Cauza C‑603/19

Procedură penală

împotriva

TG
și
UF

(cerere de decizie preliminară formulată de Špecializovaný trestný súd)

Hotărârea Curții (Camera a treia) din 1 octombrie 2020

„Trimitere preliminară – Protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene – Articolul 325 TFUE – Procedură penală referitoare la infracțiuni de fraudă privind subvenții finanțate parțial prin intermediul bugetului Uniunii Europene – Drept național care nu permite organismelor statului să obțină în cadrul unei proceduri penale recuperarea unor subvenții pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiuni”

1. Cooperare judiciară în materie penală – Norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității – Directiva 2012/29 – Domeniul de aplicare ratione personae – Persoane juridice și organisme de stat – Excludere

   [Directiva 2012/29 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1)]

   (a se vedea punctele 44-46 și dispozitiv 1)

2. Resurse proprii ale Uniunii Europene – Protecția intereselor financiare ale Uniunii – Combaterea fraudei și a altor activități ilegale – Obligația statelor membre de a institui sancțiuni efective și disuasive – Infracțiuni de fraudă privind subvenții finanțate parțial prin intermediul bugetului Uniunii Europene – Procedură penală națională care nu permite statului să exercite acțiunea în repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune – Admisibilitate în raport cu articolul 325 TFUE – Condiție – Existența în dreptul național a unor proceduri efective care să permită recuperarea contribuțiilor din bugetul Uniunii percepute în mod nejustificat

   (art. 325 TFUE)

   (a se vedea punctele 54-56 și 58-62 și dispozitiv 2)

Rezumat

Úrad špeciálnej prokuratúry Generálnej prokuratúry Slovenskej republiky (Biroul procurorului special al Parchetului General al Republicii Slovace) a declanșat o procedură penală împotriva a două persoane fizice (denumite în continuare „inculpații”) pentru fapte susceptibile să constituie o fraudă privind subvenții finanțate parțial prin intermediul bugetului Uniunii Europene. Infracțiunea ar fi fost săvârșită în cadrul a două cereri de ofertă lansate de administrația slovacă pentru introducerea unor cereri de subvenții prin care se urmărea printre altele susținerea creării de locuri de muncă pentru persoanele cu handicap.

Inculpații au creat mai multe societăți comerciale în care aveau calitatea de asociați și de administratori și care au obținut subvenții în cuantum de 654588,34 euro, sumă care include 279272,18 euro din bugetul Uniunii. În urma plății acestor subvenții, inculpații au cedat părțile lor din societățile în cauză unui terț, apoi societățile menționate și‑au încetat orice activitate. La data inițierii procedurii penale, bunurile sociale nu se mai aflau în localurile societăților respective, care ar fi fost radiate din oficiu din registrul comerțului. În perioada de plată a subvențiilor, persoane cu handicap ar fi fost angajate de societățile în cauză, însă munca prestată de acestea ar fi fost fictivă și nu ar fi contribuit la obiectivele prezentate în cererile de subvenții.

Împotriva inculpaților a fost declanșată urmărirea penală în fața instanței de trimitere, și anume Špecializovaný trestný súd (Curtea Penală Specializată, Slovacia), în calitatea lor de asociați și administratori ai acestor societăți. Úrady práce, sociálnych vecí a rodiny (agenții ale Direcției pentru Muncă, Afaceri Sociale și Familie), care s‑au constituit părți vătămate în litigiul principal, au solicitat daune interese inculpaților în timpul cercetării judecătorești, până la concurența subvenției plătite efectiv.

Instanța de trimitere consideră însă că, având în vedere jurisprudența Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace), care a fost deja aplicată în proceduri penale privind infracțiuni de atingere adusă intereselor financiare ale Uniunii și de fraudă privind subvențiile, dispozițiile naționale nu îi permit statului, în cadrul unei proceduri penale, să exercite acțiunea în repararea prejudiciului care îi este cauzat. Potrivit instanței de trimitere, aplicarea acestei jurisprudențe în cauza principală ar putea avea ca efect împiedicarea statului să exercite acțiunea în repararea prejudiciilor cauzate prin fraude. Astfel, recurgerea la o procedură administrativă prevăzută de asemenea de dreptul slovac nu ar permite să se pretindă rambursarea contribuției financiare plătite în mod nejustificat decât față de beneficiarul acesteia. Întrucât în speță este vorba despre societăți comerciale care nu mai dețin niciun activ și care au fost radiate din registrul comerțului, o asemenea procedură nu ar putea, așadar, să permită recuperarea subvențiilor plătite în mod nejustificat.

