Cauza C‑278/20

Comisia Europeană

împotriva

Regatului Spaniei

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 28 iunie 2022

„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Răspunderea statelor membre pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii – Încălcarea dreptului Uniunii imputabilă legiuitorului național – Încălcarea Constituției unui stat membru imputabilă legiuitorului național – Principiile efectivității și echivalenței”

1. Dreptul Uniunii Europene – Drepturi conferite particularilor – Încălcare de către un stat membru – Obligația de a repara prejudiciul cauzat particularilor – Condiții – Modalitățile reparării – Aplicarea dreptului național – Limite – Respectarea principiilor eficacității și echivalenței – Legislație națională care aliniază regimul răspunderii legiuitorului național pentru încălcările dreptului Uniunii la regimul stabilit pentru încălcările Constituției statului membru prin acte ale legiuitorului – Despăgubire făcută imposibilă sau excesiv de dificilă – Încălcarea principiului efectivității – Neîndeplinire a obligațiilor

   (a se vedea punctele 29-33, 59, 60, 84, 106, 123, 124, 141-144, 159 și 164)

2. Dreptul Uniunii Europene – Drepturi conferite particularilor – Încălcare de către un stat membru – Obligația de a repara prejudiciul cauzat particularilor – Încălcare imputabilă legiuitorului național – Lipsa incidenței

   (a se vedea punctele 30 și 105)

Rezumat

Principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar care îi sunt imputabile este inerent sistemului tratatelor ( 1 ). Acest principiu este valabil indiferent de organul statului membru a cărui acțiune sau omisiune se află la originea încălcării respective ( 2 ). În cazul în care cele trei condiții de angajare a răspunderii statului pentru prejudicii cauzate particularilor sunt întrunite ( 3 ), aceștia din urmă au un drept la reparație în temeiul dreptului Uniunii ( 4 ). Revine însă statului obligația de a repara prejudiciul cauzat în cadrul dreptului național al răspunderii, fiind stabilit că condițiile prevăzute în legislațiile naționale în domeniul reparării prejudiciilor nu pot să fie mai puțin favorabile decât cele care privesc cererile asemănătoare de drept intern (principiul echivalenței) și nici nu pot fi concepute așa încât să facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă obținerea reparării prejudiciului (principiul efectivității) ( 5 ).

Aceste două principii se află în centrul prezentei cauze, în care Comisia Europeană a introdus o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva Regatului Spaniei. În urma unor plângeri depuse de particulari, Comisia a inițiat o procedură EU Pilot ( 6 ) împotriva acestui stat membru. Procedura respectivă viza anumite dispoziții de aliniere a regimului răspunderii statului legiuitor pentru încălcările dreptului Uniunii la regimul răspunderii statului legiuitor pentru încălcările Constituției spaniole ( 7 ). Această procedură, care nu a dat rezultate, a fost închisă, iar Comisia a inițiat o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva Regatului Spaniei.

Prin cererea introductivă formulată, Comisia a solicitat Curții să constate că, atunci când a adoptat și a menținut în vigoare aceste dispoziții naționale, Regatul Spaniei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul principiilor efectivității și echivalenței.

Pronunțându‑se în Marea Cameră, Curtea admite în parte acțiunea formulată de Comisie, constatând că Regatul Spaniei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul principiului efectivității atunci când a adoptat și a menținut în vigoare dispozițiile contestate, în măsura în care acestea din urmă supun repararea prejudiciilor cauzate particularilor de legiuitorul spaniol ca urmare a unei încălcări a dreptului Uniunii:

Aprecierea Curții

În ceea ce privește primul motiv, întemeiat pe încălcarea principiului efectivității, acesta este admis în parte de Curte.

