Cauza C‑584/19

Procedură penală

împotriva

A și alții

(cerere de decizie preliminară formulată de Landesgericht für Strafsachen Wien)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 8 decembrie 2020

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Ordin european de anchetă – Directiva 2014/41/UE – Articolul 1 alineatul (1) – Articolul 2 litera (c) punctele (i) și (ii) – Noțiunile de «autoritate judiciară» și de «autoritate emitentă» – Ordin european de anchetă emis de parchetul unui stat membru – Independență față de puterea executivă”

Cooperare judiciară în materie penală – Ordin european de anchetă în materie penală – Directiva 2014/41 – Noțiunile de autoritate judiciară și de autoritate emitentă în sensul articolului 1 alineatul (1) și al articolului 2 litera (c) din directivă – Procuror sau parchet – Includere – Posibil raport de subordonare legală a procurorului menționat sau a parchetului menționat față de puterea executivă – Risc de a fi supus unor ordine sau unor instrucțiuni individuale din partea puterii executive – Lipsa incidenței

[Directiva 2014/41 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 1 alin. (1) și art. 2 lit. (c)]

(a se vedea punctele 46, 50-54, 63, 64, 69, 72, 74 și 75 și dispozitivul)

Rezumat

Spre deosebire de un mandat european de arestare, un ordin european de anchetă poate fi adoptat de parchetul unui stat membru expus riscului de a fi supus unor instrucțiuni individuale care provin de la puterea executivă

Drepturile fundamentale ale persoanei vizate de ordinul european de anchetă sunt suficient protejate atât în stadiul emiterii, cât și în cel al executării sale într‑un alt stat membru

A fost deschisă o anchetă penală pentru fraudă împotriva lui A. și a mai multor persoane necunoscute de Staatsanwaltschaft Hamburg (Parchetul din Hamburg, Germania). Toate aceste persoane sunt suspectate că, în luna iulie a anului 2018, au falsificat 13 de ordine de virament bancar utilizând date obținute nelegal, permițând astfel transferul probabil de aproximativ 9 800 de euro într‑un cont bancar deschis în numele lui A. la o bancă austriacă. În luna mai a anului 2019, în cadrul instrumentării acestei cauze, Parchetul din Hamburg a emis un ordin european de anchetă ( 1 ), pe care l‑a transmis Staatsanwaltschaft Wien (Parchetul din Viena, Austria), și prin care i‑a solicitat acestuia din urmă comunicarea unor copii ale extraselor din contul bancar în cauză pentru perioada vizată. Or, în conformitate cu Codul de procedură penală austriac, parchetul austriac nu poate dispune o astfel de măsură de investigare fără o autorizație judiciară prealabilă. Astfel, la sfârșitul lunii mai a anului 2019, Parchetul din Viena a solicitat Landesgericht für Strafsachen Wien (Tribunalul Penal Regional din Viena, Austria) să autorizeze măsura de investigare menționată.

Întrucât a constatat printre altele că, în temeiul dreptului judiciar german, Parchetul din Hamburg poate primi instrucțiuni, inclusiv în cazuri individuale, de la Justizsenator von Hamburg (ministrul justiției din Hamburg, Germania), această instanță a ridicat problema dacă acest ordin european de anchetă trebuia să fie executat de autoritățile austriece. Întrebările sale priveau, mai precis, aplicabilitatea, în contextul Directivei privind ordinul european de anchetă, a jurisprudenței recente a Curții referitoare la noțiunea de „autoritate judiciară emitentă” a unui mandat european de arestare (MEA) ( 2 ), în sensul Deciziei‑cadru 2002/584 ( 3 ). În consecință, instanța menționată a decis să solicite Curții să stabilească dacă parchetul unui stat membru poate fi considerat o „autoritate judiciară” competentă să emită un ordin european de anchetă, în sensul acestei directive, în pofida faptului că este expus unui risc de a fi supus unor instrucțiuni sau unor ordine individuale din partea puterii executive în cadrul adoptării unui astfel de ordin.

Aprecierea Curții

Curtea, reunită în Marea Cameră, statuează că noțiunile de „autoritate judiciară” și de „autoritate emitentă”, în sensul Directivei privind ordinul european de anchetă, includ procurorul unui stat membru sau, mai general, parchetul unui stat membru, chiar dacă aceștia ar fi într‑un raport de subordonare legală față de puterea executivă a acestui stat membru, raport care i‑ar expune riscului de a fi supuși, direct sau indirect, unor ordine sau unor instrucțiuni individuale care emană de la puterea menționată cu ocazia adoptării unui ordin european de anchetă.

În această privință, Curtea arată, cu titlu introductiv, că, potrivit acestei directive, un ordin european de anchetă nu poate fi executat decât dacă autoritatea care l‑a emis este o „autoritate emitentă” ( 4 ) și că, atunci când un astfel de ordin este emis de o altă autoritate emitentă decât un judecător, o instanță judecătorească, un judecător de instrucție sau un procuror competent pentru cauza vizată, el trebuie validat de o „autoritate judiciară” înainte de a fi transmis în scopul executării sale într‑un alt stat membru.

