Cauza C‑351/21

ZG

împotriva

Beobank SA

[cerere de decizie preliminară formulată de justice de paix du canton de Forest (Tribunalul de Pace al Cantonului Forest, Belgia)]

Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 16 martie 2023

„Trimitere preliminară – Apropierea legislațiilor – Servicii de plată în cadrul pieței interne – Directiva 2007/64/CE – Articolul 47 alineatul (1) litera (a) – Informarea unui plătitor după primirea ordinului său de plată – Articolele 58, 60 și 61 – Răspunderea prestatorului de servicii de plată în cazul unor operațiuni neautorizate – Obligația acestui prestator de a rambursa acestui plătitor operațiunile neautorizate – Contracte‑cadru – Obligația prestatorului menționat de a pune la dispoziția plătitorului respectiv informații privind beneficiarul plății în cauză”

1. Apropierea legislațiilor – Servicii de plată în cadrul pieței interne – Directiva 2007/64 – Răspunderea prestatorului de servicii de plată în cazul unor operațiuni de plată neautorizate – Acțiune în răspundere inițiată de un utilizator de servicii de plată – Acțiune care urmărește rambursarea unor operațiuni de plată – Acțiune exercitată din cauza nerespectării de către prestatorul de servicii în cauză a obligației sale de informare – Inadmisibilitate

   (Directiva 2007/64 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 47 alin. (1) lit. (a), art. 58, 59, art. 60 alin. (1) și art. 86 alin. (1)]

   (a se vedea punctele 37-40)

2. Apropierea legislațiilor – Servicii de plată în cadrul pieței interne – Directiva 2007/64 – Contracte‑cadru – Informarea plătitorului cu privire la operațiunile de plată individuale – Informații privind beneficiarul plății – Obligațiile prestatorului de servicii de plată al plătitorului – Obligația de a pune la dispoziție informații care să permită plătitorului să identifice persoana fizică sau juridică care a beneficiat de o operațiune de plată debitată din contul său

   [Directiva 2007/64 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 47 alin. (1) lit. (a)]

   (a se vedea punctele 53, 56-60 și 64 și dispozitivul)

Rezumat

ZG, rezident belgian, este titularul unui cont bancar la Beobank în Belgia, pentru care dispune de un card de debit. În noaptea de 20 spre 21 aprilie 2017, acesta a efectuat, într‑o unitate situată în Valencia (Spania), o plată de 100 de euro prin intermediul acestui card. Ulterior, alte două plăți au fost efectuate cu acest card și pe același terminal de plată mobil, pentru cuantumuri de 991 de euro și, respectiv, de 993 de euro.

În fața instanței de trimitere, ZG solicită în special rambursarea acestor ultime două plăți, pe care le consideră „neautorizate”. Acesta explică că nu își mai amintește nici numele, nici adresa unității și nici ceea ce s‑a întâmplat după ce a luat o consumație în unitatea respectivă și pretinde că a fost victima unei înșelăciuni facilitate de administrarea unui drog. Beobank refuză însă să efectueze rambursarea acestor plăți, considerând că ZG le‑a autorizat efectiv sau că, cel puțin, a săvârșit o „neglijență gravă”.

Ulterior, acest organism bancar i‑a furnizat lui ZG numai referința numerică și geolocalizarea terminalului de plată utilizat, fără a indica identitatea beneficiarului plăților în litigiu altfel decât prin mențiunea următoare: „COM SU VALENCIA ESP”. La rândul său, instituția bancară a beneficiarului plăților în litigiu refuză să comunice Beobank informațiile de identificare ale acestuia din urmă.

În acest context, instanța de trimitere ridică problema întinderii obligației prestatorului de servicii de plată, prevăzută de o dispoziție a Directivei 2007/64 ( 1 ), de a pune la dispoziție „dacă este cazul” plătitorului informații privind beneficiarul unei operațiuni de plată. Răspunsul Curții la această întrebare ar permite instanței de trimitere să tragă concluzii cu privire la obligația Beobank de a rambursa plățile în litigiu.

Prin hotărârea sa, Curtea declară că prestatorul de servicii de plată al unui plătitor este obligat, în temeiul aceleiași dispoziții, să pună la dispoziția acestuia din urmă informațiile care permit identificarea persoanei fizice sau juridice care a beneficiat de o operațiune de plată debitată din contul acestui plătitor, iar nu numai informațiile de care prestatorul respectiv, după ce a depus cele mai mari eforturi, dispune cu privire la această operațiune de plată.

