Cauza C‑540/22

SN
și
AS
și
RA

împotriva

Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid

(cerere de decizie preliminară formulată de Rechtbank Den Haag)

Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 20 iunie 2024

„Trimitere preliminară – Libera prestare a serviciilor – Articolele 56 și 57 TFUE – Detașare a unor resortisanți ai unor țări terțe de către o întreprindere dintr‑un stat membru pentru a desfășura activități în alt stat membru – Durată ce depășește 90 de zile într‑o perioadă de 180 de zile – Obligația lucrătorilor detașați resortisanți ai unor țări terțe de a deține un permis de ședere în statul membru gazdă în cazul unei prestări mai mari de trei luni – Limitarea duratei de valabilitate a permiselor de ședere eliberate – Cuantumul taxelor referitoare la cererea de permis de ședere – Restricție privind libera prestare a serviciilor – Motive imperative de interes general – Proporționalitate”

1. Libera prestare a serviciilor – Dispoziții ale tratatului – Domeniu de aplicare – Limite – Dreptul angajatorilor la libera prestare a serviciilor – Dreptul de ședere derivat al lucrătorilor detașați resortisanți ai unor țări terțe – Inadmisibilitate

   (art. 56 și 57 TFUE)

   (a se vedea punctele 49 și 55 și dispozitiv 1)

2. Libera prestare a serviciilor – Dispoziții ale tratatului – Domeniu de aplicare – Lucrători salariați resortisanți ai unor țări terțe angajați legal într‑un stat membru și detașați în alt stat membru pentru a realiza o prestare de servicii – Reglementare națională privind dreptul de ședere al unor astfel de lucrători – Includere

   [art. 56 și 57 TFUE; Regulamentul nr. 1030/2002 al Consiliului, art. 1 alin. (2) lit. (a); Directiva 96/71 a Parlamentului European și a Consiliului, considerentul (20); Directiva 2006/123 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 17 pct. 9; Directiva 2003/109 a Consiliului, art. 3 alin. (2) lit. (e); Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, art. 21 alin. (1)]

   (a se vedea punctele 59-66)

3. Libera prestare a serviciilor – Restricții – Întreprindere stabilită într‑un stat membru care realizează o prestare de servicii cu o durată mai lungă de trei luni în alt stat membru – Reglementare a statului membru în care se realizează prestația, care impune unei astfel de întreprinderi obligația de a obține un permis de ședere pentru fiecare lucrător resortisant al unei țări terțe detașat de această întreprindere pe teritoriul său – Permis în discuție care presupune o notificare prealabilă a autorităților competente de către această întreprindere în ceea ce privește prestarea de servicii vizată de detașare și o comunicare a anumitor documente justificative – Inadmisibilitate – Justificare – Îmbunătățirea securității juridice a lucrătorilor detașați și facilitarea controalelor administrației – Protecția ordinii publice – Proporționalitate – Verificare de către instanța de trimitere

   (art. 56 TFUE)

   (a se vedea punctele 67-76 și 78-103 și dispozitiv 2)

4. Libera prestare a serviciilor – Restricții – Reglementare a unui stat membru care limitează durata de valabilitate a permisului de ședere ce poate fi acordat unui lucrător resortisant al unei țări terțe detașat pe teritoriul său – Durată care poate fi inferioară celei necesare pentru realizarea prestației care a determinat detașarea – Durată limitată la cea a permisului de muncă și de ședere al persoanei în cauză în statul membru de stabilire a prestatorului – Eliberare a permisului menționat care impune plata unor taxe mai mari decât cele datorate pentru o eliberare a unui certificat de ședere legală unui cetățean al Uniunii – Admisibilitate – Condiții

   (art. 56 TFUE)

   (a se vedea punctele 112-122 și dispozitiv 3)

Rezumat

Sesizată cu titlu preliminar de rechtbank Den Haag, zittingsplaats Middelburg (Tribunalul din Haga, sediul din Middelburg, Țările de Jos), Curtea precizează condițiile în care, în ceea ce privește dreptul lor de ședere în statul membru gazdă, resortisanți ai unor țări terțe pot fi detașați într‑un stat membru de o întreprindere stabilită în alt stat membru.

