Cauza C‑269/18 PPU

Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie

împotriva

C

și

J

și

S

împotriva

Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie

[cerere de decizie preliminară formulată de Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos)]

„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Proceduri comune pentru acordarea și retragerea protecției internaționale – Directiva 2013/32/UE – Articolul 46 alineatele (6) și (8) – Cerere de protecție internațională vădit nefondată – Dreptul la o cale de atac efectivă – Permisiunea de a rămâne pe teritoriul unui stat membru – Directiva 2008/115/CE – Articolele 2, 3 și 15 – Ședere ilegală – Luare în custodie publică”

Sumar – Ordonanța Curții (Camera întâi) din 5 iulie 2018

1. Întrebări preliminare – Procedură preliminară de urgență – Condiții – Persoană privată de libertate – Soluționare a litigiului susceptibilă să aibă o incidență asupra acestei privări de libertate

   (Statutul Curții de Justiție, art. 23a; Regulamentul de procedură al Curții, art. 107)

2. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind imigrarea – Returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală – Directiva 2008/115 – Domeniu de aplicare personal – Solicitant de protecție internațională a cărui cerere a fost respinsă în primă instanță – Includere – Permisiune de a rămâne pe teritoriul statului membru în așteptarea pronunțării în calea de atac exercitată împotriva acestei respingeri – Lipsa incidenței

   [Directiva 2008/115 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 pct. 2 și art. 4 alin. (4) și (6)]

3. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Proceduri de acordare și de retragere a protecției internaționale – Directiva 2013/32 – Respingerea unei cereri de protecție internațională ca vădit nefondată – Dreptul la o cale de atac efectivă – Lipsa unui efect suspensiv automat – Procedură având ca obiect statuarea asupra posibilității ca solicitantul să rămână pe teritoriul statului membru în așteptarea pronunțării în calea sa de atac exercitată împotriva respectivei respingeri – Permisiune de a rămâne pe teritoriul statului membru pe durata acestei proceduri – Luare în custodie publică în scopul îndepărtării, în sensul Directivei 2008/11 – Inadmisibilitate

   [Directiva 2008/115 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 15; Directiva 2013/32 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 32 alin. (2) și art. 46 alin. (5), (6) și (8)]

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a e vedea punctele 36-39)

2.  Este adevărat că, la punctele 47 și 49 din Hotărârea din 30 mai 2013, Arslan (C‑534/11, EU:C:2013:343), Curtea a statuat că permisiunea de a rămâne pe teritoriu în scopul exercitării efective a unei căi de atac împotriva respingerii cererii de protecție internațională se opune aplicării Directivei 2008/115 în cazul resortisantului unei țări terțe care a introdus această cerere până la soluționarea căii de atac împotriva respingerii acesteia (Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi,C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 43). Totuși, din hotărârea menționată nu trebuie să se deducă că o astfel de permisiune de a rămâne pe teritoriu ar interzice să se considere că, din momentul respingerii cererii de protecție internațională și sub rezerva existenței unui drept de ședere sau a unui permis de ședere, șederea persoanei interesate devine ilegală, în sensul Directivei 2008/115. Dimpotrivă, cu excepția cazului în care i s‑a acordat un drept de ședere sau un permis de ședere precum cel menționat la articolul 6 alineatul (4) din Directiva 2008/115, resortisantul unei țări terțe se află în situație de ședere ilegală în sensul Directivei 2008/115 din momentul respingerii cererii sale de protecție internațională în primă instanță de autoritatea decizională, iar aceasta independent de existența unei permisiuni de a rămâne pe teritoriu în așteptarea soluționării căii de atac împotriva acestei respingeri (Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi,C‑181/16, EU:C:2018:465, punctele 44 și 59).

   Astfel, din momentul respingerii cererii de protecție internațională sau în mod cumulativ cu aceasta într‑un singur act administrativ, o decizie de returnare poate deci, în principiu, să fie adoptată împotriva persoanei interesate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi,C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 59).

   (a se vedea punctele 46-48)

3.  Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală și Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale trebuie interpretate în sensul că se opun ca resortisantul unei țări terțe a cărui cerere de protecție internațională a fost respinsă în primă instanță de autoritatea administrativă competentă ca vădit nefondată să fie luat în custodie publică în scopul îndepărtării sale dacă, în conformitate cu articolul 46 alineatele (6) și (8) din Directiva 2013/32, el poate să rămână în mod legal pe teritoriul național până când se statuează asupra acțiunii sale privind dreptul de a rămâne pe teritoriul în cauză în așteptarea soluționării acțiunii introduse împotriva deciziei de respingere a cererii sale de protecție internațională.

   Astfel, dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă implică suspendarea tuturor efectelor juridice ale deciziei de returnare, ceea ce are drept consecință în special faptul că persoana interesată nu poate fi luată în custodie publică în scopul îndepărtării sale în temeiul articolului 15 din Directiva 2008/115 atât timp cât are permisiunea de a rămâne pe teritoriul statului membru în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi,C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 62). Același lucru este valabil și pentru un resortisant al unei țări terțe a cărui cerere de protecție internațională a fost respinsă ca vădit nefondată în conformitate cu articolul 32 alineatul (2) din Directiva 2013/32.

   Este adevărat că din articolul 46 alineatele (5) și (6) din Directiva 2013/32 rezultă că, în asemenea împrejurări, persoana interesată nu beneficiază de plin drept de dreptul de a rămâne pe teritoriul statului membru respectiv până la soluționarea căii de atac exercitate. Totuși, potrivit cerințelor de la articolul 46 alineatul (6) ultimul paragraf din directiva menționată, persoana interesată trebuie să aibă posibilitatea de a sesiza o instanță care va decide dacă poate rămâne pe teritoriul național până la soluționarea pe fond a acestei căi de atac. Articolul 46 alineatul (8) din aceeași directivă prevede că, până la terminarea procedurii prin care se decide dacă persoana interesată poate rămâne, statul membru trebuie să îi permită să rămână pe teritoriul său.

   Rezultă din toate cele de mai sus că resortisantul unei țări terțe a cărui cerere de protecție internațională a fost respinsă ca vădit nefondată nu poate fi luat în custodie publică în temeiul articolului 15 din Directiva 2008/115 pe parcursul termenului de exercitare a unei căi de atac împotriva deciziei de respingere. În cazul exercitării unei asemenea căi de atac, persoana interesată nu poate fi nici luată în custodie publică în temeiul acestui articol atât timp cât ea are permisiunea de a rămâne pe teritoriul statului membru în cauză în conformitate cu articolul 46 alineatul (8) din Directiva 2013/32.

   (a se vedea punctele 51-55 și dispozitivul)