Cauza C-56/17

Bahtiyar Fathi

împotriva

Predsedatel na Darzhavna agentsia za bezhantsite

(cerere de decizie preliminară formulată de Administrativen sad Sofia-grad)

„Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Frontiere, azil și imigrare – Regulamentul (UE) nr. 604/2013 – Articolul (3) – Determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe – Examinarea unei cereri de protecție internațională fără o decizie explicită cu privire la determinarea statului membru responsabil de examinare – Directiva 2011/95/UE – Articolele 9 și 10 – Motive de persecuție întemeiate pe religie – Probă – Legislația iraniană privind apostazia – Directiva 2013/32/UE – Articolul 46 alineatul (3) – Cale de atac eficientă”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 4 octombrie 2018

1. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională – Regulamentul nr. 604/2013 – Examinarea unei cereri de protecție internațională în pofida lipsei unei decizii explicite cu privire la determinarea statului membru responsabil de această examinare – Admisibilitate

   [Regulamentul nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 2 lit. (d) și art. 3 alin. (1)]

2. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Proceduri de acordare și de retragere a protecției internaționale – Directiva 2013/32 – Acțiune împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională – Dreptul la o cale de atac efectivă – Obligația de a examina elementele de fapt și de drept – Întindere – Obligația de a verifica din oficiu respectarea criteriilor și a mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea respectivei cereri – Lipsă

   [Regulamentul 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului; Directiva 2013/32 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 46 alin. (3)]

3. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Condiții de acordare a statutului de refugiat – Riscul de a suferi o persecuție – Motive de persecuție întemeiate pe religie – Noţiunea de religie

   [Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 10; Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 10 alin. (1) lit. (b)]

4. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Condiții de acordare a statutului de refugiat – Riscul de a suferi o persecuție – Motive de persecuție întemeiate pe religie – Evaluarea faptelor și a circumstanțelor – Elemente care trebuie prezentate de solicitant – Elemente care trebuie luate în considerare de autoritățile competente

   [Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 4 și art. 10 alin. (1) lit. (b)]

5. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Condiții de acordare a statutului de refugiat – Riscul de a suferi o persecuție – Noțiunea de act de persecuție – Pedeapsă cu moartea sau cu închisoarea prin care sunt sancționate acțiuni contrare religiei oficiale a țării de origine a solicitantului protecției internaționale – Includere – Condiție – Risc real de a fi supus unei asemenea sancțiuni

   [Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 9 alin. (1) și (2)]

1.  Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid trebuie interpretat, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în sensul că nu se opune ca autoritățile unui stat membru să efectueze examinarea pe fond a unei cereri de protecție internațională în sensul articolului 2 litera (d) din acest regulament în lipsa unei decizii explicite a acestor autorități care să stabilească, pe baza criteriilor prevăzute de regulamentul menționat, că responsabilitatea de a efectua o astfel de analiză revenea acestui stat membru.

   (a se vedea punctul 56 și dispozitivul 1)

2.  Articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale trebuie interpretat, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în sensul că, în cadrul unei acțiuni formulate de un solicitant de protecție internațională împotriva unei decizii prin care se considera nefondată cererea sa de protecție internațională, instanța competentă dintr-un stat membru nu are obligația de a examina din oficiu dacă criteriile și mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea cererii respective, astfel cum sunt prevăzute de Regulamentul 604/2013, au fost aplicate în mod corect.

   Desigur, în considerentul (54) al Directivei 2013/32 se arată că aceasta ar trebui să se aplice solicitanților cărora li se aplică Regulamentul Dublin III, în plus și fără a aduce atingere dispozițiilor respectivului regulament. Nu se poate însă deduce că, în cadrul unei acțiuni introduse în temeiul articolului 46 alineatul (1) din Directiva 2013/32, de către un solicitant de protecție internațională împotriva unei decizii prin care se consideră nefondată cererea sa de protecție internațională, instanța competentă dintr-un stat membru trebuie să verifice din oficiu aplicarea corectă a criteriilor și a mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea cererii de protecție internațională, prevăzute de Regulamentul Dublin III.

   Astfel, pe de o parte, din considerentul (53) al Directivei 2013/32 reiese în mod expres că aceasta nu are vocația de a se aplica procedurilor dintre statele membre reglementate de Regulamentul Dublin III.

   Pe de altă parte, articolul 2 litera (d) din Regulamentul Dublin III prevede că, în sensul acestui regulament, „examinarea unei cereri de protecție internațională” înseamnă „orice măsură de examinare, decizie sau hotărâre pronunțată cu privire la o cerere de protecție internațională de către autoritățile competente în conformitate cu Directiva [2013/32] și cu Directiva [2011/95] cu excepția procedurilor de determinare a statului membru responsabil în conformitate cu [respectivul] regulament”.