Reclamanții, resortisanți ucraineni, dețin un permis de ședere temporară eliberat de autoritățile slovace. Aceștia lucrează pentru societatea de drept slovac ROBI spol s.r.o., care i‑a detașat la o societate de drept neerlandez pentru a efectua o misiune în portul Rotterdam (Țările de Jos). În acest scop, ROBI a notificat autorităților neerlandeze competente natura activităților desfășurate în timpul detașării lor și durata acesteia.

Ulterior, ROBI a informat aceste autorități că activitățile menționate urmau să depășească durata dreptului de circulație de 90 de zile într‑o perioadă de 180 de zile de care beneficiază străinii titulari ai unui permis de ședere eliberat de un stat membru, prevăzută la articolul 21 alineatul (1) din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen ( 1 ). Prin urmare, pe durata acestei prestații, ROBI a introdus în fața autorităților neerlandeze cereri pentru permise de ședere pentru fiecare reclamant, pentru a căror examinare au fost percepute taxe. Autoritatea competentă a eliberat în numele Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos) permisele de ședere solicitate, limitând totuși valabilitatea acestora la durata de valabilitate a permiselor de ședere temporară slovace, și anume o durată mai scurtă decât cea a detașării lor.

În aprilie 2021, reclamațiile formulate de reclamanți împotriva fiecăreia dintre deciziile de acordare a unui permis de ședere au fost respinse de secretarul de stat pentru justiție și securitate. Sesizată cu o acțiune împotriva deciziilor adoptate în aprilie 2021, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la conformitatea cu libera prestare a serviciilor, prevăzută la articolele 56 și 57 TFUE, a unei reglementări naționale care impune obligația lucrătorilor resortisanți ai unor țări terțe angajați de un prestator de servicii stabilit într‑un stat membru de a deține, în cadrul unei prestări de servicii transfrontaliere, pe lângă un permis de ședere în acest stat membru, un permis de ședere în statul membru în care se realizează prestația după expirarea perioadei de 90 de zile prevăzute de dispoziția din CAAS citată anterior, durata acestui permis putând fi limitată în timp. Aceasta solicită de asemenea Curții să examineze conformitatea cu dreptul Uniunii a impunerii de taxe pentru fiecare cerere de permis de ședere în statul membru în care se realizează prestația.

Aprecierea Curții

Prin hotărârea sa, în primul rând, Curtea declară că articolele 56 și 57 TFUE nu impun recunoașterea automată a unui „drept de ședere derivat” în favoarea lucrătorilor resortisanți ai unor țări terțe detașați într‑un stat membru, în statul membru în care sunt angajați sau în cel în care sunt detașați.

În al doilea rând, în ceea ce privește obligația, impusă întreprinderii prestatoare de reglementarea contestată, de a notifica prestarea de servicii autorităților naționale competente și de a obține un permis de ședere pentru fiecare lucrător resortisant al unei țări terțe pe care intenționează să îl detașeze pe teritoriul acestui stat membru, Curtea constată, mai întâi, că, în speță, reglementarea în cauză, deși este aplicabilă fără distincție, impune, în ipoteza prestărilor de servicii realizate de întreprinderile stabilite în alt stat membru care depășesc trei luni, formalități suplimentare acestor întreprinderi în raport cu cele cărora le sunt deja supuse în statul membru de stabilire, în temeiul Directivei 2009/52 ( 2 ), pentru a angaja resortisanți ai unor țări terțe. Prin urmare, o astfel de reglementare instituie o restricție privind libera prestare a serviciilor în sensul articolelor 56 și 57 TFUE.

Examinând în continuare dacă această restricție poate fi justificată printr‑un motiv imperativ de interes general, Curtea arată în special că, desigur, preocuparea de a evita perturbări pe piața muncii constituie un motiv imperativ de interes general. Cu toate acestea, un astfel de motiv nu poate justifica o reglementare națională care se aplică resortisanților unor țări terțe detașați de o întreprindere prestatoare de servicii stabilită în alt stat membru pentru a efectua, sub controlul și sub autoritatea sa, o altă prestare de servicii decât punerea la dispoziție de forță de muncă, în măsura în care acești lucrători detașați nu sunt considerați activi pe piața forței de muncă a statului membru în care sunt detașați.

