Cauza C‑490/16

A.S.

împotriva

Républika Slovenija

(cerere de decizie preliminară formulată de Vrhovno sodišče)

„Trimitere preliminară – Regulamentul (UE) nr. 604/2013 – Determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe – Sosirea unui număr excepțional de ridicat de resortisanți ai unor țări terțe dorind să obțină o protecție internațională – Organizarea trecerii frontierei de către autoritățile unui stat membru în vederea tranzitării către un alt stat membru – Intrare autorizată prin derogare pentru motive umanitare – Articolul 13 – Trecerea ilegală a unei frontiere externe – Termen de 12 luni de la trecerea frontierei – Articolul 27 – Cale de atac – Întinderea controlului jurisdicțional – Articolul 29 – Termen de șase luni în vederea executării transferului – Calculul termenelor – Exercitarea unei căi de atac – Efect suspensiv”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 26 iulie 2017

1. Controale la frontiere, azil și imigrare–Politica privind azilul–Criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională–Regulamentul nr. 604/2013–Cale de atac exercitată împotriva unei decizii de transfer luate împotriva unui solicitant de protecţie internaţională–Posibilitate de a invoca aplicarea eronată a criteriului de responsabilitate referitor la trecerea ilegală a unei frontiere externe

   [Regulamentul nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, considerentul (19), art. 13 alin. (1) și art. 27 alin. (1)]

2. Controale la frontiere, azil și imigrare–Politica privind azilul–Criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională–Regulamentul nr. 604/2013–Intrare şi/sau sejur–Admitere a unor resortisanţi ai unor ţări terţe pe teritoriul unui stat membru în vederea tranzitării către un alt stat membru pentru a depune în acesta o cerere de protecţie internaţională–Situaţie considerată drept trecere ilegală a unei frontiere externe–Sosirea unui număr excepţional de ridicat de resortisanți ai unor țări terțe care doresc să obțină o protecție internațională–Lipsa incidenței

   [Regulamentul nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 13 alin. (1)]

3. Controale la frontiere, azil și imigrare–Politica privind azilul–Criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională–Regulamentul nr. 604/2013–Cale de atac exercitată împotriva unei decizii de transfer luate împotriva unui solicitant de protecţie internaţională–Lipsa incidenţei asupra termenului care condiţionează aplicarea criteriului responsabilităţii referitor la trecerea nelegală a unei frontiere externe–Incidenţă asupra punctului de plecare al termenului care încadrează executarea deciziei de transfer

   [Regulamentul nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 7 alin. (2), art. 13 alin. (1), art. 27 alin. (3) şi art. 29 alin. (1) şi (2)]

1.  Articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid, citit în lumina considerentului (19) al acestui regulament, trebuie interpretat în sensul că un solicitant de protecție internațională poate să invoce, în cadrul unei căi de atac exercitate împotriva unei decizii de transfer luate împotriva sa, aplicarea eronată a criteriului de responsabilitate referitor la trecerea ilegală a frontierei unui stat membru, enunțat la articolul 13 alineatul (1) din regulamentul menționat.

   În această privință, Curtea a hotărât la punctul 61 din Hotărârea din 7 iunie 2016, Ghezelbash (C‑63/15, EU:C:2016:409), că, în cadrul acestei căi de atac, solicitantul protecției internaționale putea să invoce aplicarea eronată a unui criteriu de responsabilitate pentru examinarea cererii de protecție internațională enunțat în capitolul III din Regulamentul Dublin III. Desigur, numai criteriul enunțat la articolul 12 din regulamentul menționat era în mod direct în discuție în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată. Cu toate acestea, motivele reținute de Curte în aceeași hotărâre sunt valabile, mutatis mutandis, pentru criteriul enunțat la articolul 13 alineatul (1) din același regulament.

   În ceea ce privește împrejurarea evidențiată de instanța de trimitere, potrivit căreia, în cauza principală, un alt stat membru a recunoscut deja că este responsabil de examinarea cererii de protecție internațională respective, trebuie subliniat că, în aplicarea articolului 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, o decizie de transfer nu poate fi notificată persoanei în cauză decât după ce statul membru solicitat a acceptat să o preia sau să o reprimească. În aceste condiții, această împrejurare nu poate implica faptul că controlul jurisdicțional al deciziei de transfer în privința aplicării criteriilor enunțate în capitolul III din acest regulament este exclus, decât cu lipsirea articolului 27 alineatul (1) din regulamentul menționat de esențialul efectului său util.

