

(a se vedea punctele 67, 70 și 99 și dispozitiv 2 și 4)

3. Dreptul Uniunii se opune unei reglementări naționale care subordonează dreptul lucrătorului din sectorul public de a obține o reparare a prejudiciului suferit ca urmare a încălcării de către autoritățile statului membru respectiv a articolului 6 litera (b) din Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru condiției ca angajatorului său să îi fi fost adresată o cerere prealabilă în vederea obținerii respectării acestei dispoziții.

Astfel, este de competența statelor membre, în lipsa unor dispoziții de drept al Uniunii în acest domeniu, să reglementeze modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția ca aceste modalități să respecte principiile echivalenței și efectivității. Or, impunerea unei astfel de cereri prealabile este contrară principiului efectivității.

Lucrătorul trebuie, astfel, să fie considerat parte vulnerabilă în cadrul raportului de muncă, astfel încât este necesar să fie îngrădită posibilitatea angajatorului de a‑i impune acestuia o restrângere a drepturilor sale. Ținând seama de această poziție de vulnerabilitate, un asemenea lucrător poate fi descurajat să invoce în mod explicit drepturile pe care le are față de angajator, în condițiile în care revendicarea acestora îl poate expune la măsuri adoptate de angajator de natură să afecteze raportul de muncă în detrimentul lucrătorului respectiv.

Pe de altă parte, într‑o cauză care privește încălcarea de către un angajator aparținând sectorului public a unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, obligația lucrătorilor vizați de a adresa angajatorului lor, în scopul de a obține repararea prejudiciului suferit ca urmare a încălcării unei astfel de dispoziții, o cerere prealabilă în vederea obținerii încetării acestei încălcări are ca efect să permită autorităților statului membru respectiv să deplaseze în mod sistematic către particulari sarcina de a asigura respectarea unor astfel de norme, oferindu‑le acestor autorități, dacă este cazul, posibilitatea de a se sustrage de la respectarea lor atunci când nu a fost introdusă o astfel de cerere. Or, articolul 6 litera (b) din Directiva 2003/88, departe de a impune lucrătorilor respectivi să solicite angajatorului lor respectarea cerințelor minime prevăzute de această dispoziție, îi impune, dimpotrivă, acestuia din urmă, în cazul în care dreptul intern pune în aplicare derogarea prevăzută la articolul 22 din aceeași directivă, să obțină consimțământul individual, explicit și liber exprimat al lucrătorului în cauză cu privire la renunțarea la drepturile conferite prin acest articol 6 litera (b).

În plus, în cazul în care sunt întrunite condițiile pentru ca dispozițiile unei directive să poată fi invocate de particulari în fața instanțelor naționale, toate autoritățile statelor membre, inclusiv autoritățile descentralizate precum landurile, orașele sau comunele, dacă este cazul, în calitatea lor de angajator public, sunt obligate, numai pentru acest motiv, să le aplice. În aceste condiții, nu poate fi rezonabil să i se ceară unui lucrător care a suferit un prejudiciu ca urmare a încălcării de către angajatorul său a drepturilor conferite de articolul 6 litera (b) din Directiva 2003/88 să adreseze o cerere prealabilă angajatorului respectiv pentru a avea dreptul de a obține repararea acestui prejudiciu.

Aceste concluzii sunt identice, indiferent dacă situația de fapt în cauză intră sub incidența dispozițiilor Directivei 93/104 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/34, sau a celor ale Directivei 2003/88.

(a se vedea punctele 72, 80, 81, 83-87, 90 și 99 și dispozitiv 2 și 4)

4. Repararea, aflată în sarcina autorităților statelor membre, a prejudiciului pe care acestea l‑au cauzat particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii trebuie să fie corespunzătoare prejudiciului suferit. În lipsa unor dispoziții de drept al Uniunii în acest domeniu, dreptul național al statului membru în cauză are sarcina să stabilească, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității, pe de o parte, dacă prejudiciul suferit de un lucrător care a efectuat un timp de lucru mediu săptămânal care îl depășește pe cel prevăzut la articolul 6 litera (b) din Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru ca urmare a încălcării unei astfel de norme de drept al Uniunii trebuie reparat acordându‑i‑se lucrătorului menționat fie timp liber suplimentar, fie o indemnizație pecuniară, precum și, pe de altă parte, care sunt normele privind modul de calcul al acestei reparări. Perioadele de referință prevăzute la articolele 16-19 din Directiva 2003/88 sunt lipsite de relevanță în această privință.

În ceea ce privește în special forma pe care trebuie să o îmbrace repararea prejudiciului, din moment ce nici acordarea de timp liber suplimentar, nici acordarea unei indemnizații pecuniare nu par a fi de natură să facă, în practică, imposibilă sau excesiv de dificilă obținerea unei astfel de reparări, instanța națională trebuie în special să se asigure că modalitatea de reparare a prejudiciului reținută respectă principiul echivalenței, apreciat din perspectiva despăgubirilor acordate de instanțele naționale în cadrul unor reclamații sau al unor acțiuni asemănătoare întemeiate pe dreptul intern.

Aceste concluzii sunt identice, indiferent dacă situația de fapt în cauză intră sub incidența dispozițiilor Directivei 93/104 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/34, sau a celor ale Directivei 2003/88.

(a se vedea punctele 95, 98 și 99 și dispozitiv 3 și 4)