Cauza C‑365/16

Association française des entreprises privées (AFEP) și alții

împotriva

Ministre des Finances și des Comptes publics

[cerere de decizie preliminară formulată de Conseil d’État (Franța)]

„Trimitere preliminară – Regim fiscal comun aplicabil societăților‑mamă și filialelor din state membre diferite – Directiva 2011/96/UE – Prevenirea dublei impuneri – Contribuție suplimentară de 3 % la impozitul pe profit”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera întâi) din 17 mai 2017

1. Procedură jurisdicțională–Cerere de redeschidere a procedurii orale–Cerere de a depune observații asupra unor aspecte de drept ridicate prin concluziile avocatului general–Condițiile redeschiderii

   (art. 252 al doilea paragraf TFUE; Statutul Curții de Justiție, art. 23; Regulamentul de procedură al Curții, art. 83)

2. Apropierea legislațiilor–Regim fiscal comun aplicabil societăților‑mamă și filialelor din state membre diferite–Directiva 2011/96–Prevenirea dublei impuneri economice–Măsură fiscală adoptată de statul membru în care este situată societatea‑mamă care prevede perceperea unui impozit cu ocazia distribuirii de dividende de către societatea‑mamă și a cărui bază de impozitare este constituită din cuantumurile dividendelor distribuite, inclusiv cele provenite de la filialele nerezidente ale societății menționate–Inadmisibilitate

   [Directiva 2011/96 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/86, considerentele (7) și (9) și art. 4 alin. (1) lit. (a)]

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 17 și 18)

2.  Articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2011/96/UE a Consiliului din 30 noiembrie 2011 privind regimul fiscal comun care se aplică societăților‑mamă și filialelor acestora din diferite state membre, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/86/CE a Consiliului din 8 iulie 2014, trebuie interpretat în sensul că această dispoziție se opune unei măsuri fiscale prevăzute de statul membru în care este situată o societate‑mamă precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede perceperea unui impozit cu ocazia distribuirii de dividende de către societatea‑mamă și a cărui bază de impozitare este constituită din cuantumurile dividendelor distribuite, inclusiv cele provenite de la filialele nerezidente ale acestei societăți.

   În această privință, articolul 4 alineatul (1) din Directiva privind societățile‑mamă și filialele acestora permite statelor membre să aleagă între două sisteme, și anume sistemul de scutire și cel de impozitare. Astfel, în conformitate cu considerentele (7) și (9) ale directivei respective, această dispoziție prevede că, în cazul în care, în temeiul asocierii dintre societatea‑mamă și filială, o societate‑mamă sau sediul său permanent primește profituri repartizate, statul membru în care este situată societatea‑mamă și statul membru în care se află sediul său permanent trebuie, cu excepția cazurilor de lichidare a filialei, să nu impoziteze profiturile respective în măsura în care aceste profituri nu sunt deductibile de filială și să impoziteze profiturile respective în măsura în care aceste profituri sunt deductibile de filială sau să impoziteze profiturile respective, autorizând în același timp societatea‑mamă și sediul permanent să deducă din cuantumul impozitului datorat fracțiunea din impozit aferentă acelor profituri și plătită de filială și orice subfiliale (Hotărârea pronunțată astăzi, X, C‑68/15, punctul 71 și jurisprudența citată).

   Astfel, articolul 4 din această directivă urmărește să evite ca profiturile distribuite unei societăți‑mamă rezidente de către o filială nerezidentă să fie impozitate, într‑o primă etapă, în sarcina filialei în statul său de reședință și, într‑o a doua etapă, în sarcina societății‑mamă în statul de reședință al acesteia.

   Curtea a precizat, la punctele 79 și 80 din această Hotărâre X, pe de o parte, că, întrucât prevede că statul membru al societății‑mamă și statul membru al sediului permanent „nu impozitează profiturile respective”, dispoziția menționată interzice statelor membre să impoziteze societatea‑mamă sau sediul permanent al acesteia pentru profiturile distribuite societății‑mamă de către filială, fără a distinge dacă impozitarea societății‑mamă are ca fapt generator încasarea acestor profituri sau redistribuirea lor. Pe de altă parte, întrucât Directiva privind societățile‑mamă și filialele acestora urmărește, în conformitate cu considerentul (3) al acesteia, obiectivul de a elimina dubla impozitare a profiturilor distribuite de o filială societății‑mamă la nivelul societății‑mamă, o impozitare a acestor profituri de către statul membru al societății‑mamă în sarcina societății respective cu ocazia redistribuirii profiturilor menționate, care ar avea ca efect supunerea acestora unei impozitări care depășește plafonul de 5 % prevăzut la articolul 4 alineatul (3) din această directivă, ar determina o dublă impozitare la nivelul societății respective, contrară directivei menționate.

   Pe de altă parte, trebuie arătat, în acest context, că nu prezintă importanță dacă măsura fiscală națională este sau nu este calificată drept impozit pe profit. În această privință, este suficient să se constate că aplicarea articolului 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva privind societățile‑mamă și filialele acestora nu este condiționată de un anumit impozit. Astfel, dispoziția amintită prevede că statul membru în care este situată societatea‑mamă nu impozitează profiturile distribuite de filiala nerezidentă a acesteia. Dispoziția menționată urmărește astfel să evite adoptarea de către statele membre a unor măsuri fiscale care să conducă la o dublă impozitare a unor asemenea profituri în sarcina societăților‑mamă.

   (a se vedea punctele 22, 24, 31-33 și 35 și dispozitivul)