Keywords
Summary

Keywords

1. Întrebări preliminare — Competența Curții — Trimitere preliminară în interpretare privind norme care decurg din Tratatul CECO, efectuată după expirarea acestuia — Includere

(Tratatul CECO, art. 41; art. 234 CE)

2. Întrebări preliminare — Competența Curții — Limite — Competența instanței naționale

(art. 234 CE)

3. Întrebări preliminare — Competența Curții — Limite — Întrebări lipsite în mod vădit de pertinență și întrebări ipotetice adresate într‑un context care exclude un răspuns util

(art. 234 CE)

4. Ajutoare acordate de către state — Noțiune — Interpretare

[Tratatul CECO, art. 4 lit. (c); art. 87 alin. (1) CE și art. 88 alin. (3) CE; Decizia generală nr. 3484/85, art. 1 și 6]

5. Întrebări preliminare — Aprecierea validității — Constatarea invalidității — Necompetența instanțelor naționale

(Tratatul CECO, art. 41; art. 234 CE)

6. Ajutoare acordate de către state — Decizie a Comisiei prin care se constată incompatibilitatea unui ajutor cu piața comună și se dispune restituirea sa

[art. 88 alin. (2) CE și art. 230 al doilea și al cincilea paragraf CE]

7. Drept comunitar — Efect direct — Supremație — Decizie a Comisiei prin care se dispune recuperarea unui ajutor

[art. 10 CE și art. 88 alin. (2) CE]

Summary

1. Curtea rămâne competentă pentru a se pronunța cu privire la întrebări preliminare referitoare la interpretarea și la aplicarea Tratatului CECO, precum și a actelor adoptate în temeiul acestuia, chiar dacă aceste întrebări îi sunt adresate după expirarea Tratatului CECO. Deși articolul 41 din acest tratat nu mai este aplicabil în aceste circumstanțe pentru a conferi competență Curții, ar fi contrar finalității și coerenței tratatelor și incompatibil cu continuitatea ordinii juridice comunitare să nu fie recunoscută competența Curții în asigurarea unei interpretări uniforme a normelor care decurg din Tratatul CECO și care continuă să producă efecte chiar după expirarea acestuia din urmă.

(a se vedea punctul 41)

2. În cadrul unei proceduri prevăzute la articolul 234 CE, întemeiată pe o separare clară a atribuțiilor între instanțele naționale și Curte, orice apreciere asupra situației de fapt din cauză intră în competența instanței naționale. De asemenea, numai instanțele naționale care sunt sesizate cu acțiunea principală și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, întrucât întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului comunitar, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe.

(a se vedea punctul 43)

3. În ipoteze excepționale, Curtea este îndreptățită să analizeze condițiile în care este sesizată de către instanța națională, în scopul de a‑și verifica propria competență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă rezultă în mod vădit că interpretarea dreptului comunitar solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate.

(a se vedea punctul 44)

4. În materia ajutoarelor de stat, instanțele naționale pot fi învestite cu soluționarea unor litigii cu privire la interpretarea și aplicarea noțiunii de ajutor, prevăzută la articolul 87 alineatul (1) CE, în special în scopul de a stabili dacă o măsură de stat instituită cu nerespectarea procedurii de control prealabil prevăzute la articolul 88 alineatul (3) CE ar trebui sau nu ar trebui să fie supusă acestei proceduri. De asemenea, pentru a putea stabili dacă o măsură de stat instituită fără respectarea procedurii de examinare preliminară prevăzute la articolul 6 din Decizia generală nr. 3484/85 privind instituirea unor norme comunitare pentru ajutoarele acordate industriei siderurgice trebuie sau nu trebuie să fie supusă acestei proceduri, o instanță națională poate fi chemată să interpreteze noțiunea de ajutor, prevăzută la articolul 4 litera (c) din Tratatul CECO și la articolul 1 din decizia generală menționată.

În schimb, instanțele naționale nu sunt competente pentru a se pronunța asupra compatibilității unui ajutor de stat cu piața comună. Într‑adevăr, analizarea compatibilității cu piața comună a unor măsuri de ajutor sau a unei scheme de ajutor intră în competența exclusivă a Comisiei, care acționează sub controlul instanței comunitare.

(a se vedea punctele 50-52 și 62)

5. Dacă, în principiu, instanțele naționale pot fi puse în situația de a examina validitatea unui act comunitar, acestea nu sunt totuși competente să constate ele însele invaliditatea actelor instituțiilor comunitare. Prin urmare, Curtea este singura competentă să constate invaliditatea unui act comunitar. De altfel, această competență exclusivă rezulta în mod expres și de la articolul 41 din Tratatul CECO.

(a se vedea punctul 53)

6. O decizie adoptată de instituțiile comunitare care nu a fost atacată de către destinatarul său în termenul prevăzut la articolul 230 al cincilea paragraf CE devine definitivă în privința sa.

În această privință, beneficiarul unui ajutor de stat care a făcut obiectul unei decizii a Comisiei adresate direct doar statului membru de care aparține acest beneficiar, care ar fi putut cu certitudine să atace această decizie și care a lăsat să expire termenul imperativ prevăzut în această privință la articolul 230 al cincilea paragraf CE, nu poate să repună în mod util în discuție legalitatea acestei decizii în fața instanțelor naționale, în cadrul unei acțiuni îndreptate împotriva măsurilor de executare a acestei decizii, adoptate de către autoritățile naționale. Aceleași principii se aplică în mod necesar, mutatis mutandis , în domeniul de aplicare al Tratatului CECO.

(a se vedea punctele 54 și 55)

7. Revine instanțelor naționale ca, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile dreptului național astfel încât aplicarea acestora să contribuie la punerea în practică a dreptului comunitar.

În această privință, o instanță națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, normele de drept comunitar are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale.

În consecință, dreptul comunitar se opune aplicării unei dispoziții a dreptului național care urmărește să consacre principiul autorității de lucru judecat, în măsura în care aplicarea acesteia împiedică recuperarea unui ajutor de stat care a fost acordat cu încălcarea dreptului comunitar și a cărui incompatibilitate cu piața comună a fost constatată printr‑o decizie a Comisiei care a devenit definitivă.

(a se vedea punctele 60-63 și dispozitivul)