Cauza C‑700/21

O. G.

(cerere de decizie preliminară formulată de Corte costituzionale)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 6 iunie 2023

„Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare – Articolul 4 punctul 6 – Obiectiv de reinserție socială – Resortisanți ai unor țări terțe care rămân sau au reședința pe teritoriul statului membru de executare – Egalitate de tratament – Articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”

1. Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare – Mandat de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate – Persoană căutată care rămâne sau este rezidentă în statul membru de executare în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru – Marjă de apreciere a statului membru de executare pentru a stabili situațiile care permit să se refuze predarea unei persoane care intră în domeniul de aplicare al articolului 4 punctul 6 menționat – Limite – Respectarea principiului egalității în fața legii garantat la articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale – Menținerea marjei de apreciere necesare autorității judiciare de executare pentru a putea decide în privința refuzului, având în vedere obiectivul de reinserție socială, al executării mandatului european de arestare

   [Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 20 și art. 51 alin. (1); Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, art. 4 pct. 6)

   (a se vedea punctele 36-38, 40, 53, 55 și 56)

2. Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare – Mandat de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate – Persoană căutată care rămâne sau este rezidentă în statul membru de executare în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru – Condiții de neexecutare a mandatului de arestare – Noțiunile „este rezident” și „rămâne” – Angajamentul statului membru de executare de a pune în executare pedeapsa – Interes legitim care justifică executarea pedepsei în statul membru de executare – Obiectiv de reinserție socială după executarea pedepsei – Elemente care trebuie luate în considerare de autoritatea judiciară de executare pentru a aprecia existența între persoana căutată și statul membru de executare a unor legături suficiente pentru a justifica refuzul executării mandatului european de executare

   [Directiva 2003/109 a Consiliului, considerentul (12); Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, art. 4 pct. 6, și Decizia‑cadru 2008/909 a Consiliului, considerentul (9) și art. 25]

   (a se vedea punctele 46-49, 61-65 și 67-68 și dispozitiv 2)

3. Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare – Neexecutare limitată numai la resortisanții naționali și la resortisanții altor state membre, cu excluderea absolută și automată a resortisanților țărilor terțe – Inadmisibilitate

   (Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 20; Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, art. 4 pct. 6)

   (a se vedea punctele 51, 57 și 58 și dispozitiv 1)

Rezumat

O. G., resortisant moldovean, a fost condamnat în România la cinci ani de închisoare pentru infracțiuni de fraudă fiscală și de deturnare a sumelor datorate cu titlu de impozit pe venit și de TVA, săvârșite între lunile septembrie 2003 și aprilie 2004. La 13 februarie 2012, Judecătoria Brașov (România) a emis împotriva lui O. G., stabilit între timp în Italia, un mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse privative de libertate.

Printr‑o primă hotărâre din 7 iulie 2020, curtea de apel competentă ( 1 ) a dispus predarea lui O. G. autorității judiciare emitente. O. G. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), care a anulat hotărârea respectivă și a trimis cauza spre rejudecare la curtea de apel.

În temeiul dreptului Uniunii ( 2 ), statele membre nu pot refuza executarea unui mandat european de arestare decât pentru motive care rezultă din Decizia‑cadru 2002/584 ( 3 ), printre care motive de neexecutare facultativă, și anume motive pe care statele membre au posibilitatea – însă nu obligația – de a le prevedea cu ocazia transpunerii deciziei‑cadru menționate. Unul dintre aceste motive privește posibilitatea autorității judiciare de executare de a refuza executarea unui astfel de mandat dacă acesta a fost emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern ( 4 ).

Curtea de apel a constatat că reglementarea care transpune în dreptul italian acest motiv de neexecutare facultativă limitează posibilitatea de a refuza predarea numai la resortisanții italieni și la resortisanții altor state membre ale Uniunii, cu excluderea resortisanților țărilor terțe, chiar și atunci când aceștia din urmă dovedesc că au stabilit legături economice, profesionale sau afective solide în Italia.