Mai întâi, Curtea amintește că a condiționa repararea de către statul membru a prejudiciului pe care l‑a cauzat unui particular prin încălcarea dreptului Uniunii de cerința unei constatări prealabile de către Curte a unei încălcări a dreptului Uniunii imputabile statului membru respectiv este contrar principiului efectivității acestui drept. Repararea prejudiciului cauzat printr‑o încălcare a dreptului Uniunii imputabilă unui stat membru nu poate fi supusă nici cerinței ca existența unei asemenea încălcări să rezulte dintr‑o hotărâre pronunțată de Curte cu titlu preliminar. În consecință, pentru a constata temeinicia argumentației Comisiei, nu este necesar să se stabilească dacă dispozițiile contestate impun să fi fost pronunțată o decizie a Curții prin care se constată o neîndeplinire de către Regatul Spaniei a uneia dintre obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii sau dacă aceste dispoziții trebuie înțelese în sensul că se referă la orice decizie a Curții din care se poate deduce incompatibilitatea cu dreptul Uniunii a unui act sau a unei omisiuni a legiuitorului spaniol. Astfel, repararea prejudiciului cauzat de un stat membru, inclusiv de legiuitorul național, ca urmare a unei încălcări a dreptului Uniunii nu poate, în orice caz și fără a încălca principiul efectivității, să fie condiționată de pronunțarea prealabilă a unei asemenea decizii a Curții.

În continuare, Curtea constată că, deși dreptul Uniunii nu se opune aplicării unei reglementări naționale care prevede că un particular nu poate obține repararea unui prejudiciu a cărui producere a omis să o prevină prin utilizarea unei căi legale, acest lucru este adevărat numai cu condiția ca utilizarea acesteia să nu fie o sursă de dificultăți excesive sau să poată fi impusă în mod rezonabil persoanei vătămate. Această condiție nu este îndeplinită de dispozițiile contestate numai în măsura în care ele supun repararea prejudiciilor cauzate de legiuitor condiției ca particularul vătămat să fi obținut în fața oricărei instanțe o decizie definitivă de respingere a unei acțiuni formulate împotriva actului administrativ care a cauzat prejudiciul, fără a prevedea o excepție pentru cazurile în care prejudiciul decurge direct dintr‑un act sau dintr‑o omisiune a legiuitorului contrară dreptului Uniunii, fără să existe un act administrativ atacabil. În plus, Curtea arată că faptul de a impune particularului vătămat să fi invocat încă din etapa prealabilă a acțiunii îndreptate împotriva actului administrativ care materializează prejudiciul și în scopul prevenirii sau limitării acestuia încălcarea dreptului Uniunii care este recunoscută ulterior, sub sancțiunea de a nu putea obține repararea prejudiciului suferit, poate constitui o complicație procedurală excesivă, contrară principiului efectivității. Astfel, într‑un asemenea stadiu poate fi excesiv de dificil sau chiar imposibil să se anticipeze ce încălcare a dreptului Uniunii va fi în cele din urmă recunoscută de Curte. Curtea respinge totuși argumentația Comisiei în măsura în care ea susține că numai dispozițiile dreptului Uniunii care au efect direct ar putea fi invocate în mod util în cadrul unei asemenea acțiuni.

În sfârșit, potrivit dispozițiilor contestate, pe de o parte, termenul de prescripție a acțiunii în răspunderea statului legiuitor pentru încălcările dreptului Uniunii care îi sunt imputabile începe să curgă de la data publicării în Jurnalul Oficial a deciziei Curții prin care se constată o neîndeplinire de către Regatul Spaniei a obligațiilor prevăzute de dreptul Uniunii sau din care reiese incompatibilitatea cu dreptul Uniunii a acțiunii sau a omisiunii legiuitorului aflate la originea acestor prejudicii și, pe de altă parte, pot face obiectul unei despăgubiri numai pentru prejudiciile produse în cei cinci ani care precedă această dată. În această privință, Curtea constată, pe de o parte, că publicarea unei asemenea decizii în Jurnalul Oficial nu poate constitui, fără a încălca principiul efectivității, singurul moment posibil de la care începe să curgă acest termen de prescripție, repararea prejudiciului cauzat ca urmare a unei încălcări a dreptului Uniunii neputând fi supusă condiției existenței unei asemenea decizii a Curții, iar cazurile în care nu există o asemenea decizie nefiind acoperite. Pe de altă parte, Curtea amintește că, în lipsa unor dispoziții de drept al Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina de a stabili întinderea reparației, precum și normele referitoare la evaluarea prejudiciilor cauzate de o încălcare a dreptului Uniunii. Cu toate acestea, reglementările naționale care stabilesc criteriile care permit determinarea acestei întinderi, precum și normele menționate trebuie să respecte, printre altele, principiul efectivității și să permită, așadar, o reparare a prejudiciilor care să fie corespunzătoare prejudiciului suferit, în sensul că trebuie să permită compensarea integrală a prejudiciilor efectiv suferite, ceea ce dispozițiile contestate nu permit în toate cazurile.

