Cauza C‑453/20

CityRail a.s.

împotriva

Správa železnic, státní organizace

(cerere de decizie preliminară
formulată de Úřad pro přístup k dopravní infrastruktuře)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 3 mai 2022

„Trimitere preliminară – Articolul 267 TFUE – Noțiunea de «instanță» – Criterii structurale și funcționale – Exercitarea de funcții jurisdicționale sau administrative – Directiva 2012/34/UE – Articolele 55 și 56 – Organism național unic de reglementare în sectorul feroviar – Autoritate de reglementare sectorială independentă – Dreptul de a acționa din oficiu – Competență de sancționare – Decizii care pot face obiectul unei căi de atac jurisdicționale – Inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară”

Întrebările preliminare – Sesizarea Curții – Instanță națională în sensul articolului 267 TFUE – Noțiune – Determinare în temeiul unor criterii structurale și funcționale – Úřad pro přístup k dopravní infrastruktuře (Oficiul pentru Accesul la Infrastructura de Transport, Republica Cehă) – Organism care nu exercită funcții de natură jurisdicțională, ci administrativă – Excludere

(art. 267 TFUE)

(a se vedea punctele 41-50, 53, 60-63, 67-69 și 71 și dispozitivul)

Rezumat

Správa železnic, organism public creat prin lege, este însărcinat cu administrarea, în Republica Cehă, a unei rețele feroviare, precum și a infrastructurii de servicii aferente. Acesta a întocmit și a publicat un document de referință al rețelei, în sensul Directivei 2012/34 privind instituirea spațiului feroviar unic european ( 1 ), care menționează printre altele condițiile cărora le era supus accesul la anumite infrastructuri începând cu 1 aprilie 2020.

CityRail, o întreprindere feroviară, a contestat, în temeiul Legii privind căile ferate ( 2 ), aceste condiții în fața Oficiului pentru Accesul la Infrastructura de Transport (denumit în continuare „Oficiul”) ( 3 ), în calitatea sa de organism național de reglementare în sectorul feroviar, pentru motivul că acestea ar fi contrare normelor prevăzute de Directiva 2012/34.

Având îndoieli cu privire la conformitatea acestor condiții cu Directiva 2012/34, precum și a dreptului național aplicabil litigiului principal cu aceeași directivă, Oficiul a decis să sesizeze Curtea cu o întrebare preliminară.

Curtea, reunită în Marea Cameră, respinge drept inadmisibilă cererea de decizie preliminară formulată de Oficiu pentru motivul că, în cadrul litigiului principal, acesta nu exercită funcții de natură jurisdicțională, ci administrativă. Prin urmare, nu se poate considera că Oficiul are calitatea de „instanță” în sensul articolului 267 TFUE.

Aprecierea Curții

Curtea începe prin a aminti jurisprudența sa constantă în materie ( 4 ), în temeiul căreia, pentru a aprecia dacă organul de trimitere în cauză are caracterul unei „instanțe” în sensul articolului 267 TFUE, aspect care ține exclusiv de dreptul Uniunii, Curtea ia în considerare un ansamblu de elemente precum originea legală a acestui organ, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organ a normelor de drept, precum și independența acestuia. De asemenea, instanțele naționale au competența să sesizeze Curtea numai dacă există un litigiu pendinte pe rolul lor și dacă sunt chemate să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr‑o decizie cu caracter jurisdicțional ( 5 ).

Prin urmare, competența unui organism de a sesiza Curtea este stabilită în funcție de criterii atât structurale, cât și funcționale. Astfel, un organism național poate fi calificat drept „instanță” în sensul articolului 267 TFUE atunci când îndeplinește o funcție jurisdicțională, în timp ce, atunci când exercită alte funcții, în special de natură administrativă, această calificare nu îi poate fi recunoscută. În consecință, potrivit Curții, pentru a stabili dacă un organism național căruia i‑au fost conferite prin lege funcții de natură diferită trebuie să fie calificat drept „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, este necesar să se verifice care este natura specifică a funcțiilor pe care le exercită în contextul normativ specific în care este chemat să sesizeze Curtea ( 6 ).

Curtea subliniază că această verificare prezintă o importanță deosebită în prezența unor autorități administrative a căror independență este o consecință directă a cerințelor care decurg din dreptul Uniunii care le conferă competențe de reglementare sectorială și de supraveghere a piețelor. Deși aceste autorități pot îndeplini criteriile amintite mai sus, rezultate din Hotărârea Vaassen‑Göbbels, activitatea de reglementare sectorială și de monitorizare a piețelor este în esență de natură administrativă, întrucât implică exercitarea unor competențe diferite de cele atribuite instanțelor.

Or, în Hotărârea Westbahn Management ( 7 ), invocată de Oficiu, Curtea, sesizată cu o cerere de decizie preliminară de Schienen‑Control Kommission (Comisia de Control Feroviar, Austria), nu a examinat decât criteriile rezultate din Hotărârea Vaassen‑Göbbels și a omis astfel să examineze dacă acest organism exercita, în cadrul procedurii care a condus la această cerere, funcții de natură jurisdicțională.

În această privință, Curtea precizează că constituie indicii privind faptul că organismul în cauză nu exercită funcții jurisdicționale, ci administrative, competența de a iniția proceduri din oficiu, precum și cea de a aplica, tot din oficiu, sancțiuni în materiile care țin de competența sa. În plus, problema dacă procedura care a condus la o cerere de decizie preliminară a demarat din inițiativa unei persoane interesate nu are o importanță determinantă atunci când această procedură ar fi putut să fie inițiată din oficiu. Curtea mai precizează că rolul și locul unui organism în ordinea juridică națională sunt de asemenea relevante pentru aprecierea naturii funcțiilor sale.

