Cauza C‑574/16

Grupo Norte Facility SA

împotriva

Angel Manuel Moreira Gómez

(cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal Superior de Justicia de Galicia)

„Trimitere preliminară – Politica socială – Directiva 1999/70/CE – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Clauza 4 – Principiul nediscriminării – Noțiunea «condiții de încadrare în muncă» – Caracterul comparabil al situațiilor – Justificare – Noțiunea «motive obiective» – Indemnizație în cazul rezilierii unui contract de muncă pe durată nedeterminată pentru un motiv obiectiv – Indemnizație mai mică plătită la expirarea unui contract de muncă pe durată determinată de «suplinire»”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 5 iunie 2018

1. Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Condiții de încadrare în muncă – Noțiune – Indemnizație plătită unui lucrător ca urmare a rezilierii contractului său – Includere

   (Directiva 1999/70 a Consiliului, anexă, clauza 4 punctul 1)

2. Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Motive obiective care justifică o diferență de tratament – Noțiune – Indemnizație în cazul rezilierii unui contract de muncă pe durată nedeterminată pentru un motiv obiectiv – Indemnizație mai mică plătită la expirarea unui contract de muncă pe durată determinată de „suplinire” – Admisibilitate

   (Directiva 1999/70 a Consiliului, anexa, clauza 3 pct. 1 și clauza 4 pct. 1)

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 41-45)

2.  Clauza 4 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale potrivit căreia indemnizația plătită lucrătorilor angajați în temeiul unor contracte de muncă pe durată determinată pentru a acoperi timpul de lucru lăsat vacant de un lucrător care se pensionează parțial, cum este contractul de suplinire în discuție în litigiul principal, la expirarea termenului pentru care au fost încheiate aceste contracte este mai mică decât indemnizația acordată lucrătorilor pe durată nedeterminată la rezilierea contractului lor de muncă pentru un motiv obiectiv.

   Într‑adevăr, din definiția noțiunii „contract pe durată determinată” care figurează în clauza 3 punctul 1 din acordul‑cadru reiese că un contract de această natură încetează să își producă efectele pentru viitor la expirarea termenului pentru care a fost încheiat, acest termen putând fi constituit de îndeplinirea unei sarcini determinate, de producerea unui eveniment determinat sau, precum în speță, de împlinirea termenului. Astfel, părțile la un contract de muncă pe durată determinată cunosc, de la încheierea sa, data sau evenimentul care determină încetarea sa. Acest termen limitează durata raportului de muncă, fără ca părțile să își fi exprimat voința în această privință după încheierea respectivului contract.

   În schimb, rezilierea unui contract pe durată nedeterminată pentru unul dintre motivele prevăzute la articolul 52 din Statutul lucrătorilor, la inițiativa angajatorului, rezultă din apariția unor împrejurări care nu au fost prevăzute la data încheierii acestuia și care perturbă derularea normală a raportului de muncă. Astfel cum reiese din explicațiile guvernului spaniol amintite la punctul 58 din prezenta hotărâre și cum a subliniat în esență avocatul general la punctul 55 din concluzii, tocmai pentru a compensa acest caracter inopinat al încetării raportului de muncă pentru un astfel de motiv și, prin urmare, înșelarea așteptărilor legitime pe care lucrătorul le putea avea la acea dată în ceea ce privește stabilitatea raportului respectiv, articolul 53 alineatul 1 litera b) din Statutul lucrătorilor impune în acest caz plata către respectivul lucrător concediat a unei indemnizații echivalente cu 20 de zile de salariu pe an de vechime.

   În această din urmă ipoteză, dreptul spaniol nu face nicio diferență de tratament între lucrătorii pe durată determinată și lucrătorii pe durată nedeterminată comparabili, articolul 53 alineatul 1 litera b) din Statutul lucrătorilor prevăzând o indemnizație legală echivalentă cu 20 de zile de salariu pe an de vechime în întreprindere în beneficiul lucrătorului, indiferent de durata, determinată sau nedeterminată, a contractului său de muncă.

   În aceste condiții, trebuie, așadar, să se considere că obiectul distinct al indemnizațiilor prevăzute la articolul 49 alineatul 1 litera c) și, respectiv, la articolul 53 alineatul 1 litera b) din Statutul lucrătorilor, a căror plată se înscrie în contexte fundamental diferite, constituie un motiv obiectiv care justifică diferența de tratament în discuție.

   (a se vedea punctele 57-61 și dispozitivul)