Cauzele conexate C‑771/22 și C‑45/23

Bundesarbeitskammer

împotriva

HDI Global SE

și

A,
B,
C,
D

împotriva

MS Amlin Insurance SE

(cereri de decizie preliminară formulate de Bezirksgericht für Handelssachen Wien și de Nederlandstalige Ondernemingsrechtbank Brussel)

Hotărârea Curții (Camera a doua) din 29 iulie 2024

„Trimitere preliminară – Directiva (UE) 2015/2302 – Pachete de servicii de călătorie și servicii de călătorie asociate – Articolul 12 – Dreptul de reziliere a unui contract privind pachetul de servicii de călătorie – Dreptul la o rambursare completă a oricărei plăți efectuate pentru pachet – Circumstanțe inevitabile și extraordinare – Pandemia de COVID-19 – Articolul 17 – Insolvența organizatorului de călătorii – Garanție privind rambursarea tuturor plăților efectuate – Nivel ridicat de protecție a consumatorului – Principiul egalității de tratament”

Apropierea legislațiilor – Pachete de servicii de călătorie și servicii de călătorie asociate – Directiva 2015/2302 – Rezilierea contractului privind pachetul de servicii de călătorie – Protecție împotriva riscului de insolvență sau de faliment al organizatorului – Garanție privind rambursarea plăților efectuate în temeiul contractului menționat – Noțiune – Rezilierea contractului din cauza unor circumstanțe inevitabile și extraordinare, intervenită înaintea insolvenței organizatorului de călătorii – Includere

[Directiva 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 12 alin. (2) și art. 17 alin. (1)]

(a se vedea punctele 56-64, 67, 68, 71, 74, 75 și 81-91 și dispozitivul)

Rezumat

Sesizată cu titlu preliminar ( 1 ), Curtea precizează întinderea garanției conferite călătorilor în cazul insolvenței unui organizator de pachete de servicii de călătorie ( 2 ) și arată că aceasta se aplică unui călător care a reziliat contractul său privind pachetul de servicii de călătorie din cauza unor circumstanțe excepționale ( 3 ), precum pandemia de COVID-19, atunci când organizatorul de călătorii a devenit insolvent după această reziliere, iar călătorului respectiv nu i s‑au rambursat complet toate plățile efectuate pentru pachet înainte de apariția acestei insolvențe.

Cele două litigii în discuție se desfășoară între un organ care are printre altele ca activitate protecția consumatorilor, căruia un consumator i‑a cedat dreptul său la rambursarea prețului pachetului său de servicii de călătorie pe care l‑a plătit unui organizator de pachete de servicii de călătorie (cauza C‑771/22), și călători care au încheiat contracte privind pachetul de servicii de călătorie cu un organizator de călătorii (C‑45/23), pe de o parte, și companii de asigurări care asigură acești organizatori de călătorii în caz de insolvență, pe de altă parte. Acestea din urmă au refuzat să ramburseze consumatorilor respectivi prețul plătit în temeiul contractelor încheiate, reziliate din cauza pandemiei de COVID-19, argumentând că numai riscul de neexecutare a pachetului din cauza insolvenței organizatorilor era acoperit de asigurare.

Instanțele de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la întinderea garanției care trebuie acordată unui călător în cazul insolvenței organizatorului de pachete de servicii de călătorie, prevăzută la articolul 17 din Directiva privind pachetele de servicii de călătorie. În special, ele ridică problema dacă această garanție acoperă rambursările la care călătorul respectiv are dreptul atunci când reziliază contractul său privind pachetul de servicii de călătorie din cauza unor circumstanțe inevitabile și extraordinare, precum pandemia de COVID-19, înainte ca organizatorul de călătorii să fie declarat insolvent.

Aprecierea Curții

De la bun început, Curtea constată că sensul articolului 17 alineatul (1) din Directiva privind pachetele de servicii de călătorie nu reiese fără ambiguitate din modul său de redactare și că, prin urmare, trebuie să se examineze contextul său, obiectivele acestei directive, precum și, dacă este cazul, geneza acesteia din urmă.

În ceea ce privește, în primul rând, contextul acestui articol, Curtea arată că, având în vedere termenii „atunci când executarea pachetului este afectată de insolvența organizatorului” de călătorii și „serviciile de călătorie care nu au fost efectuate”, care figurează la articolul 17 alineatele (4) și (5) din aceeași directivă, aceste dispoziții sunt susceptibile să susțină o interpretare a articolului 17 alineatul (1) din directiva menționată potrivit căreia noțiunea de „servicii relevante” acoperă numai serviciile de călătorie. Astfel, garanția prevăzută la acest din urmă articol s‑ar aplica numai atunci când există o legătură de cauzalitate între neefectuarea acestor servicii și insolvența organizatorului de călătorii.

Cu toate acestea, articolul 17 alineatul (2) din Directiva privind pachetele de servicii de călătorie prevede că această garanție trebuie să fie efectivă și să acopere costurile previzibile în mod rezonabil. Aceasta trebuie mai precis să acopere valorile plăților efectuate de către sau pe seama călătorilor, precum și costurile estimate ale repatrierii în caz de insolvență a organizatorului de călătorii.

Or, orice rambursare a plății pe care organizatorul de călătorii trebuie să o efectueze în urma rezilierii contractului privind pachetul de servicii de călătorie de către acesta din urmă sau de către călător este o sumă previzibilă de plată asupra căreia se poate repercuta insolvența organizatorului de călătorii.