   (a se vedea punctele 67-70 și 72 și dispozitivul 2)

3.  Potrivit articolului 10 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2011/95, „[a]tunci când evaluează motivele persecuției, statele membre țin seama de următoarele elemente: [...] noțiunea de religie include, în special, faptul de a avea convingeri teiste, nonteiste sau ateiste, participarea la ceremonii de cult private sau publice, singur sau în comunitate, sau neparticiparea la acestea, alte acte religioase sau exprimări de opinii religioase și forme de comportament personal sau comunitar fondate pe credințe religioase sau impuse de astfel de credințe”.

   În ceea ce privește interpretarea Directivei 2004/83, Curtea a avut deja ocazia să sublinieze că această dispoziție dă o definiție largă noțiunii „religie”, prin integrarea ansamblului componentelor sale, indiferent dacă sunt publice sau private, colective sau individuale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2012, Y și Z, C‑71/11 și C‑99/11, EU:C:2012:518, punctul 63).

   În această privință, din modul de redactare a acestei dispoziții și în special din utilizarea termenilor „în special” reiese în mod clar că definiția noțiunii „religie”, cuprinde doar o listă neexhaustivă de elemente care pot caracteriza această noțiune în contextul unei cereri de protecție internațională întemeiată pe o temere de a fi persecutat din cauza religiei.

   În special, astfel cum reiese din această definiție, noțiunea „religie” acoperă, pe de o parte, faptul de a avea convingeri teiste, nonteiste sau ateiste, ceea ce, având în vedere caracterul general al termenilor utilizați, evidențiază că aceasta vizează atât religiile tradiționale, cât și alte convingeri și, pe de altă parte, participarea la ceremonii de cult private sau publice, singur sau în comunitate, sau neparticiparea la acestea, ceea ce înseamnă că lipsa de apartenență la o comunitate religioasă nu poate fi în sine determinantă în evaluarea acestei noțiuni.

   În ceea ce privește, de altfel, noțiunea „religie”, menționată la articolul 10 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), de care trebuie de asemenea să se țină seama la interpretarea Directivei 2011/95, astfel cum reiese din considerentul (16) al acesteia, Curtea a subliniat o accepțiune largă a acestei noțiuni, care să acopere atât forum internum, și anume faptul de a avea convingeri, cât și forum externum, și anume manifestarea în public a credinței religioase, religia putându‑se exprima sub o formă sau alta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 mai 2018, Liga van Moskeeën en Islamitische Organisaties Provincie Antwerpen și alții, C‑426/16, EU:C:2018:335, punctul 44, precum și Hotărârea din 10 iulie 2018, Jehovan todistajat, C‑25/17, EU:C:2018:551, punctul 47 și jurisprudența citată).

   (a se vedea punctele 77-81)

4.  Articolul 10 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate trebuie interpretat în sensul că un solicitant de protecție internațională care invocă în susținerea cererii sale un risc de persecuție din motive întemeiate pe religie nu trebuie să prezinte, pentru a își susține afirmațiile cu privire la credințele sale religioase, declarații sau documente referitoare la toate elementele noțiunii «religie», vizată la dispoziția menționată. Cu toate acestea, revine reclamantului sarcina de a susține în mod credibil respectivele afirmații, prin prezentarea unor elemente care să permită autorității competente să se asigure de veridicitatea acestora.

   Astfel, după cum a subliniat și avocatul general la punctele 43 și 44 din concluzii, actele care riscă, în cazul întoarcerii solicitantului în țara sa de origine, să fie comise de autoritățile acestei țări împotriva acestui solicitant din motive legate de religie, trebuie apreciate în funcție de gravitatea lor. Prin urmare, în raport cu acest criteriu, ele pot fi calificate drept „persecuție” fără a fi nevoie ca acestea să aducă atingere fiecăruia dintre elementele noțiunii de religie.

   Se impune însă ca solicitantul să își susțină în mod corespunzător afirmațiile referitoare la pretinsa convertire religioasă, simplele declarații referitoare la convingeri religioase sau la apartenența la o comunitate religioasă neconstituind decât punctul de plecare în procesul de examinare a faptelor și a circumstanțelor prevăzut la articolul 4 din Directiva 2011/95 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 decembrie 2014, A și alții, C‑148/13-C‑150/13, EU:C:2014:2406, punctul 49, precum și Hotărârea din 25 ianuarie 2018, F, C‑473/16, EU:C:2018:36, punctul 28).