Considerând că era suficient dovedit caracterul durabil al stabilirii familiale și profesionale a lui O. G. în Italia, ea a sesizat Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia), care este instanța de trimitere, cu întrebări privind constituționalitatea acestei reglementări. Instanța de trimitere ridică problema dacă, prin impunerea predării resortisanților țărilor terțe care au reședința permanentă în Italia în scopul executării unei pedepse privative de libertate în străinătate, această reglementare nu restrânge în mod nejustificat domeniul de aplicare al motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru, care are ca obiectiv să asigure reintegrarea socială a condamnatului la finalul pedepsei sale, ceea ce presupune menținerea legăturilor sale de familie și sociale.

Instanța de trimitere consideră că, înainte de a verifica conformitatea cu Constituția italiană a reglementării naționale în discuție în litigiul principal, trebuie să se examineze conformitatea acesteia cu dreptul Uniunii.

Întrebată de instanța de trimitere cu privire la interpretarea articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, Curtea, reunită în Marea Cameră, statuează că această dispoziție se opune unei reglementări a unui stat membru care, cu ocazia transpunerii sale, exclude în mod absolut și automat de la beneficiul motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare pe care îl prevede orice resortisant al unei țări terțe care are reședința pe teritoriul acestui stat membru, fără ca autoritatea judiciară de executare să poată aprecia legăturile respectivului resortisant cu statul membru menționat. Ea aduce de asemenea precizări cu privire la aprecierea pe care trebuie să o efectueze această autoritate pentru a stabili dacă trebuie să se refuze executarea unui mandat european de arestare emis împotriva unui resortisant al unei țări terțe care are reședința în statul membru de executare, precum și cu privire la elementele care pot indica dacă există între acesta și statul membru de executare legături care să demonstreze o integrare suficientă în acest stat, astfel încât executarea în statul membru respectiv a pedepsei privative de libertate pronunțate împotriva sa în statul membru emitent va contribui la creșterea șanselor sale de reinserție socială după executarea acestei pedepse.

Aprecierea Curții

Într‑o primă etapă, Curtea amintește că, în conformitate cu principiul recunoașterii reciproce, executarea mandatului european de arestare constituie principiul. Refuzul executării, care nu este posibil decât pentru motive de neexecutare obligatorie sau facultativă prevăzute în decizia‑cadru, este conceput ca o excepție, care este de strictă interpretare.

În ceea ce privește motivele de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare enumerate la articolul 4 din decizia‑cadru, reiese din jurisprudența Curții că, în cadrul transpunerii acestei decizii‑cadru în dreptul lor intern, statele membre dispun de o marjă de apreciere. Așadar, acestea sunt libere să transpună sau nu respectivele motive în dreptul lor intern. Ele pot alege de asemenea să limiteze situațiile în care autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea unui mandat european de arestare, facilitând astfel predarea persoanelor căutate, în conformitate cu principiul recunoașterii reciproce.

Cu toate acestea, există limite ale marjei de apreciere de care dispune un stat membru atunci când alege să transpună un motiv de neexecutare facultativă precum cel prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru.

În primul rând, statul membru care alege să transpună acest motiv trebuie să respecte drepturile și principiile fundamentale ale dreptului Uniunii, printre care principiul egalității în fața legii, garantat de articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 5 ), care impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv.

Cerința care ține de caracterul comparabil al situațiilor pentru a determina existența unei încălcări a principiului egalității în fața legii trebuie apreciată în special în lumina obiectului și a scopului urmărit de actul care instituie distincția în cauză, ținând seama de principiile și de obiectivele domeniului din care face parte actul respectiv.

Curtea observă în această privință că diferența de tratament care rezultă din reglementarea națională în discuție în litigiul principal între resortisanții italieni și cei ai altor state membre, pe de o parte, și resortisanții țărilor terțe, pe de altă parte, a fost instituită în vederea transpunerii articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, care nu operează nicio distincție după cum persoana care face obiectul mandatului european de arestare, atunci când nu este resortisantă a statului membru de executare, este sau nu resortisantă a unui alt stat membru.