Examinând al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului echivalenței, Curtea consideră că acesta se întemeiază pe o interpretare eronată a jurisprudenței sale și că, în consecință, trebuie respins ca nefondat.

În acest sens, Curtea amintește că acest principiu urmărește să încadreze autonomia procedurală de care dispun statele membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, iar acesta din urmă nu prevede nicio dispoziție în materie. Prin urmare, principiul menționat nu are vocația de a interveni, în materia răspunderii statului pentru încălcările dreptului Uniunii care îi sunt imputabile, decât atunci când această răspundere este angajată în temeiul dreptului Uniunii. Or, în speță, prin intermediul celui de al doilea motiv, Comisia nu urmărește să repună în discuție condițiile în care este pus în aplicare în Spania principiul răspunderii statului pentru încălcările dreptului Uniunii care îi sunt imputabile, ci înseși condițiile de angajare a răspunderii statului legiuitor pentru încălcările dreptului Uniunii care îi sunt imputabile, astfel cum sunt definite în dreptul spaniol, care reia în mod fidel condițiile enunțate în jurisprudența Curții. Prin urmare, chiar presupunând că condițiile de angajare a răspunderii statului legiuitor pentru încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile sunt mai puțin favorabile decât condițiile de angajare a răspunderii statului legiuitor în cazul încălcării Constituției, principiul echivalenței nu are vocația de a se aplica într‑o asemenea ipoteză.

De altfel, Curtea a precizat deja că, deși statele membre pot prevedea că răspunderea lor este angajată în condiții mai puțin restrictive decât cele enunțate de Curte, această răspundere nu trebuie în acest caz să fie considerată angajată în temeiul dreptului Uniunii, ci al dreptului național.

( 1 ) Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Transportes Urbanos y Servicios Generales (C‑118/08, EU:C:2010:39, punctul 29 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin (C‑261/20, EU:C:2022:33, punctul 42 și jurisprudența citată).

( 2 ) În acest sens, Hotărârea din 5 martie 1996, Brasserie du pêcheur și Factortame (C‑46/93 și C‑48/93, EU:C:1996:79, punctele 32 și 36), precum și Hotărârea din 25 noiembrie 2010, Fuß (C‑429/09, EU:C:2010:717, punctul 46 și jurisprudența citată).

( 3 ) Cele trei condiții sunt următoarele: norma de drept al Uniunii încălcată trebuie să aibă ca obiect conferirea de drepturi particularilor, încălcarea acestei norme trebuie să fie suficient de gravă și trebuie să existe o legătură directă de cauzalitate între respectiva încălcare și prejudiciul suferit de acești particulari.

( 4 ) Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Transportes Urbanos y Servicios Generales (C‑118/08, EU:C:2010:39, punctul 30 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin (C‑261/20, EU:C:2022:33, punctul 44 și jurisprudența citată).

( 5 ) Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Transportes Urbanos y Servicios Generales (C‑118/08, EU:C:2010:39, punctul 31 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 4 octombrie 2018, Kantarev (C‑571/16, EU:C:2018:807, punctul 123).

( 6 ) Sistem utilizat de Comisie într‑un stadiu incipient pentru a încerca să clarifice sau să rezolve probleme în scopul de a evita, dacă este posibil, inițierea unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva statului membru vizat.

( 7 ) Articolul 32 alineatele 3-6 și articolul 34 alineatul 1 al doilea paragraf din Ley 40/2015 de Régimen Jurídico del Sector Público (Legea 40/2015 privind regimul juridic al sectorului public) din 1 octombrie 2015 (BOE nr. 236 din 2 octombrie 2015, p. 89411), precum și articolul 67 alineatul 1 al treilea paragraf din Ley 39/2015 del Procedimiento Administrativo Común de las Administraciones Públicas (Legea 39/2015 privind procedura administrativă comună a administrațiilor publice) din 1 octombrie 2015 (BOE nr. 236 din 2 octombrie 2015, p. 89343).