Cauza C‑213/17

X

împotriva

Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie

(cerere de decizie preliminară
formulată de Rechtbank Den Haag, zittingsplaats Amsterdam)

„Trimitere preliminară – Regulamentul (UE) nr. 604/2013 – Determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe – Articolele 17, 18, 23 și 24 – Procedură prealabilă de protecție internațională în curs de desfășurare într‑un stat membru – Cerere nouă în alt stat membru – Lipsa unei cereri de reprimire în termenele prevăzute – Predarea persoanei în cauză în scopul urmăririi penale”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a treia) din 5 iulie 2018

1. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională – Regulamentul nr. 604/2013 – Proceduri de preluare și de reprimire – Termene prevăzute pentru prezentarea unei cereri de reprimire – Consecința nerespectării acestor termene – Transferul responsabilității examinării unei noi cereri de protecție internațională către statul membru care nu a prezentat la timp cererea menționată – Cale de atac, pendinte într‑un alt stat membru, îndreptată împotriva deciziei de respingere a uneia dintre cererile de protecție internațională prezentate anterior în acest stat membru – Lipsa incidenței

   [Regulamentul nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 18 alin. (1) lit. (d) și art. 23 alin. (1)-(3)]

2. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională – Regulamentul nr. 604/2013 – Proceduri de preluare și de reprimire – Prezentarea unei cereri de reprimire – Cale de atac, pendinte în statul membru solicitant, îndreptată împotriva deciziei de respingere a unei cereri de protecție internațională prezentate anterior în acest stat membru – Obligația de a suspenda examinarea căii de atac, iar apoi de a‑i pune capăt în caz de acceptare a cererii menționate – Inexistență

   [Regulamentul nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 18 alin. (2)]

3. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională – Regulamentul nr. 604/2013 – Proceduri de preluare și de reprimire – Informații care trebuie să figureze în cererea de reprimire – Informație referitoare la existența unei căi de atac, pendinte în statul membru solicitant, îndreptată împotriva deciziei de respingere a unei cereri de protecție internațională prezentate anterior în acest stat membru – Excludere

   [Regulamentul nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 22 alin. (3), art. 23 alin. (2) și art. 24 alin. (5)]

4. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională – Regulamentul nr. 604/2013 – Proceduri de preluare și de reprimire – Solicitant de protecție internațională care a făcut obiectul unui mandat european de arestare și care se află pe teritoriul statului membru emitent fără să fi prezentat în acesta o nouă cerere de protecție internațională – Prezentare, de către statul membru menționat, a unei cereri de reprimire de către statul membru de executare – Admisibilitate – Posibilitatea statului membru emitent de a examina cererea de protecție internațională prezentată în statul membru de executare – Inexistență

   [Regulamentul nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 17 alin. (1), art. 18 alin. (1) lit. (d) și art. 24 alin. (1)]

1.  Articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid trebuie interpretat în sensul că statul membru în care s‑a prezentat o nouă cerere de protecție internațională este responsabil de examinarea acesteia atunci când acest stat membru nu a depus o cerere de reprimire în termenele stabilite la articolul 23 alineatul (2) din acest regulament, în condițiile în care, pe de o parte, un alt stat membru era responsabil de examinarea cererilor de protecție internațională prezentate anterior și, pe de altă parte, calea de atac exercitată împotriva respingerii uneia dintre aceste cereri era pendinte, în fața unei instanțe din acest din urmă stat membru, la expirarea acestor termene.

   Domeniul de aplicare al procedurii de reprimire este definit la articolele 23 și 24 din Regulamentul Dublin III. Din cuprinsul articolului 23 alineatul (1) din acest regulament reiese că această procedură se aplică, printre altele, persoanelor prevăzute la articolul 18 alineatul (1) litera (d) din regulamentul menționat (a se vedea în acest sens Ordonanța din 5 aprilie 2017, Ahmed,C‑36/17, EU:C:2017:273, punctele 26 și 27, și Hotărârea din 25 ianuarie 2018, Hasan,C‑360/16, EU:C:2018:35, punctele 42 și 43). Această din urmă dispoziție vizează în special un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid a cărui cerere de protecție internațională a fost respinsă și care a depus o nouă cerere în alt stat membru. Procedura de reprimire prevăzută la articolul 23 din Regulamentul Dublin III este, așadar, aplicabilă unui resortisant al unei țări terțe care a prezentat o nouă cerere de protecție internațională într‑un stat membru, în timp ce o cerere de protecție internațională prezentată anterior în alt stat membru fusese respinsă printr‑o decizie a autorității decizionale, chiar dacă această decizie încă nu a rămas definitivă în urma exercitării unei căi de atac pendinte în fața unei instanțe din acest din urmă stat membru.