   În cadrul verificărilor efectuate de autoritățile competente, în temeiul articolului 4 din directiva menționată, în cazul în care anumite aspecte din declarațiile unui solicitant de protecție internațională nu sunt susținute de probe scrise sau de altă natură, aceste aspecte pot fi luate în considerare dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute cumulativ la articolul 4 alineatul (5) literele (a)-(e) din aceeași directivă. Printre aceste condiții figurează în special faptul că declarațiile solicitantului sunt considerate coerente și plauzibile și că ele nu sunt contrazise de informații generale și specifice cunoscute și relevante pentru cererea sa, precum și circumstanța că credibilitatea generală a solicitantului a putut fi stabilită (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2018, F, C‑473/16, EU:C:2018:36, punctul 33). Dacă este cazul, autoritatea competentă trebuie de asemenea să ia în considerare explicațiile furnizate cu privire la lipsa elementelor de probă și credibilitatea generală a solicitantului (Hotărârea din 25 ianuarie 2018, F, C‑473/16, EU:C:2018:36, punctul 41 și jurisprudența citată).

   Astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 47 din concluzii, în cadrul cererilor de protecție internațională întemeiate pe temerea de persecuție pentru motive religioase, trebuie să se țină seama, pe lângă statutul individual și situația personală a solicitantului, de convingerile sale privind religia și de împrejurările dobândirii acestora, de modul în care înțelege și își trăiește credința sau ateismul, de raportul său cu aspectele doctrinare, ritualice sau prescriptive ale religiei de care declară că aparține sau de care intenționează să se îndepărteze, de eventualul său rol în transmiterea credinței sale sau de interacțiunile dintre factorii religioși și factorii identitari, etnici sau de gen.

   (a se vedea punctele 83, 84, 86-88 și 90 și dispozitivul 3)

5.  Articolul 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că interzicerea, sub sancțiunea execuției sau a pedepsei cu închisoarea, a unor acțiuni împotriva religiei de stat din țara de origine a solicitantului de protecție internațională poate constitui un „act de persecuție” în sensul articolului menționat, cu condiția ca această interdicție să fie însoțită, în practică, de astfel de sancțiuni din partea autorităților acestei țări, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

   Astfel cum Curtea a arătat, din modul de redactare a articolului 9 alineatul (1) din directiva menționată rezultă că existența unei „încălcări grave” a libertății respective care afectează semnificativ persoana vizată este necesară pentru ca actele în discuție să fie considerate persecuție (Hotărârea din 5 septembrie 2012, Y și Z, C-71/11 și C-99/11, EU:C:2012:518, punctul 59).Această cerință este îndeplinită atunci când solicitantul de protecție internațională, din cauza exercitării acestei libertăți în țara sa de origine, se expune unui risc real, în special de a fi urmărit penal sau de a fi supus unor tratamente sau pedepse inumane ori degradante care să provină de la unul dintre agenții prevăzuți la articolul 6 din aceeași directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2012, Y și Z, C‑71/11 și C‑99/11, EU:C:2012:518, punctul 67).

   În speță, trebuie să se considere că faptul că o reglementare, cum este Legea privind apostazia în discuție în litigiul principal, prevede cu titlu de sancțiune pedeapsa cu moartea sau o pedeapsă cu închisoarea poate, în sine, să constituie un „act de persecuție” în sensul articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2011/95, cu condiția ca o astfel de sancțiune să fie aplicată în mod efectiv în țara de origine care a adoptat o asemenea legislație (a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 noiembrie 2013, X și alții, C‑199/12-C‑201/12, EU:C:2013:720, punctul 56). Astfel, o asemenea pedeapsă constituie o sancțiune disproporționată și discriminatorie în sensul articolului 9 alineatul (2) litera (c) din această directivă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 noiembrie 2013, X și alții, C‑199/12-C‑201/12, EU:C:2013:720, punctul 57).

   Problema ridicată de instanța de trimitere dacă, în țara de origine, interdicția astfel sancționată este considerată necesară pentru a proteja ordinea publică sau pentru a proteja drepturile și libertățile altor persoane, este lipsită de relevanță. La examinarea unei cereri de acordare a statutului de refugiat, autoritatea competentă trebuie să determine dacă există o temere întemeiată de persecuție în sensul vizat de Directiva 2011/95, indiferent dacă măsura din țara de origine în care există riscul de persecuție intră sau nu sub incidența concepțiilor despre ordinea publică sau despre drepturi și libertăți din țara respectivă.

   (a se vedea punctele 94-97, 99, 101, dispozitivul 4)