   (a se vedea punctele 27, 29, 30 şi 33-35 și dispozitiv 1)

2.  Articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 trebuie interpretat în sensul că un resortisant al unei țări terțe a cărui intrare a fost tolerată de către autoritățile unui prim stat membru confruntate cu sosirea unui număr excepțional de ridicat de resortisanți ai unor țări terțe dorind să tranziteze acest stat membru pentru a prezenta o cerere de protecție internațională într‑un alt stat membru, fără a îndeplini condițiile de intrare în principiu impuse în acest prim stat membru, trebuie să fie considerat că a „trecut ilegal” frontiera primului stat membru menționat în sensul acestei dispoziții.

   În aceste condiții, trebuie amintit că, în aplicarea articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III și a articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, transferul unui solicitant de protecție internațională către statul membru responsabil nu trebuie să fie executat atunci când acest transfer presupune un risc real ca persoana interesată să sufere tratamente inumane sau degradante în sensul acestui articol 4 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2017, C. K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 65). Un transfer nu ar putea fi deci executat dacă, în urma sosirii unui număr excepțional de ridicat de resortisanți ai unor țări terțe dorind să obțină o protecție internațională, un asemenea risc ar fi prezent în statul membru responsabil.

   (a se vedea punctele 41 şi 42 şi dispozitiv 2)

3.  Articolul 13 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul 604/2013 coroborat cu articolul 7 alineatul (2) din acesta trebuie să fie interpretat în sensul că introducerea unei căi de atac împotriva deciziei de transfer este lipsită de efect în ceea ce privește calculul termenului prevăzut la articolul 13 alineatul (1) amintit.

   Articolul 29 alineatele (1) și (2) din regulamentul menționat trebuie interpretat în sensul că introducerea unei asemenea căi de atac implică faptul că termenul enunțat la aceste dispoziții nu începe să curgă decât începând de la hotărârea definitivă privind această cale de atac, inclusiv atunci când instanța sesizată a decis să adreseze o cerere preliminară Curții, cu condiția ca respectiva cale de atac să se bucure de un efect suspensiv, conform articolului 27 alineatul (3) din același regulament.

   În ceea ce privește, în primul rând, termenul menționat la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, trebuie arătat faptul că articolul 7 alineatul (2) din acesta precizează că determinarea statului membru responsabil, în conformitate cu criteriile enunțate în capitolul III din acest regulament, se face pe baza situației existente în momentul în care solicitantul a prezentat pentru prima oară cererea sa de protecție internațională unui stat membru. Prin urmare, ultima teză a articolului 13 alineatul (1) din regulamentul menționat trebuie să fie interpretată în sensul că implică faptul că statul membru a cărui frontieră externă a fost trecută ilegal de un resortisant al unei țări terțe nu va mai putea fi considerat responsabil, pe baza acestei dispoziții, dacă termenul de 12 luni de la trecerea ilegală a frontierei a expirat deja la data la care solicitantul a prezentat cererea sa de protecție internațională pentru prima dată unui stat membru.

   În aceste condiții, introducerea unei căi de atac împotriva unei decizii de transfer, care este în mod necesar posterioară notificării acesteia și deci prezentării unei cereri de protecție internațională, nu poate, prin natura sa, să aibă niciun efect asupra calculului termenului enunțat la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III.

   În ceea ce privește, în al doilea rând, termenul enunțat la articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, rezultă, pe de o parte, din articularea dintre diferitele alineate ale acestui articol și, pe de altă parte, din lipsa oricărei precizări, în această dispoziție, în privința punctului de plecare al acestui termen, că aceasta precizează doar consecințele expirării termenului de executare a transferului enunțat la articolul 29 alineatul (1) din acest regulament (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 ianuarie 2009, Petrosian, C‑19/08, EU:C:2009:41, punctul 50). Or, articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III ține cont de consecințele introducerii eventuale a unei căi de atac, prevăzând că termenul de șase luni pentru executarea transferului curge de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) din acest regulament. În consecință, introducerea unei căi de atac căreia, precum celei în discuție în litigiul principal, i s‑a recunoscut un efect suspensiv implică faptul că termenul de executare a transferului nu va expira, în principiu, decât la șase luni după intervenirea unei hotărâri definitive privind această cale de atac.

   Astfel, termenul menționat la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III constituie o condiție de aplicare a criteriului enunțat de această dispoziție și trebuie să se vegheze la respectarea sa în cursul procedurii de determinare a statului membru responsabil, la capătul căreia poate să fie eventual adoptată o decizie de transfer. În schimb, articolul 29 alineatul (2) din acest regulament se raportează la executarea deciziei de transfer și poate fi aplicat doar odată ce principiul transferului este dobândit, cu alte cuvinte cel mai devreme atunci când statul membru solicitat a acceptat cererea de preluare sau de reprimire.

   (a se vedea punctele 49, 50, 52-54 și 56-60 și dispozitiv 3)