Cauza C‑246/17

Ibrahima Diallo

împotriva

État belge

[cerere de decizie preliminară formulată de Conseil d’État (Belgia)]

„Trimitere preliminară – Cetățenia Uniunii Europene – Directiva 2004/38/CE – Articolul 10 alineatul (1) – Cerere de permis de ședere de membru al familiei unui cetățean al Uniunii – Eliberare – Termen – Adoptarea și notificarea deciziei – Consecințele nerespectării termenului de șase luni – Autonomie procedurală a statelor membre – Principiul efectivității”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera întâi) din 27 iunie 2018

1. Cetățenia Uniunii – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38 – Eliberarea unui permis de ședere de membru al familiei unui cetățean al Uniunii – Termen – Obligația de a adopta și de a notifica decizia privind cererea de permis de ședere în termen de șase luni

   [Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 10 alin. (1)]

2. Cetățenia Uniunii – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38 – Eliberarea unui permis de ședere de membru al familiei unui cetățean al Uniunii – Termen – Nerespectare – Consecințe – Reglementare națională care impune eliberarea automată în caz de depășire a termenului prevăzut – Inadmisibilitate

   [Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 10 alin. (1)]

3. Cetățenia Uniunii – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38 – Eliberarea unui permis de ședere de membru al familiei unui cetățean al Uniunii – Caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi – Efecte

   [Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 10 alin. (1)]

4. Cetățenia Uniunii – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38 – Eliberarea unui permis de ședere de membru al familiei unui cetățean al Uniunii – Decizie de respingere – Anularea jurisdicțională a deciziei menționate – Efecte – Începerea automată a unui nou termen de șase luni – Inexistență

   [Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 10 alin. (1) și (2)]

1.  Articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, trebuie interpretat în sensul că decizia privind cererea de permis de ședere de membru de familie al unui cetățean al Uniunii Europene trebuie adoptată și notificată în termenul de șase luni prevăzut în această dispoziție.

   Astfel, așa cum a arătat avocatul general la punctul 44 din concluzii, recurgerea la formula „în termen de cel mult șase luni de la data la care aceștia prezintă cererea” arată în mod clar că statele membre trebuie să elibereze permisul de ședere de membru de familie al unui cetățean al Uniunii persoanei interesate în acest termen. Or, noțiunea „eliberare” vizată la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2004/38 implică, astfel cum a subliniat în esență avocatul general la punctele 45 și 46 din concluzii, că, în termenul de șase luni prevăzut în această dispoziție, autoritățile naționale competente trebuie să examineze cererea, să adopte o decizie și, în cazul în care solicitantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul de ședere în temeiul Directivei 2004/38, să pună la dispoziție permisul de ședere menționat acestui solicitant.

   În consecință, obligația statelor membre de a elibera permisul de ședere unui membru de familie al unui cetățean al Uniunii în termenul imperativ de șase luni prevăzut la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2004/38 implică în mod necesar adoptarea și notificarea unei decizii persoanei interesate înainte de expirarea acestui termen.

   Același principiu se aplică atunci când autoritățile naționale competente refuză să elibereze permisul de ședere de membru de familie al unui cetățean al Uniunii persoanei interesate.

   (a se vedea punctele 35, 36, 38, 39 și 43 și dispozitiv 1)

2.  Directiva 2004/38 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care impune autorităților naționale competente să elibereze din oficiu un permis de ședere de membru de familie al unui cetățean al Uniunii Europene persoanei interesate în cazul în care termenul de șase luni vizat la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2004/38 este depășit, fără a constata în prealabil că persoana interesată îndeplinește efectiv condițiile pentru șederea în statul membru gazdă în conformitate cu dreptul Uniunii.

   În această privință, trebuie arătat că Directiva 2004/38 nu cuprinde nicio dispoziție care să reglementeze consecințele care decurg din depășirea termenului vizat la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2004/38, această chestiune fiind legată, în principiu, de autonomia procedurală a statelor membre, sub rezerva respectării principiilor efectivității și echivalenței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2016, Bensada Benallal,C‑161/15, EU:C:2016:175, punctul 24). În acest cadru, deși dreptul Uniunii nu se opune nicidecum ca statele membre să stabilească sisteme de acceptare sau de autorizare implicită, mai este necesar și ca aceste sisteme să nu aducă atingere efectului util al dreptului Uniunii.

   În aceste condiții, deși nimic nu se opune ca o legislație națională să prevadă ca tăcerea administrației competente timp de șase luni de la depunerea cererii să echivaleze cu o decizie de respingere, termenii înșiși ai Directivei 2004/38 se opun, în schimb, ca tăcerea să echivaleze cu o decizie de acceptare.

   (a se vedea punctele 45, 46, 51 și 56 și dispozitiv 2)

3.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 48-50)

4.  Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia, ca urmare a anulării jurisdicționale a unei decizii prin care s‑a refuzat eliberarea unui permis de ședere de membru de familie al unui cetățean al Uniunii Europene, autoritatea națională competentă are la dispoziție în mod automat integralitatea termenului de șase luni vizat la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2004/38.

   Astfel, în primul rând, așa cum s‑a amintit la punctul 40 din prezenta hotărâre, procedura administrativă instituită la articolul 10 din Directiva 2004/38 urmărește să verifice situația individuală a resortisanților statelor terțe din perspectiva dispozițiilor de drept al Uniunii într‑un termen imperativ de șase luni. În special, autoritățile naționale competente trebuie numai să verifice în acest termen dacă resortisantul unui stat terț este în măsură de probeze, prin prezentarea documentelor indicate la articolul 10 alineatul (2) din directiva menționată, că intră în sfera noțiunii „membru de familie” al unui cetățean al Uniunii, în sensul Directivei 2004/38, în scopul de a beneficia de permisul de ședere.

   În al doilea rând, reiese din jurisprudența constantă a Curții că Directiva 2004/38 urmărește să faciliteze exercitarea dreptului fundamental și individual la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, conferit în mod direct cetățenilor Uniunii prin articolul 21 alineatul (1) TFUE, și să consolideze acest drept. Considerentul (5) al acestei directive subliniază, pe de altă parte, că, pentru a se putea exercita în condiții obiective de demnitate, dreptul menționat ar trebui să fie acordat și membrilor familiilor acestor cetățeni, indiferent de cetățenie (Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Lounes,C‑165/16, EU:C:2017:862, punctul 31 și jurisprudența citată).

   Acest obiectiv impune ca resortisantului unui stat terț care face dovada faptului că intră în sfera noțiunii „membru de familie” al unui cetățean al Uniunii în sensul Directivei 2004/38 să i se poată elibera permisul de ședere care dovedește această calitate în cel mai scurt timp.

   În consecință, începerea automată a unui nou termen de șase luni, în urma anulării jurisdicționale a unei decizii de refuz al eliberării unui permis de ședere, este disproporționată din perspectiva finalității procedurii administrative vizate la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2004/38, precum și din cea a obiectivului acestei directive. În consecință, principiul efectivității, precum și obiectivul de celeritate inerent Directivei 2004/38 se opun ca autoritățile naționale să aibă la dispoziție în mod automat un nou termen de șase luni ca urmare a anulării jurisdicționale a unei prime decizii prin care se refuză eliberarea unui permis de ședere. Acestea sunt obligate să adopte o nouă decizie într‑un termen rezonabil, care, în orice caz, nu poate să depășească termenul vizat la articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2004/38.

   (a se vedea punctele 63-65 și 68-70 și dispozitiv 3)