   Astfel, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, autoritățile din statul membru în care fusese prezentată această nouă cerere dispuneau de posibilitatea, în temeiul articolului 23 alineatul (1) din acest regulament, de a depune o cerere de reprimire a persoanei în cauză. Totuși, în conformitate cu articolul 23 alineatul (2) din regulamentul menționat, le incumba obligația de a depune această cerere cât mai rapid posibil și, în orice caz, în termenele prevăzute în această dispoziție, o asemenea cerere neputând fi formulată în mod valabil după expirarea acestor termene (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 iulie 2017, Mengesteab,C‑670/16, EU:C:2017:587, punctul 67). Atât din modul de redactare a articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III, cât și din economia sa generală și din obiectivele sale rezultă că, în caz de expirare a termenelor menționate, responsabilitatea se transferă de plin drept statului membru în care a fost prezentată o nouă cerere de protecție internațională (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 iulie 2017, Mengesteab,C‑670/16, EU:C:2017:587, punctul 61, și Hotărârea din 25 octombrie 2017, Shiri,C‑201/16, EU:C:2017:805, punctul 30).

   (a se vedea punctele 27, 28, 32-35 și 40 și dispozitiv 1)

2.  Articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 604/2013 trebuie interpretat în sensul că depunerea de către un stat membru a unei cereri de reprimire a unui resortisant al unei țări terțe care se află fără permis de ședere pe teritoriul său nu impune acestui stat membru să suspende examinarea unei căi de atac exercitate împotriva respingerii unei cereri de protecție internațională prezentate anterior, iar apoi să pună capăt acestei examinări în caz de acceptare a acestei cereri de către statul membru solicitat.

   Deși articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III prevede diverse obligații referitoare la consecințele unei cereri de protecție internațională, în funcție de stadiul evoluției procedurii de protecție internațională în discuție, toate aceste obligații urmăresc să asigure continuarea procedurii de protecție internațională și nu impun suspendarea sau întreruperea acesteia în vreun stat membru.

   (a se vedea punctele 42 și 44 și dispozitiv 2)

3.  Articolul 24 alineatul (5) din Regulamentul nr. 604/2013 trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, un stat membru care depune o cerere de reprimire în temeiul articolului 24 din acest regulament, după expirarea, în statul membru solicitat, a termenelor prevăzute la articolul 23 alineatul (2) din regulamentul menționat, nu este obligat să informeze autoritățile din acest ultim stat membru că o cale de atac exercitată împotriva respingerii unei cereri de protecție internațională prezentate anterior este pendinte în fața unei instanțe a statului membru solicitant.

   Articolul 24 alineatul (5) din Regulamentul Dublin III prevede că cererea de reprimire se face utilizând un formular standard și incluzând probe sau dovezi circumstanțiale, astfel cum sunt descrise în cele două liste menționate la articolul 22 alineatul (3) din acest regulament, sau elemente relevante din declarațiile persoanei în cauză, care să permită autorităților din statul membru solicitat să verifice dacă este responsabil pe baza criteriilor stabilite în regulamentul menționat. Astfel, decurge chiar din modul de redactare a articolului 24 alineatul (5) din același regulament că obligația de transmitere de informații care revine statului membru solicitant se limitează la elementele care permit statului membru solicitat să își aprecieze responsabilitatea.

   (a se vedea punctele 47, 48 și 53 și dispozitiv 3)

4.  Articolul 17 alineatul (1) și articolul 24 din Regulamentul nr. 604/2013 trebuie interpretate în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal la data deciziei de transfer, în care un solicitant de protecție internațională a fost predat de un prim stat membru unui al doilea stat membru în temeiul unui mandat european de arestare și se află pe teritoriul acestuia din urmă fără să fi prezentat acolo o nouă cerere de protecție internațională, acest al doilea stat membru poate cere reprimirea acestui solicitant primului stat membru și nu este obligat să decidă să examineze cererea prezentată de acesta.

   Articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III prevede că un stat membru poate, printre altele, cere altui stat membru să reprimească o persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (d) din acest regulament, care se află fără permis de ședere pe teritoriul său și fără să fi prezentat în acesta o nouă cerere de protecție internațională, atunci când apreciază că acest al doilea stat membru este responsabil în conformitate cu această din urmă dispoziție. În măsura în care dispoziția menționată nu conține nicio cerință cu privire la metodele și mijloacele prin care persoana în cauză a intrat pe teritoriul statului membru solicitant, este necesar să se constate că legiuitorul Uniunii nu a subordonat posibilitatea de a depune o cerere de reprimire vreunei condiții în acest sens.

   În acest context și având în vedere autonomia procedurilor prevăzute de Regulamentul Dublin III și, respectiv, de Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), care urmăresc obiective distincte și nu sunt de natură a se substitui reciproc, împrejurarea că intrarea pe teritoriul statului membru solicitant este consecutivă unei predări în temeiul unui mandat european de arestare nu poate ca atare să excludă depunerea unei cereri de reprimire.

   În plus, reiese chiar din modul de redactare a articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III că această dispoziție autorizează fiecare stat membru să decidă să examineze „o cerere de protecție internațională care îi este prezentată”, ceea ce presupune că această dispoziție nu are ca obiect sau ca efect să permită unui stat membru să decidă să examineze o cerere de protecție internațională care nu i‑a fost prezentată.

   (a se vedea punctele 56-58, 60 și 63 și dispozitiv 4)