Aprecierea Curții

Cu titlu introductiv, Curtea amintește că regimul de răspundere a prestatorilor de servicii de plată pentru operațiuni de plată neautorizate, prevăzut la articolul 60 alineatul (1) din Directiva 2007/64, a făcut obiectul unei armonizări totale. Prin urmare, un regim de răspundere paralelă pentru același fapt generator este incompatibil cu această directivă, la fel precum un regim de răspundere concurent, care ar permite utilizatorului serviciilor de plată să angajeze această răspundere în temeiul altor fapte generatoare.

Or, o instanță națională nu poate ignora distincția consacrată în directiva menționată în ceea ce privește operațiunile de plată, după cum acestea sunt sau nu sunt autorizate. Prin urmare, o astfel de instanță nu se poate pronunța cu privire la o cerere de rambursare a unor plăți precum cele în discuție în litigiul principal fără a califica în prealabil aceste plăți drept operațiuni autorizate sau neautorizate. Astfel, articolul 60 alineatul (1) menționat anterior coroborat cu articolul 86 alineatul (1) din Directiva 2007/64 ( 2 ) se opune ca un utilizator al serviciilor de plată să poată angaja răspunderea prestatorului acestor servicii pentru motivul că acest prestator de servicii nu și‑a îndeplinit obligația de informare prevăzută la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din această directivă, în măsura în care această răspundere privește rambursarea operațiunilor de plată.

Cu toate acestea, în măsura în care instanța de trimitere consideră necesar, în cadrul aprecierii caracterului autorizat sau neautorizat al plăților în discuție în litigiul principal, să cunoască natura și întinderea informațiilor pe care prestatorul de servicii de plată al plătitorului în cauză trebuie să le pună la dispoziția acestuia din urmă în temeiul articolului 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64, pertinența întrebărilor preliminare pentru soluționarea litigiului principal nu poate fi repusă în discuție.

În ceea ce privește în mod concret natura și întinderea obligațiilor de informare prevăzute de această dispoziție, Curtea consideră, ținând seama de faptul că Directiva 2007/64 efectuează o armonizare totală, că aceste obligații constituie în mod necesar obligații pe care statele membre trebuie să le pună în aplicare fără a putea să deroge de la acestea și chiar fără a le putea atenua calificându‑le drept obligații de mijloace, iar nu obligații de rezultat. Niciun element din economia acestui articol 47 nu permite să se considere că, prin prevederea unor obligații care indică în mod precis acțiunile care trebuie întreprinse, legiuitorul Uniunii urmărea numai să fie întreprinse eforturi în această privință.

Pe de altă parte, sintagma „dacă este cazul” care figurează la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64 trebuie înțeleasă în sensul că semnifică faptul că informațiile referitoare la beneficiarul unei operațiuni de plată pe care prestatorul de servicii al acestei plăți trebuie să le pună la dispoziția plătitorului în cauză, după ce suma unei operațiuni de plată a fost debitată din contul acestui plătitor sau la momentul convenit în temeiul articolului 47 alineatul (2) din această directivă, cuprind informațiile de care acest prestator dispune sau de care ar trebui să dispună în conformitate cu dreptul Uniunii. Această interpretare este confirmată de obiectivul urmărit de directivă, care constă în special în a garanta că utilizatorii acestor servicii pot identifica cu ușurință operațiunile de plată având la dispoziție „același nivel ridicat de informații clare”. În vederea asigurării procesării complet integrate și automatizate a operațiunilor în cauză și a îmbunătățirii eficienței și rapidității plăților, aceste informații trebuie să fie deopotrivă necesare și suficiente cu privire atât la contractul de servicii de plată, cât și la operațiunile de plată înseși și proporționale cu nevoile acestor utilizatori.

În speță, pentru a îndeplini aceste cerințe, informațiile pe care prestatorul de servicii de plată trebuia să le pună la dispoziția plătitorului în cauză în temeiul articolului 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64 trebuiau să fie suficient de precise și de semnificative. Astfel, în lipsa unei asemenea calități, plătitorul nu ar fi în măsură, cu ajutorul acestor informații, să identifice în mod cert operațiunea de plată în cauză. Or, „referinț[a] care să permită plătitorului identificarea fiecărei operațiuni de plată”, menționată în prima teză a articolului 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64, nu permite plătitorului în cauză să asocieze respectiva referință cu o anumită operațiune de plată. Așadar, în mod necesar, în cadrul elementului suplimentar vizat de cea de a doua teză a acestui articol 47 alineatul (1) litera (a), și anume „informațiile privind beneficiarul plății”, prestatorul de servicii de plată al plătitorului respectiv trebuia să pună la dispoziția acestuia din urmă informațiile necesare pentru a îndeplini pe deplin cerințele care decurg din această dispoziție.

( 1 ) Această obligație este prevăzută la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE (JO 2007, L 319, p. 1).

( 2 ) Această dispoziție reglementează, pentru statele membre, consecințele armonizării totale efectuate de aceeași directivă.