Cauza C‑673/19

M și alții

împotriva

Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid
și
T

[cerere de decizie preliminară formulată de Raad van State (Țările de Jos)]

Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 24 februarie 2021

„Trimitere preliminară – Azil și imigrare – Directiva 2008/115/CE – Articolele 3, 4, 6 și 15 – Refugiat aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru – Luare în custodie publică în vederea transferului către un alt stat membru – Statut de refugiat în acest alt stat membru – Principiul nereturnării – Lipsa unei decizii de returnare – Aplicabilitatea Directivei 2008/115”

1. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politică de imigrare – Returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală – Directiva 2008/115 – Resortisanți titulari ai unui permis de ședere sau ai unei autorizații care conferă un drept de ședere eliberate de un alt stat membru – Resortisanți care beneficiază de o protecție internațională într‑un alt stat membru – Nerespectarea obligației de a se deplasa în acest stat membru – Principiul nereturnării – Imposibilitatea luării unei decizii de returnare împotriva resortisanților menționați în absența unei destinații de returnare – Luare în custodie publică în vederea transferului către celălalt stat membru – Admisibilitate – Limite – Respectarea drepturilor fundamentale

   (Directiva 2008/115 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3, 4, 6 și 15)

   (a se vedea punctele 32-35, 38-42 și 45-48 și dispozitivul)

2. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politică de imigrare – Returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală – Directiva 2008/115 – Obiect – Armonizare integrală a normelor naționale privind șederea străinilor – Excludere

   (Directiva 2008/115 a Parlamentului European și a Consiliului)

   (a se vedea punctele 43 și 44)

Rezumat

Trei resortisanți ai unor țări terțe, M, A și T, au introdus cereri de protecție internațională în Țările de Jos, deși dispuneau deja de statutul de refugiat în alte state membre, și anume în Bulgaria, în Spania și, respectiv, în Germania. Pentru acest motiv, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos) le‑a respins cererile. După ce a constatat că aceștia se aflau în situație de ședere ilegală pe teritoriul neerlandez, el le‑a ordonat să se întoarcă imediat în aceste state membre. Întrucât persoanele interesate nu au dat curs acestei cereri, ele au fost luate în custodie publică și apoi transferate forțat către statele membre în cauză.

M, A și T au introdus o acțiune la rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga, Țările de Jos). Aceștia susțin că, în lipsa adoptării prealabile a unei decizii de returnare, în sensul Directivei privind returnarea ( 1 ), luarea lor în custodie publică era ilegală. Ei solicită, așadar, repararea prejudiciului cauzat prin această luare în custodie publică. Dacă acțiunile formulate de M și de A au fost respinse, cea formulată de T a fost admisă. În aceste condiții, M și A au declarat apel la Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos), iar secretarul de stat pentru justiție și securitate a făcut același lucru în cauza împotriva lui T.

Acesta este contextul în care instanța menționată a decis să întrebe Curtea dacă Directiva privind returnarea ( 2 ) se opune ca un stat membru să ia în custodie publică un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul său, pentru a proceda la transferul forțat al acestuia către un alt stat membru în care acest resortisant are statutul de refugiat, în cazul în care acesta din urmă a refuzat să respecte ordinul care îi fusese dat de a se deplasa în acest alt stat membru și nu este posibilă adoptarea unei decizii de returnare împotriva sa. Prin hotărârea sa, Curtea dă un răspuns negativ la această întrebare.

Aprecierea Curții

Pentru a ajunge la această concluzie, în primul rând, Curtea amintește că, în temeiul Directivei privind returnarea, orice resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală trebuie, în principiu, să facă obiectul unei decizii de returnare ( 3 ). Aceasta din urmă trebuie să identifice țara terță către care persoana interesată trebuie să fie îndepărtată, și anume țara sa de origine, o țară de tranzit sau o țară terță în care ea decide să se întoarcă voluntar și care este pregătită să îl accepte pe teritoriul său ( 4 ). Prin derogare, atunci când un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală dispune de un permis de ședere într‑un alt stat membru, trebuie să i se permită să se întoarcă imediat în acest stat membru în loc să se adopte, de la bun început, o decizie de returnare în privința sa ( 5 ). Cu toate acestea, în cazul în care acest resortisant refuză să se întoarcă în statul membru respectiv sau atunci când plecarea sa imediată se impune din motive de ordine publică sau securitate națională, statul membru în care se află în situație de ședere ilegală trebuie să adopte o decizie de returnare.

În al doilea rând, Curtea arată, cu toate acestea, că, în speță, autorităților neerlandeze le era imposibil din punct de vedere juridic să adopte o decizie de returnare împotriva persoanelor în cauză, după refuzul lor de a se deplasa în statele membre care le‑au acordat statutul de refugiat. Astfel, niciuna dintre țările vizate de Directiva privind returnarea ( 6 ) nu poate în speță să constituie o destinație de returnare. În special, dat fiind statutul lor de refugiați, persoanele interesate nu pot fi retrimise în țara de origine, în caz contrar încălcându‑se principiul nereturnării. Or, acest principiu, garantat de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 7 ), trebuie respectat de statele membre atunci când pun în aplicare Directiva privind returnarea ( 8 ). Pe de altă parte, Curtea constată că, în asemenea circumstanțe, nicio normă sau procedură prevăzută de această directivă nu permite să se procedeze la îndepărtarea acestor resortisanți, chiar dacă se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru.

În al treilea rând, Curtea amintește că Directiva privind returnarea nu are ca obiect armonizarea integrală a normelor statelor membre privind șederea străinilor. În special, ea nu are ca obiect determinarea consecințelor unei șederi ilegale a unui resortisant al unei țări terțe în privința căruia nu poate fi adoptată nicio decizie de returnare către o țară terță printre altele atunci când, precum în speță, această imposibilitate decurge din aplicarea principiului nereturnării. Astfel, într‑o asemenea situație, decizia unui stat membru de a proceda la transferul forțat al acestui resortisant către statul membru care i‑a recunoscut statutul de refugiat nu este guvernată de standardele și procedurile comune stabilite de Directiva privind returnarea. Ea nu se înscrie în domeniul de aplicare al acestei directive, ci ține numai de exercitarea competenței acestui stat membru în materie de imigrație ilegală. În consecință, acest lucru este valabil și pentru luarea în custodie publică a acestui resortisant, dispusă pentru a asigura transferul său în statul membru în cauză. Curtea precizează cu toate acestea că acest transfer forțat și această luare în custodie publică sunt supuse condiției respectării drepturilor fundamentale, în special a celor garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 9 ) și de Convenția privind statutul refugiaților ( 10 ).

( 1 ) Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98, rectificare în JO 2018, L 256, p. 120) (denumită în continuare „Directiva privind returnarea”).

( 2 ) A se vedea mai precis articolele 3, 4, 6 și 15 din Directiva privind returnarea.

( 3 ) A se vedea articolul 6 alineatul (1) din Directiva privind returnarea.

( 4 ) A se vedea articolul 3 punctul 3 din Directiva privind returnarea.

( 5 ) A se vedea articolul 6 alineatul (2) din Directiva privind returnarea.

( 6 ) A se vedea articolul 3 punctul 3 din Directiva privind returnarea.

( 7 ) A se vedea articolul 18 și articolul 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

( 8 ) A se vedea articolul 5 din Directiva privind returnarea.

( 9 ) Convenție semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950.

( 10 ) Convenție semnată la Geneva, la 28 iulie 1951.