Cauzele conexate C‑84/17 P, C‑85/17 P și C‑95/17 P

Société des produits Nestlé SA și alții

împotriva

Mondelez UK Holdings & Services Ltd

„Recurs – Marcă a Uniunii Europene – Marcă tridimensională reprezentând forma unei tablete de ciocolată cu patru bare – Acțiune îndreptată împotriva motivării – Inadmisibilitate – Regulamentul (CE) nr. 207/2009 – Articolul 7 alineatul (3) – Dovada caracterului distinctiv dobândit prin utilizare”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a treia) din 25 iulie 2018

1. Recurs – Motive – Concluzii prin care se solicită înlocuirea unor motive – Inadmisibilitate

   [Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, art. 169 alin. (1)]

2. Procedură jurisdicțională – Autoritate de lucru judecat – Întindere

3. Marcă a Uniunii Europene – Observații ale terților și opoziție – Examinarea opoziției – Dovadă a utilizării mărcii anterioare – Utilizare serioasă – Noțiune – Criterii de apreciere – Întindere teritorială a utilizării

   [Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului, art. 15 alin. (1) primul paragraf]

4. Marcă a Uniunii Europene – Definiția și dobândirea mărcii Uniunii Europene – Motive absolute de refuz – Mărci lipsite de caracter distinctiv – Excepție – Dobândirea caracterului distinctiv prin utilizare – Marcă lipsită de caracter distinctiv în întreaga Uniune – Dobândire prin utilizare și în întreaga Uniune

   [Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului, art. 7 alin. (3)]

5. Marcă a Uniunii Europene – Definiția și dobândirea mărcii Uniunii Europene – Motive absolute de refuz – Mărci lipsite de caracter distinctiv – Excepție – Dobândirea caracterului distinctiv prin utilizare – Forța probantă a elementelor de probă

   [Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului, art. 7 alin. (3)]

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 40-42)

2.  Autoritatea de lucru judecat se extinde doar asupra motivelor unei hotărâri care constituie suportul necesar pentru dispozitivul acesteia și, din această cauză, nu pot fi disociate de acesta. În consecință, în caz de anulare de către Tribunal a unei decizii a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), motivele pentru care această instanță a respins anumite argumente invocate de părți nu pot fi considerate că au dobândit autoritate de lucru judecat.

   (a se vedea punctele 52 și 53)

3.  Curtea a decis că cerințele care prevalează în ceea ce privește verificarea utilizării serioase a unei mărci, în sensul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 40/94 privind marca comunitară, dispoziție care a fost preluată fără modificare la articolul 15 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca Uniunii Europene, sunt analoge celor privind dobândirea caracterului distinctiv al unui semn prin utilizarea în vederea înregistrării, în sensul articolului 7 alineatul (3) din acest regulament.

   Cu toate acestea, este important de remarcat că, spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken, C‑149/11, în care Curtea a precizat că, pentru a aprecia existența unei „utilizări serioase în Comunitate”, în sensul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, trebuie să se facă abstracție de frontierele statelor membre, Hotărârea din 18 aprilie 2013, Colloseum Holding, C‑12/12, nu privește întinderea geografică relevantă pentru aprecierea existenței unei utilizări serioase în sensul acestei dispoziții, ci posibilitatea de a considera că este îndeplinită condiția privind utilizarea serioasă a unei mărci, în sensul acestei dispoziții, atunci când o marcă înregistrată care a dobândit caracter distinctiv prin utilizarea unei alte mărci complexe, în care constituie unul dintre elemente, este utilizată numai prin intermediul acestei alte mărci complexe sau atunci când este utilizată numai împreună cu o altă marcă, combinația acestor două mărci fiind, în plus, ea însăși înregistrată ca marcă.

   Punctul 34 din Hotărârea din 18 aprilie 2013, Colloseum Holding, C‑12/12, nu poate fi interpretat, așadar, în sensul că cerințele care prevalează în ceea ce privește aprecierea întinderii teritoriale care permite înregistrarea unei mărci prin utilizare sunt analoge celor care permit menținerea drepturilor titularului unei mărci înregistrate.

   Trebuie remarcat de asemenea că, în ceea ce privește utilizarea serioasă a unei mărci a Uniunii Europene deja înregistrate, nu există o dispoziție analoagă celei a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, astfel încât nu se poate considera de la bun început că o astfel de utilizare lipsește pentru simplul motiv că marca în cauză nu a fost utilizată într‑o parte a Uniunii.

   Astfel, Curtea a decis că, deși este justificat să ne așteptăm ca o marcă a Uniunii Europene să facă obiectul unei utilizări pe un teritoriu mai vast decât cel al unui singur stat membru pentru ca această utilizare să poată fi calificată drept „utilizare serioasă”, nu este exclus ca, în anumite circumstanțe, piața produselor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată o marcă a Uniunii Europene să fie în fapt limitată la teritoriul unui singur stat membru, astfel încât utilizarea mărcii respective pe acest teritoriu ar putea să îndeplinească condiția utilizării serioase a unei mărci a Uniunii Europene.