În aceste condiții, Curtea amintește că obiectivul de a asigura securitatea juridică a lucrătorilor detașați, permițându‑le să dovedească mai ușor că sunt detașați pe teritoriul statului membru în care se realizează prestația de servicii în condiții legale și, prin urmare, că locuiesc în acest stat în mod legal, constituie de asemenea un motiv imperativ de interes general. Or, în ceea ce privește proporționalitatea unei astfel de măsuri, pe de o parte, obligarea prestatorilor de servicii stabiliți în alt stat membru să solicite un permis de ședere pentru fiecare lucrător resortisant al unei țări terțe detașat, pentru ca aceștia să dispună de un document securizat, constituie o măsură aptă să realizeze obiectivul îmbunătățirii securității juridice a unor astfel de lucrători, acest permis dovedind dreptul lor de ședere în statul membru gazdă. Pe de altă parte, reglementarea în cauză nu pare să depășească ceea ce este necesar pentru realizarea unui astfel de obiectiv, obligațiile impuse întreprinderii prestatoare fiind în special necesare pentru a dovedi legalitatea detașării. Prin urmare, reglementarea în discuție în litigiul principal poate fi justificată de obiectivul îmbunătățirii securității juridice a lucrătorilor detașați și al facilitării controalelor administrației și trebuie să fie considerată, în speță, proporțională.

Curtea admite de asemenea că obiectivul întemeiat pe necesitatea de a controla că lucrătorul în cauză nu reprezintă o amenințare pentru ordinea publică trebuie considerat ca fiind susceptibil să justifice o restricție privind libera prestare a serviciilor. În speță, măsura contestată pare aptă să realizeze acest obiectiv și, în plus, nu se poate considera că ea depășește ceea ce este necesar în acest scop în măsura în care conduce la a li se refuza șederea numai persoanelor care reprezintă o amenințare reală și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Astfel, întrucât evaluarea amenințării pe care o poate reprezenta o persoană la adresa ordinii publice poate varia de la o țară la alta, existența potențială a unui control similar în statul membru în care este stabilit prestatorul nu poate lipsi de relevanță realizarea unui astfel de control de către statul membru în care trebuie efectuată prestarea de servicii. În plus, spre deosebire de procedura de notificare, care se bazează pe un control pe baza informațiilor primite sau deja deținute, procedura permisului de ședere, în măsura în care impune ca persoana interesată să se prezinte fizic la sediul unei autorități competente, este susceptibilă să permită o verificare aprofundată a identității acesteia, care are, în materie de combatere a amenințărilor la adresa ordinii publice, o importanță deosebită.

Astfel, obiectivul de protecție a ordinii publice poate justifica faptul că un stat membru impune prestatorilor de servicii stabiliți în alt stat membru care doresc să detașeze lucrători resortisanți ai unor țări terțe să obțină, după trecerea unui termen de ședere de trei luni în primul stat membru, un permis de ședere pentru fiecare dintre acești lucrători. Un astfel de obiectiv ar justifica de asemenea ca, cu această ocazie, statul membru menționat să condiționeze eliberarea unui astfel de permis de verificarea faptului că persoana interesată nu reprezintă o amenințare pentru ordinea publică și pentru siguranța publică, în măsura în care controalele în acest scop nu puteau fi efectuate în mod fiabil pe baza informațiilor a căror comunicare este solicitată sau ar fi putut fi solicitată în mod rezonabil de statul membru menționat în cadrul procedurii de notificare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

În consecință, Curtea enunță că articolul 56 TFUE nu se opune unei reglementări a unui stat membru care prevede că, în ipoteza în care o întreprindere stabilită în alt stat membru realizează în primul stat membru o prestare de servicii a cărei durată depășește trei luni, această întreprindere are obligația de a obține în statul membru gazdă un permis de ședere pentru fiecare lucrător resortisant al unei țări terțe pe care intenționează să îl detașeze în statul membru respectiv, iar, în scopul obținerii permisului menționat, aceasta trebuie să notifice în prealabil autorităților competente ale statului membru gazdă prestarea de servicii pentru realizarea căreia trebuie detașați acești lucrători și să comunice acestor autorități permisele de ședere de care dispun aceștia în statul membru în care este stabilită, precum și contractul lor de muncă.