Instanța de trimitere a sesizat Curtea cu mai multe întrebări preliminare care vizau printre altele articolul 325 TFUE, al cărui alineat (1) prevede că, pentru a combate activitățile ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre trebuie să adopte măsuri care descurajează, efective și echivalente celor luate la nivel național pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor statului membru în cauză. Mai precis, instanța de trimitere ridică problema compatibilități cu obligațiile care decurg din articolul 325 TFUE a normelor de procedură penală naționale care nu permit, într‑o cauză precum litigiul principal, recunoașterea în favoarea statului a unui drept la reparație în calitate de persoană vătămată în cadrul procedurii penale.

În hotărârea sa din 1 octombrie 2020, Curtea a declarat că articolul 325 TFUE nu se opune unor dispoziții de drept național, astfel cum sunt interpretate în jurisprudența națională, în temeiul cărora, în cadrul unei proceduri penale, statul nu poate exercita acțiunea în repararea prejudiciului care îi este cauzat printr‑un comportament fraudulos al persoanei urmărite care are ca efect deturnarea de fonduri din bugetul Uniunii și nu dispune în cadrul acestei proceduri de nicio altă acțiune care să îi permită să invoce un drept împotriva persoanei urmărite, din moment ce, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, legislația națională prevede proceduri efective care permit recuperarea contribuțiilor din bugetul Uniunii percepute în mod nejustificat.

În această privință, Curtea a amintit că, deși statele membre sunt obligate să ia măsuri efective care să permită recuperarea sumelor plătite în mod nejustificat beneficiarului unei subvenții finanțate parțial din bugetul Uniunii, articolul 325 TFUE nu le impune însă nicio altă constrângere, în afară de cea referitoare la caracterul efectiv al măsurilor, în ceea ce privește procedura care trebuie să permită să se ajungă la un asemenea rezultat. Prin urmare, coexistența unor căi de atac distincte, care urmăresc obiective diferite și proprii dreptului administrativ, dreptului civil sau dreptului penal, nu aduce atingere, în sine, caracterului efectiv al combaterii fraudei care afectează interesele financiare ale Uniunii, cu condiția ca legislația națională, în ansamblul său, să permită recuperarea contribuțiilor din bugetul Uniunii plătite în mod nejustificat.

Astfel, nerecunoașterea în favoarea statului a unui drept la despăgubire în calitate de persoană vătămată în cadrul procedurii penale nu este, în sine, contrară obligațiilor care decurg din articolul 325 TFUE. Într‑adevăr, deși sancțiunile penale pot fi indispensabile pentru a permite statelor să combată în mod efectiv și disuasiv anumite cazuri de fraudă gravă, asemenea sancțiuni nu au ca obiect să permită restituirea plății nedatorate. Existența în ordinea juridică națională a unei căi efective de reparare a atingerilor aduse intereselor financiare ale Uniunii, indiferent dacă aceasta ia forma unei proceduri penale, administrative sau civile, este suficientă pentru îndeplinirea obligației de efectivitate pe care o impune articolul 325 TFUE odată ce permite recuperarea contribuțiilor percepute în mod nejustificat, iar sancțiunile penale permit combaterea cazurilor de fraudă gravă. Curtea a arătat că aceasta este situația în speță, din moment ce, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, statul are, potrivit dreptului național aplicabil, posibilitatea de a iniția, pe de o parte, o procedură administrativă care să îi permită să obțină recuperarea contribuțiilor plătite în mod nejustificat persoanei juridice destinatare a acestora și, pe de altă parte, o procedură civilă care urmărește nu numai angajarea răspunderii civile a persoanei juridice destinatare a contribuțiilor percepute în mod nejustificat, ci și obținerea, ulterior unei condamnări penale, a reparării prejudiciilor suferite de la persoana fizică condamnată.