   (a se vedea punctele 70-74)

4.  În ceea ce privește dobândirea de o marcă a caracterului distinctiv prin utilizare, trebuie amintit că Curtea a precizat deja că un semn poate fi înregistrat ca marcă a Uniunii Europene, în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca Uniunii Europene, numai dacă se face dovada că aceasta a dobândit, prin utilizare, caracter distinctiv în acea parte a Uniunii în care marca nu a avut inițial un astfel de caracter, în sensul alineatului (1) litera (b) al aceluiași articol. Curtea a mai precizat că acea parte a Uniunii vizată la alineatul (2) al articolului respectiv poate fi constituită, după caz, dintr‑un singur stat membru.

   În consecință, în ceea ce privește o marcă lipsită inițial de caracter distinctiv în toate statele membre, o astfel de marcă poate fi înregistrată în temeiul acestei dispoziții numai dacă se stabilește că a dobândit caracter distinctiv prin utilizare pe întreg teritoriul Uniunii.

   Desigur, la punctul 62 din Hotărârea din 24 mai 2012, Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli/OAPI, C‑98/11 P, Curtea a precizat că, deși este adevărat că dobândirea de către o marcă a caracterului distinctiv prin utilizare trebuie demonstrată pentru acea parte a Uniunii în care marca nu a avut inițial un astfel de caracter, ar fi excesiv să se pretindă să se facă dovada dobândirii caracterului distinctiv pentru fiecare stat membru privit în parte.

   Cu toate acestea, nu se deduce din această considerație că, în cazul în care o marcă este lipsită de caracter distinctiv intrinsec în întreaga Uniune, este suficient, pentru înregistrarea sa ca marcă a Uniunii Europene în aplicarea articolului 7 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, să se dovedească că a dobândit caracter distinctiv prin utilizarea într‑o parte substanțială a Uniunii, în condițiile în care această dovadă nu ar fi fost prezentată pentru fiecare dintre statele membre.

   (a se vedea punctele 75-78)

5.  Nicio dispoziție a Regulamentului nr. 207/2009 privind marca Uniunii Europene nu impune să se stabilească prin probe distincte dobândirea caracterului distinctiv prin utilizare, în sensul articolului 7 alineatul (3) din regulamentul respectiv, în fiecare stat membru în parte. Nu este exclus, în consecință, ca elementele de probă privind dobândirea de către un anumit semn a caracterului distinctiv prin utilizare să fie relevante în ceea ce privește mai multe state membre, chiar întreaga Uniune.

   În special, este posibil ca, pentru anumite produse sau servicii, operatorii economici să fi regrupat mai multe state membre în cadrul aceleiași rețele de distribuție și să fi tratat aceste state membre, în special din punctul de vedere al strategiilor de marketing, ca și cum ar constitui una și aceeași piață națională. În acest caz, elementele de probă privind utilizarea unui semn pe o astfel de piață transfrontalieră pot fi relevante pentru toate statele membre în cauză.

   Același lucru va fi valabil în cazul în care, datorită proximității geografice, culturale sau lingvistice dintre două state membre, publicul relevant din primul stat cunoaște suficient produsele sau serviciile prezente pe piața națională a celui de al doilea.

   Rezultă din aceste considerații că, deși nu este necesar, în vederea înregistrării, în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, a unei mărci lipsite inițial de caracter distinctiv în toate statele membre ale Uniunii, să se facă dovada, pentru fiecare stat membru în parte, a dobândirii de către această marcă a caracterului distinctiv prin utilizare, probele prezentate trebuie să permită să se demonstreze dobândirea unui astfel de caracter în toate statele membre ale Uniunii.

   Problema dacă elementele de probă prezentate sunt suficiente pentru a dovedi dobândirea de către un anumit semn a caracterului distinctiv prin utilizare în acea parte a teritoriului Uniunii în care acest semn nu avea inițial un astfel de caracter face parte din aprecierea probelor care revine în primul rând organelor Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO).

   Această apreciere este supusă controlului Tribunalului, care, atunci când se formulează o acțiune împotriva unei decizii a unei camere de recurs, este singurul competent să constate faptele și, prin urmare, să le aprecieze. În schimb, aprecierea faptelor nu constituie, cu excepția cazului denaturării de către Tribunal a elementelor care i‑au fost prezentate, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții în cadrul unui recurs.

   Totuși, în cazul în care organele Oficiului sau ale Tribunalul, după aprecierea tuturor elementelor de probă care le‑au fost prezentate, consideră că unele dintre aceste elemente sunt suficiente pentru a dovedi dobândirea de către un anumit semn a caracterului distinctiv prin utilizare în acea parte a Uniunii în care semnul este lipsit inițial de un astfel de caracter și pentru a justifica, astfel, înregistrarea acestuia ca marcă a Uniunii Europene, ele trebuie să indice în mod clar acest aspect în deciziile lor.

   (a se vedea punctele 80-86)