În ultimul rând, în ceea ce privește faptul că taxele datorate pentru acordarea unui permis de ședere unui lucrător resortisant al unei țări terțe detașat într‑un stat membru de o întreprindere stabilită în alt stat membru sunt mai mari decât cele datorate pentru acordarea unui certificat de ședere unui cetățean al Uniunii, Curtea amintește că, în conformitate cu principiul proporționalității, pentru ca o măsură care impune plata unor taxe în schimbul eliberării de către un stat membru a unui permis de ședere să poată fi considerată compatibilă cu articolul 56 TFUE, cuantumul acestor taxe nu poate fi excesiv sau nerezonabil. Aprecierea proporționalității taxelor datorate trebuie efectuată în raport cu costul generat de examinarea cererii pe care statul membru trebuie să îl suporte. Cu privire la acest aspect, Curtea arată că împrejurarea că taxele solicitate pentru emiterea unui permis de ședere în beneficiul unui lucrător detașat resortisant al unei țări terțe sunt mai mari decât cele solicitate pentru un certificat de ședere pentru un cetățean al Uniunii nu poate, în principiu, să fie suficientă pentru a dovedi prin ea însăși că cuantumul acestor taxe ar încălca articolul 56 TFUE. Totuși, această împrejurare poate constitui un indiciu serios al caracterului disproporționat al acestui cuantum dacă sarcinile pe care administrația trebuie să le îndeplinească pentru a acorda un astfel de permis de ședere, precum și costurile de producție a documentului securizat corespunzător sunt echivalente cu cele necesare pentru acordarea unui certificat de ședere pentru un cetățean al Uniunii, aspect care trebuie stabilit de instanța de trimitere.

Prin urmare, Curtea concluzionează că articolul 56 TFUE nu se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia valabilitatea permisului de ședere care poate fi acordat unui lucrător resortisant al unei țări terțe detașat în acest stat membru nu poate depăși în orice caz o durată determinată de reglementarea națională în cauză, care poate fi astfel inferioară celei necesare pentru realizarea prestației pentru care este detașat lucrătorul respectiv. Acest articol nu se opune nici ca durata de valabilitate a acestui permis de ședere să fie limitată la cea a permisului de muncă și de ședere al persoanei interesate din statul membru în care este stabilit prestatorul de servicii. În sfârșit, potrivit aceluiași articol, eliberarea permisului de ședere menționat poate impune plata unor taxe mai mari decât cele datorate pentru eliberarea unui certificat de ședere legală unui cetățean al Uniunii, în măsura în care, mai întâi, durata inițială de valabilitate a aceluiași permis nu este în mod vădit prea scurtă pentru a răspunde nevoilor majorității prestatorilor de servicii, apoi, este posibil să se obțină reînnoirea permisului de ședere fără a trebui să se îndeplinească formalități excesive și, în sfârșit, această sumă corespunde aproximativ costului administrativ generat de examinarea unei cereri de obținere a unui astfel de permis.

( 1 ) Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995 (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 265/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 martie 2010 (JO 2010, L 85, p. 1), precum și prin Regulamentul (UE) nr. 610/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 (JO 2013, L 182, p. 1) (denumită în continuare „CAAS”). Potrivit articolului 21 alineatul (1) din CAAS: „[s]trăinii care dețin un permis de ședere valid eliberat de unul dintre statele membre pot circula liber, în temeiul acestui permis și al unui document de călătorie valabil, timp de maximum trei luni în orice perioadă de șase luni pe teritoriile celorlalte state membre, cu condiția să îndeplinească condițiile de intrare prevăzute la articolul 5 alineatul (1) literele (a), (c) și (e) din Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) […] și să nu se afle pe lista națională de alerte a statului membru în cauză.”

( 2 ) Directiva 2009/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 18 iunie 2009 de stabilire a standardelor minime privind sancțiunile și măsurile la adresa angajatorilor de resortisanți din țări terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2009, L 168, p. 24).