În speță, Curtea examinează mai întâi în esență natura și funcția unui organism de reglementare precum Oficiul în cadrul sistemului de gestionare și de control al activităților feroviare stabilit de Directiva 2012/34 ( 8 ).

Rezultă, astfel, din dispozițiile relevante ale Directivei 2012/34 ( 9 ) că administrarea eficientă și utilizarea echitabilă și nediscriminatorie a infrastructurii feroviare, prevăzute de această directivă, impun înființarea unei autorități care este însărcinată, în același timp, să supravegheze din proprie inițiativă aplicarea normelor prevăzute de directiva menționată de către actorii sectorului feroviar și să acționeze ca organ de apel. Acest cumul de funcții implică faptul că, atunci când un organism de reglementare ( 10 ) este sesizat cu o acțiune, această împrejurare nu aduce atingere competenței aceluiași organism de a lua, dacă este nevoie din oficiu, măsuri corespunzătoare pentru a remedia orice încălcare a reglementării aplicabile și pentru a‑și însoți deciziile, în cazul în care consideră necesar, de sancțiuni, ceea ce confirmă natura administrativă a funcțiilor sale. Pe de altă parte, Directiva 2012/34 ( 11 ) prevede că statele membre se asigură că deciziile luate de organismul de reglementare pot fi supuse unui control jurisdicțional, ceea ce constituie un indiciu al caracterului administrativ al unor astfel de decizii.

În lumina acestor considerații, Curtea examinează apoi dacă, indiferent de caracterul administrativ pe care îl are în principiu un organism de reglementare precum Oficiul, acesta trebuie considerat, în contextul specific al funcțiilor pe care le exercită în cadrul cauzei principale, drept o „instanță” în sensul articolului 267 TFUE.

În acest sens, Curtea amintește că competența Oficiului de a iniția procedura care a condus la prezenta cerere de decizie preliminară tot din oficiu, la fel ca și competența sa de a urmări nereguli descoperite în cursul acestei proceduri din proprie inițiativă, sunt indicii deosebit de pertinente, de natură să susțină constatarea că acest organism, în cauza principală, nu exercită funcții jurisdicționale, ci administrative.

De asemenea, din informațiile furnizate de Oficiu reiese că deciziile acestui organism pot face obiectul unei căi de atac jurisdicționale. Or, atunci când, în conformitate cu normele de repartizare a competențelor care reies din codurile de procedură civilă și de justiție administrativă, instanțele administrative sunt competente să soluționeze o cale de atac împotriva unei decizii a Oficiului, acesta din urmă are calitatea de pârât. Pe de altă parte, din Codul de procedură civilă ( 12 ) reiese că, în fața instanțelor civile, care, potrivit Oficiului, sunt competente în special să soluționeze căile de atac împotriva deciziilor adoptate în cadrul procedurii prevăzute la articolul 34e din Legea privind căile ferate, cum este cazul în litigiul principal, Oficiul are dreptul de a depune observații, fără a fi parte la procedură. Or, astfel de participări ale Oficiului la procedura unei căi de atac, care pune în discuție propria decizie, constituie un indiciu că, atunci când o adoptă, Oficiul nu are calitatea de terț în raport cu interesele în cauză și nu exercită, astfel, funcții jurisdicționale.

Având în vedere aceste elemente, Curtea constată că, în cadrul litigiului principal, Oficiul nu exercită funcții de natură jurisdicțională, ci administrativă. Prin urmare, acesta nu poate fi considerat o „instanță”, în sensul articolului 267 TFUE, astfel încât cererea de decizie preliminară pe care a formulat‑o este inadmisibilă.

( 1 ) Directiva 2012/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 noiembrie 2012 privind instituirea spațiului feroviar unic european (JO L 2012, L 343, p. 32), astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2016/2370 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 decembrie 2016 (JO 2016, L 352, p. 1, denumită în continuare „Directiva 2012/34”), articolul 3, punctul 26.

( 2 ) Articolul 34e din Legea nr. 266/1994 privind căile ferate.

( 3 ) În Republica Cehă, Úřad pro přístup k dopravní infrastruktuře (Oficiul pentru Accesul la Infrastructura de Transport) face parte din autoritățile centrale ale administrației de stat. Acesta a fost instituit prin Legea nr. 320/2016 privind Oficiul pentru Accesul la Infrastructura de Transport.

( 4 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iunie 1966, Vaassen‑Göbbels (61/65, EU:C:1966:39, p. 395, denumită în continuare „Hotărârea Vaassen‑Göbbels”).

( 5 ) Ordonanța din 26 noiembrie 1999, ANAS (C‑192/98, EU:C:1999:589, punctul 21), și Hotărârea din 31 ianuarie 2013, Belov (C‑394/11, EU:C:2013:48, punctul 39).

( 6 ) Ordonanța din 26 noiembrie 1999, ANAS (C‑192/98, EU:C:1999:589, punctele 22 și 23), și Hotărârea din 31 ianuarie 2013, Belov (C‑394/11, EU:C:2013:48, punctele 40 și 41).

( 7 ) Hotărârea din 22 noiembrie 2012, Westbahn Management (C‑136/11, EU:C:2012:740).

( 8 ) Articolele 55 și 56 din Directiva 2012/34 prevăd existența în toate statele membre a unor organisme de reglementare naționale în sectorul feroviar, stabilesc principiile organizării lor și determină competențele cu care trebuie învestite.

( 9 ) Articolele 55 și 56 din Directiva 2012/34, interpretate în lumina considerentului (76) al acesteia.

( 10 ) Instituit în aplicarea articolului 55 din Directiva 2012/34.

( 11 ) Articolul 56 alineatul (10) din Directiva 2012/34.

( 12 ) Articolul 250c alineatul 2 din Codul de procedură civilă.