Din termenii acestei dispoziții și din obiectivul pe care îl urmărește reiese că nu se poate prezuma că un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unui astfel de mandat european de arestare și care rămâne sau are reședința în statul membru de executare se află în mod necesar într‑o situație diferită de cea a unui resortisant al acestui stat membru sau a unui resortisant al unui alt stat membru ce rămâne sau are reședința în statul membru de executare și care face obiectul unui atare mandat. Dimpotrivă, aceste persoane se pot afla în situații comparabile, în scopul aplicării motivului de neexecutare facultativă prevăzut de această dispoziție, atunci când ele prezintă un grad cert de integrare în statul membru de executare.

Prin urmare, o reglementare națională prin care se urmărește transpunerea articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru nu este conformă cu articolul 20 din cartă dacă ea tratează în mod diferit, pe de o parte, propriii resortisanți și ceilalți cetățeni ai Uniunii și, pe de altă parte, resortisanții țărilor terțe, refuzând acestora din urmă, în mod absolut și automat, beneficiul motivului de neexecutare facultativă prevăzut de decizia‑cadru, chiar dacă acești resortisanți ai unor țări terțe rămân sau au reședința pe teritoriul respectivului stat membru și fără să se țină seama de gradul lor de integrare în cadrul societății statului membru amintit. Astfel, nu s‑ar putea considera că o asemenea diferență de tratament este justificată în mod obiectiv.

În schimb, nimic nu se opune ca statul membru care transpune dispoziția menționată în dreptul său intern să condiționeze, pentru resortisanții țărilor terțe care fac obiectul unui mandat european de arestare, beneficiul motivului de neexecutare facultativă pe care această dispoziție îl prevede de cerința ca resortisantul respectiv să rămână sau să aibă reședința acolo o perioadă neîntreruptă minimă, în măsura în care o astfel de condiție nu depășește ceea ce este necesar pentru a garanta că persoana căutată prezintă un grad de integrare cert în statul membru de executare.

În al doilea rând, o transpunere a articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru nu poate avea ca efect privarea autorității judiciare de executare de marja de apreciere necesară pentru ca aceasta să poată decide dacă este sau nu este necesar, în raport cu obiectivul urmărit privind reinserția socială, să refuze executarea mandatului european de arestare.

Or, o reglementare precum cea în cauză compromite obiectivul de reinserție socială, privând autoritatea judiciară de executare de puterea de a aprecia dacă legăturile resortisantului unei țări terțe vizat de un mandat european de arestare cu statul membru de executare sunt suficiente pentru a stabili dacă executarea pedepsei în acest stat va contribui la creșterea șanselor sale de reinserție la expirarea acestei pedepse.

Într‑o a doua etapă, Curtea precizează că, pentru a aprecia dacă este necesar să se refuze executarea unui mandat european de arestare emis împotriva unui resortisant al unei țări terțe care rămâne sau are reședința pe teritoriul statului membru de executare, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze o apreciere globală a tuturor elementelor concrete ce caracterizează situația persoanei căutate, susceptibile să indice dacă între această persoană și statul membru de executare există legături care permit să se constate o integrare suficientă în acest stat. Printre aceste elemente figurează legăturile familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice pe care resortisantul unei țări terțe le întreține cu statul membru de executare, precum și natura, durata și condițiile șederii sale în acest stat membru.

În special, atunci când persoana căutată și‑a stabilit centrul vieții sale de familie și al intereselor sale în statul membru de executare, trebuie să se țină seama de faptul că reintegrarea socială a acestei persoane după ce și‑a executat pedeapsa acolo este favorizată de faptul că aceasta poate întreține cu familia și cu apropiații săi contacte regulate și frecvente.

( 1 ) Corte d’appello di Bologna (Curtea de Apel din Bologna, Italia, denumită în continuare „curtea de apel”).

( 2 ) Articolul 1 alineatul (2) și articolele 4 și 4a din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3).

( 3 ) Denumită în continuare „decizia‑cadru”.

( 4 ) Motiv de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru.

( 5 ) Denumită în continuare „carta”.