Cauza C‑551/16

J. Klein Schiphorst

împotriva

Raad van bestuur van het Uitvoeringsinstituut werknemersverzekeringen

(cerere de decizie preliminară formulată de Centrale Raad van Beroep)

„Trimitere preliminară – Securitate socială – Acord între Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană – Coordonarea sistemelor de securitate socială – Regulamentul (CE) nr. 883/2004 – Articolele 7, 63 și 64 – Ajutoare de șomaj – Șomer care se deplasează în alt stat membru – Menținerea dreptului la prestații – Durată”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera întâi) din 21 martie 2018

Securitate socială – Lucrători migranți – Șomaj – Șomer care se deplasează în alt stat membru – Menținerea dreptului la prestații – Termen de trei luni – Prelungire – Putere de apreciere a autorităților naționale – Limite – Măsură națională care impune instituției competente să respingă orice cerere de astfel de prelungire, cu excepția cazului de risc de rezultat nerezonabil – Admisibilitate

[Regulamentul nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 64 alin. (1) lit. (c)]

Articolul 64 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei măsuri naționale precum cea în discuție în litigiul principal, prin care se impune instituției competente să respingă de principiu orice cerere de prelungire a perioadei de export al ajutorului de șomaj după expirarea termenului de trei luni, cu excepția cazului în care instituția respectivă consideră că respingerea acestei cereri ar conduce la un rezultat nerezonabil.

În această privință, trebuie amintit că regulamentul menționat nu organizează un regim comun de securitate socială, ci permite menținerea unor regimuri naționale distincte și are drept unic obiectiv să asigure o coordonare între acestea din urmă în scopul de a garanta exercitarea efectivă a liberei circulații a persoanelor. Regulamentul menționat permite astfel subzistența unor regimuri distincte care dau naștere unor creanțe distincte în raport cu instituții distincte împotriva cărora prestatorul deține drepturi directe în temeiul fie numai al dreptului intern, fie al dreptului intern completat, dacă este necesar, de dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2013, Brey, C‑140/12, EU:C:2013:565, punctul 43, și Hotărârea din 14 iunie 2016, Comisia/Regatul Unit, C‑308/14, EU:C:2016:436, punctul 67).

În plus, trebuie să se arate că, sub imperiul Regulamentului nr. 1408/71, Curtea a statuat deja că dreptul la menținerea ajutorului de șomaj într‑o perioadă de trei luni contribuie la asigurarea liberei circulații a lucrătorilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 1980, Testa și alții, 41/79, 121/79 și 796/79, EU:C:1980:163, punctul 14). Or, o astfel de concluzie se impune și în ceea ce privește Regulamentul nr. 883/2004, în măsura în care, pe lângă faptul că garantează exportul ajutorului de șomaj pentru o perioadă de trei luni, permite în plus prelungirea acestei perioade până la maximum șase luni.

Rezultă că articolul 64 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 883/2004 garantează exportul ajutorului de șomaj numai pentru o perioadă de trei luni, permițând însă, potrivit dreptului național, prelungirea respectivei perioade până la maximum șase luni.

În ceea ce privește criteriile în temeiul cărora instituția competentă poate prelungi perioada de export al ajutorului de șomaj până la maximum șase luni, trebuie subliniat că, atunci când, precum în prezenta cauză, statul membru în discuție a exercitat posibilitatea prevăzută la articolul 64 alineatul (1) litera (c) a doua teză din Regulamentul nr. 883/2004, acesteia îi revine obligația, în lipsa unor criterii stabilite prin regulamentul menționat, de a adopta, cu respectarea dreptului Uniunii, măsurile naționale care delimitează marja de apreciere a instituției competente, în special prin precizarea condițiilor în care prelungirea perioadei de export al ajutorului de șomaj după expirarea termenului de trei luni și până la maximum șase luni trebuie sau nu trebuie acordată unui șomer care se deplasează în alt stat membru pentru a căuta un loc de muncă.

(a se vedea punctele 44-46, 51, 54 și dispozitivul)