Cauza C-337/08

X Holding BV

împotriva

Staatssecretaris van Financiën

(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Hoge Raad der Nederlanden)

„Articolele 43 CE și 48 CE — Legislație fiscală — Impozit pe profit — Unitate fiscală compusă dintr-o societate-mamă rezidentă și una sau mai multe filiale rezidente — Prelevarea impozitului pe profit de la societatea-mamă — Excluderea filialelor nerezidente”

Concluziile avocatului general J. Kokott prezentate la 19 noiembrie 2009   I ‐ 1218

Hotărârea Curții (Camera a doua) din 25 februarie 2010   I ‐ 1237

Sumarul hotărârii

Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire – Legislație fiscală – Impozit pe profit

(art. 43 CE și 48 CE)

Articolele 43 CE și 48 CE nu se opun legislației unui stat membru care oferă unei societăți-mamă posibilitatea de a constitui o entitate fiscală unică împreună cu filiala sa rezidentă, dar împiedică constituirea unei astfel de entități fiscale unice cu o filială nerezidentă întrucât profiturile acesteia din urmă nu sunt supuse legii fiscale a acestui stat membru.

Excluderea unui astfel de avantaj în cazul unei societăți-mamă care deține o filială stabilită în alt stat membru constituie, desigur, o restricție în calea libertății de stabilire, din moment ce este de natură să facă mai puțin atractivă exercitarea de către societatea-mamă a libertății sale de stabilire, prin descurajarea sa de a constitui filiale în alte state membre. În această privință, situația unei societăți-mamă rezidente care dorește să constituie o entitate fiscală unică împreună cu o filială rezidentă și situația unei societăți-mamă rezidente care dorește să constituie o entitate fiscală unică împreună cu o filială nerezidentă sunt, raportate la obiectivul unui astfel de regim fiscal, comparabile în mod obiectiv în măsura în care și una și cealaltă doresc să beneficieze de avantajele acestui regim care permite, printre altele, compensarea profiturilor cu pierderile societăților integrate în entitatea fiscală unică la nivelul societății-mamă și menținerea unui caracter neutru din punct de vedere fiscal pentru tranzacțiile efectuate în cadrul grupului.

Cu toate acestea, un astfel de regim fiscal este justificat de necesitatea de a menține repartizarea competenței de impozitare între statele membre. Astfel, dat fiind că societatea-mamă poate decide în mod liber să constituie o entitate fiscală împreună cu filiala sa și să o dizolve în mod liber de la un an la altul, posibilitatea de a include în entitatea fiscală unică o filială nerezidentă i-ar permite să aibă libertatea de a alege regimul fiscal aplicabil pierderilor acestei filiale și locul unde acestea să fie luate în considerare. Întrucât în acest fel se poate modifica perimetrul entității fiscale, a admite posibilitatea de a include în cadrul entității o filială nerezidentă ar avea drept consecință să permită societății-mamă să aleagă liber statul membru în care să deducă pierderile acestei filiale.

În ceea ce privește caracterul proporțional al regimului fiscal menționat, faptul că un stat membru decide să recunoască compensarea temporară a pierderilor unui sediu permanent străin la nivelul unui sediu principal al întreprinderii nu înseamnă că această posibilitate trebuie conferită și filialelor nerezidente ale unei societăți-mamă rezidente. Sediile permanente situate în alt stat membru și filialele nerezidente nu se găsesc, așadar, într-o situație comparabilă în ceea ce privește repartizarea competenței de impozitare, astfel cum rezultă aceasta dintr-o convenție pentru evitarea dublei impuneri, din moment ce filiala, persoană juridică autonomă, este persoană integral impozabilă în statul semnatar al unei astfel de convenții în care aceasta își are sediul, în timp ce sediul permanent situat în alt stat membru rămâne în principiu parțial sub incidența competenței fiscale a statului membru de origine. Desigur, libertatea de alegere conferită de articolul 43 primul paragraf a doua teză CE operatorilor economici de a stabili forma juridică cea mai adecvată pentru exercitarea activităților lor în alt stat membru nu trebuie să fie limitată prin prevederi fiscale discriminatorii. Statul membru de origine își păstrează totuși libertatea de a stabili condițiile și nivelul impozitării diferitelor forme de sedii ale societăților naționale care își desfășoară activitatea în străinătate, cu condiția de a le acorda acestora un tratament care să nu fie discriminatoriu în raport cu formele de sedii naționale comparabile. Întrucât sediile permanente situate în alt stat membru și filialele nerezidente nu se găsesc într-o situație comparabilă în ceea ce privește repartizarea competenței de impozitare, statul membru de origine nu este, în consecință, obligat să aplice filialelor nerezidente același regim fiscal pe care îl aplică sediilor permanente străine. Prin urmare, regimul fiscal în discuție trebuie considerat proporțional cu obiectivele pe care le urmărește.

(a se vedea punctele 19, 24, 31-33, 37-40, 42 și 43 și dispozitivul)