Având în vedere ceea ce precedă, articolul 17 alineatul (2) din Directiva privind pachetele de servicii de călătorie poate milita în favoarea unei interpretări a alineatului (1) al acestui articol potrivit căreia garanția prevăzută de această din urmă dispoziție se aplică oricărei rambursări datorate călătorului de organizatorul de călătorii în cazul în care contractul privind pachetul de servicii de călătorie a fost reziliat, în una dintre ipotezele prevăzute de această directivă, înainte de apariția insolvenței organizatorului respectiv.

În ceea ce privește, în al doilea rând, obiectivul directivei menționate, aceasta urmărește să adapteze întinderea protecției conferite călătorilor prin Directiva 90/314 ( 4 ) la evoluțiile pieței, precum și să contribuie la atingerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor ( 5 ). Or, o interpretare a articolului 17 alineatul (1) din Directiva privind pachetele de servicii de călătorie care exclude de la garanția în caz de insolvență a organizatorului de călătorii rambursările care sunt datorate călătorilor în urma unei rezilieri intervenite înainte de apariția insolvenței respective ar echivala cu diminuarea protecției acestora din urmă față de protecția pe care le‑o conferea Directiva 90/314.

Având în vedere ceea ce precedă, Curtea subliniază că textul articolului 17 alineatul (1) din Directiva privind pachetele de servicii de călătorie se pretează atât unei interpretări care exclude din domeniul său de aplicare creanțele de rambursare născute în urma unei rezilieri a contractului privind pachetul de servicii de călătorie intervenite, în una dintre situațiile vizate de această directivă, înainte de apariția insolvenței organizatorului de călătorii, cât și unei interpretări care să includă aceleași creanțe în acest domeniu de aplicare. Or, atunci când un text de drept derivat al Uniunii poate primi mai multe interpretări, prevalează acea interpretare care determină conformitatea dispoziției vizate cu dreptul primar, inclusiv cu principiul egalității de tratament. Pentru a aprecia respectarea acestui principiu, aprecierea caracterului comparabil al situațiilor trebuie efectuată în lumina obiectivului urmărit de actul în discuție.

În speță, Directiva privind pachetele de servicii de călătorie are ca obiectiv atingerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, iar articolul 17 din această directivă participă la atingerea acestui obiectiv urmărind să protejeze călătorul de riscul financiar pe care îl implică insolvența organizatorului de călătorii. Prin urmare, având în vedere acest obiectiv, punctul de referință pentru a compara situația călătorului care, după ce a plătit în tot sau în parte prețul pachetului său de servicii de călătorie, a reziliat contractul său privind pachetul de servicii de călătorie, dar nu a beneficiat de rambursare întrucât organizatorul de călătorii a devenit insolvent după această reziliere și cea a călătorului a cărui călătorie nu a fost efectuată și care nu a beneficiat de rambursare din cauza insolvenței acestui organizator trebuie să fie riscul unor pierderi financiare suportat de călătorul vizat. În consecință, situația acestor doi călători este comparabilă. Astfel, în ambele situații, călătorul este expus riscului financiar de a nu putea obține, din cauza insolvenței organizatorului de călătorii, o rambursare a sumelor pe care le‑a plătit acestui organizator.

Prin urmare, în temeiul principiului egalității de tratament, atât călătorul al cărui pachet de servicii de călătorie nu poate fi executat din cauza insolvenței organizatorului de călătorii, cât și călătorul care a reziliat contractul său privind pachetul de servicii de călătorie ( 6 ) trebuie să beneficieze de garanția în caz de insolvență a organizatorului de călătorii în ceea ce privește rambursările care le sunt datorate, cu excepția cazului în care o diferență de tratament între aceste două categorii de călători este justificată în mod obiectiv. În speță, niciun element nu pare să poată justifica o diferență de tratament între aceste categorii de călători.

( 1 ) De Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru Cauze Comerciale din Viena, Austria) în cauza C‑771/22 și de Nederlandstalige Ondernemingsrechtbank Brussel (Tribunalul Comercial Neerlandofon din Bruxelles, Belgia) în cauza C‑45/23.

( 2 ) Astfel cum este prevăzută la articolul 17 din Directiva (UE) 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2011/83/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului și de abrogare a Directivei 90/314/CEE a Consiliului (JO 2015, L 326, p. 1, denumită în continuare „Directiva privind pachetele de servicii de călătorie”).
Potrivit acestei dispoziții: „(1) Statele membre se asigură că organizatorii stabiliți pe teritoriul lor oferă garanții privind rambursarea tuturor plăților efectuate de către sau pe seama călătorilor, în măsura în care serviciile relevante nu sunt furnizate ca urmare a insolvenței organizatorului. În cazul în care în contractul privind pachetul de servicii de călătorie este inclus transportul de pasageri, organizatorii asigură și garanții pentru repatrierea călătorilor. Se poate oferi continuarea pachetului.
[…]
(2) Garanția prevăzută la alineatul (1) este efectivă și acoperă costurile previzibile în mod rezonabil. Aceasta se referă la valorile plăților efectuate de către sau pe seama călătorilor în legătură cu pachetele, ținând cont de perioada scursă între avansurile plătite și plățile finale și finalizarea pachetelor, precum și de costurile estimate ale repatrierii în caz de insolvență a organizatorului.”

( 3 ) În temeiul articolului 12 alineatul (2) din Directiva privind pachetele de servicii de călătorie.

( 4 ) Directiva 90/314/CEE a Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite (JO 1990, L 158, p. 59, Ediție specială, 13/vol. 9, p. 248).

( 5 ) Astfel cum impune articolul 169 TFUE.

( 6 ) În special în temeiul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2015/2302