Odată făcută această precizare, Curtea observă mai întâi că, spre deosebire de ceea ce este prevăzut în decizia‑cadru referitoare la MEA, care se referă la „autoritatea judiciară emitentă”, fără a preciza identitatea autorităților care intră sub incidența acestei noțiuni, procurorul figurează în mod expres, în Directiva privind ordinul european de anchetă ( 5 ), printre autoritățile care, precum judecătorul, instanța judecătorească sau judecătorul de instrucție, sunt înțelese ca fiind o „autoritate emitentă”. În plus, Curtea arată că, în această directivă, procurorul figurează de asemenea printre „autoritățile judiciare” abilitate să valideze un ordin european de anchetă înaintea transmiterii sale la autoritatea executantă, în cazurile în care acest ordin a fost emis de o altă autoritate emitentă decât un judecător, o instanță judecătorească, un judecător de instrucție sau un procuror competent pentru cauza vizată ( 6 ). Ea constată că, în directiva menționată, calificarea procurorului drept „autoritate emitentă” sau „autoritate judiciară” nu este condiționată de lipsa unui raport de subordonare legală a acestuia față de puterea executivă a statului membru din care face parte.

În continuare, Curtea subliniază că emiterea sau validarea unui ordin european de anchetă este supusă unei proceduri și unor garanții distincte de cele care încadrează emiterea unui MEA. În special, aceasta arată că, în temeiul Directivei privind ordinul european de anchetă, procurorul care emite sau validează un astfel de ordin trebuie să ia în considerare principiul proporționalității și drepturile fundamentale ale persoanei în cauză și că decizia sa trebuie să poată face obiectul unei căi de atac efective cel puțin echivalente celei disponibile într‑o cauză internă similară. Curtea subliniază, în plus, posibilitatea oferită de această directivă autorității executante și, în sens mai larg, statului executant de a veghea, prin diferite mecanisme, la respectarea acestui principiu și a drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză. Curtea concluzionează că, atât în etapa emiterii sau a validării, cât și în stadiul executării ordinului european de anchetă, Directiva privind ordinul european de anchetă conține un ansamblu de garanții care permit asigurarea protecției drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză.

În sfârșit, Curtea arată că obiectivul urmărit de un ordin european de anchetă se deosebește de cel urmărit de un MEA. Astfel, în timp ce un MEA vizează arestarea și predarea unei persoane căutate pentru efectuarea urmăririi penale sau pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, un ordin european de anchetă vizează, în ceea ce îl privește, să pună în executare una sau mai multe măsuri de investigare specifice în vederea obținerii de probe. Astfel, chiar dacă unele dintre aceste măsuri de investigare pot fi intruzive, un ordin european de anchetă nu este totuși, spre deosebire de un MEA, de natură să aducă atingere dreptului la libertate al persoanei în cauză.

Prin urmare, pentru Curte, dat fiind ansamblul acestor diferențe dintre Decizia‑cadru referitoare la MEA și Directiva privind ordinul european de anchetă, interpretarea reținută în hotărârile sale recente ( 7 ), potrivit căreia noțiunea de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul acestei decizii‑cadru, nu acoperă parchetele dintr‑un stat membru care sunt expuse riscului de a fi supuse unor instrucțiuni individuale care provin de la puterea executivă, nu este aplicabilă în contextul Directivei privind ordinul european de anchetă.

( 1 ) Acest ordin european de anchetă a fost emis în conformitate cu Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală (JO 2014, L 130, p. 1) (denumită în continuare „Directiva privind ordinul european de anchetă”).

( 2 ) Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 90), și Hotărârea din 27 mai 2019, PF (Procurorul General al Lituaniei) (C‑509/18, EU:C:2019:457, punctul 57). La punctul 90 din Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456), referitoare la procurorii germani, Curtea a statuat astfel că noțiunea de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul Deciziei‑cadru 2002/584, nu include parchetele dintr‑un stat membru care sunt expuse riscului de a fi supuse, direct sau indirect, unor ordine sau unor instrucțiuni individuale din partea puterii executive, în cadrul adoptării unei decizii privind emiterea unui mandat european de arestare.

( 3 ) Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3) (denumită în continuare „Decizia‑cadru referitoare la MEA”).

( 4 ) În sensul articolului 2 litera (c) din Directiva privind ordinul european de anchetă.

( 5 ) Este ceea ce prevede articolul 2 litera (c) punctul (i) din Directiva privind ordinul european de anchetă.

( 6 ) Este ceea ce este prevăzut la articolul 2 litera (c) punctul (ii) din Directiva privind ordinul european de anchetă.

( 7 ) Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456), și Hotărârea din 27 mai 2019, PF (Procurorul General al Lituaniei) (C‑509/18, EU:C:2019:457).