Keywords
Summary

Keywords

Dreptul Uniunii – Efect direct – Drepturi individuale – Protecție de către instanțele naționale – Modalități procedurale naționale – Condiții de aplicare – Respectarea principiilor echivalenței și efectivității

Summary

Dreptul Uniunii nu se opune unei reglementări care prevede un termen de prescripție de trei ani pentru introducerea cererilor de plată a indemnizațiilor speciale de vechime de care a fost privat un lucrător care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație, anterior pronunțării Hotărârii din 30 septembrie 2003, Köbler (C‑224/01), din cauza aplicării unei reglementări interne incompatibile cu dreptul comunitar.

Astfel, în ordinea juridică internă din fiecare stat membru trebuie să se prevadă o asemenea modalitate procedurală, cu condiția ca, pe de o parte, această modalitate să nu fie mai puțin favorabilă decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și, pe de altă parte, să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității).

În această privință, nu se poate considera că o normă de prescripție este contrară principiului echivalenței în cazul în care există, pe lângă o normă de prescripție aplicabilă acțiunilor destinate să asigure în dreptul intern protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, o normă de prescripție aplicabilă acțiunilor din dreptul intern și, având în vedere obiectul și elementele lor esențiale, cele două norme de prescripție pot fi considerate similare.

În privința principiului efectivității, este compatibilă cu dreptul Uniunii stabilirea, sub sancțiunea decăderii, în vederea garantării securității juridice, a unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor care protejează atât persoana interesată, cât și administrația vizată. Astfel, asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii. În această privință, un termen național de decădere de trei ani este rezonabil.

Această interpretare nu este infirmată de împrejurarea că Hotărârea Köbler produce efecte de la data intrării în vigoare a normei interpretate, din moment ce efectele menționate nu au fost limitate în timp de Curte. Astfel, aplicarea unei modalități procedurale precum termenul de prescripție nu poate fi confundată cu limitarea efectelor unei hotărâri a Curții cu privire la interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii.

Pe de altă parte, dreptul Uniunii nu interzice unui stat membru să opună un termen de decădere unei cereri prin care se urmărește obținerea unei indemnizații speciale de vechime care nu a fost acordată, cu încălcarea dispozițiilor dreptului Uniunii, chiar dacă acest stat membru nu a modificat normele naționale pentru a le face compatibile cu aceste dispoziții. Situația este diferită numai în cazul în care comportamentul autorităților naționale coroborat cu existența unui termen de decădere a condus la privarea totală a unei persoane de posibilitatea de a‑și invoca drepturile în fața instanțelor naționale.

(a se vedea punctele 17, 20, 27-30, 33 și 41 și dispozitivul)