Cauza C‑6/16

Eqiom SAS
și
Enka SA

împotriva

Ministre des Finances et des Comptes publics

[cerere de decizie preliminară formulată de Conseil d’État (Franța)]

„Trimitere preliminară – Impozitare directă – Libertatea de stabilire – Libera circulație a capitalurilor – Taxă reținută la sursă – Directiva 90/435/CEE – Articolul 1 alineatul (2) – Articolul 5 alineatul (1) – Scutire – Dividende distribuite de o filială rezidentă către o societate‑mamă nerezidentă deținută în mod direct sau indirect de rezidenți ai unor state terțe – Prezumție – Fraudă fiscală, evaziune fiscală și abuz fiscal”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a șasea) din 7 septembrie 2017

1. Apropierea legislațiilor–Regim fiscal comun aplicabil societăților‑mamă și filialelor din state membre diferite–Directiva 90/435–Armonizare exhaustivă–Lipsă–Posibilitate de a aprecia compatibilitatea unei reglementări naționale din același domeniu în temeiul dreptului primar

   [Directiva 90/435 a Consiliului, art. 1 alin. (2)]

2. Apropierea legislațiilor–Regim fiscal comun aplicabil societăților‑mamă și filialelor din state membre diferite–Directiva 90/435–Scutirea, în statul membru al filialei, de taxa reținută la sursă a profitului distribuit societății‑mamă–Dividende distribuite de o filială rezidentă către o societate‑mamă nerezidentă deținută în mod direct sau indirect de rezidenți ai unor state terțe–Condiții de acordare–Stabilirea de către societatea‑mamă a lipsei unui abuz al dreptului la scutire–Inadmisibilitate

   [art. 49 TFUE; Directiva 90/435 a Consiliului, art. 1 alin. (2) și art. 5 alin. (1)]

3. Libera circulație a persoanelor–Libertatea de stabilire–Libera circulație a capitalurilor–Domenii de aplicare–Legislație fiscală–Impozit pe profit–Impozitarea dividendelor–Deținerea unei participații la capitalul unei filiale care conferă o influență certă asupra administrării unei societăți stabilite într‑un alt stat membru–Inaplicabilitatea dispozițiilor care guvernează libera circulație a capitalurilor–Aplicabilitatea dispozițiilor care guvernează libertatea de stabilire–Societate‑mamă controlată în mod direct sau indirect de unul sau de mai mulți rezidenți ai unor state terțe–Lipsa incidenței

   (art. 49 TFUE și 54 TFUE)

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 15-18)

2.  Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 90/435/CEE a Consiliului din 23 iulie 1990 privind regimul fiscal comun care se aplică societăților‑mamă și filialelor acestora din diferite state membre, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2003/123/CE a Consiliului din 22 decembrie 2003, pe de o parte, și articolul 49 TFUE, pe de altă parte, trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale în materie fiscală precum cea în discuție în litigiul principal, care condiționează acordarea avantajului fiscal prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din directiva menționată – și anume, scutirea de reținerea la sursă a profiturilor distribuite de o filială rezidentă unei societăți‑mamă nerezidente, în cazul în care această societate‑mamă este controlată în mod direct sau indirect de unul sau de mai mulți rezidenți ai unor state terțe –, de respectarea cerinței ca aceasta să dovedească faptul că lanțul de participații nu are drept scop principal sau printre scopurile sale principale obținerea beneficiului acestei scutiri.

   Astfel, competența conferită statelor membre de articolul 1 alineatul (2) din Directiva privind societățile‑mamă și filialele acestora de a aplica, în domeniul guvernat de aceasta, dispoziții din dreptul național sau bazate pe acorduri în scopul prevenirii fraudei sau a abuzului nu poate primi o interpretare care să meargă dincolo de textul însuși al acestei dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 septembrie 2003, Océ van der Grinten, C‑58/01, EU:C:2003:495, punctul 86).

   În acest context, trebuie amintit că, pentru ca o legislație națională să poată fi considerată că urmărește prevenirea fraudei și a abuzului, scopul său specific trebuie să fie acela de a se opune unor comportamente care constau în crearea unor aranjamente pur artificiale, lipsite de realitate economică, al căror scop este de a beneficia în mod nejustificat de un avantaj fiscal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2006, Cadbury Schweppes și Cadbury Schweppes Overseas, C‑196/04, EU:C:2006:544, punctul 55, precum și Hotărârea din 5 iulie 2012, SIAT, C‑318/10, EU:C:2012:415, punctul 40).

   Pentru a verifica dacă o operațiune urmărește un obiectiv de fraudă și de abuz, autoritățile naționale competente nu se pot limita să aplice criterii generale predeterminate, ci trebuie să efectueze o analiză individuală globală a operațiunii în cauză. Instituirea unei măsuri fiscale cu aplicabilitate generală, care exclude automat anumite categorii de contribuabili de la avantajul fiscal, fără ca administrația fiscală să fie obligată să prezinte cel puțin un început de probă sau indicii de fraudă și de abuz, ar depăși ceea ce este necesar pentru evitarea fraudelor și a abuzurilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2017, Euro Park Service, C‑14/16, EU:C:2017:177, punctele 55 și 56).

   Astfel, o prezumție generală de fraudă și de abuz nu poate justifica o măsură fiscală care aduce atingere obiectivelor unei directive, nici o măsură fiscală care aduce atingere exercitării unei libertăți fundamentale garantate de tratat (Hotărârea din 26 septembrie 2000, Comisia/Belgia, C‑478/98, EU:C:2000:497, punctul 45 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 5 iulie 2012, SIAT, C‑318/10, EU:C:2012:415, punctul 38).

   Deși Curtea a considerat, în privința măsurilor prevăzute de un stat membru pentru a preveni sau a atenua impozitarea în lanț sau dubla impunere a profiturilor repartizate de o societate rezidentă, că acționarii beneficiari rezidenți nu se află în mod necesar într‑o situație comparabilă cu cea a acționarilor beneficiari rezidenți ai unui alt stat membru, aceasta a precizat totodată că, din moment ce un stat membru își exercită competența fiscală nu numai asupra venitului acționarilor rezidenți, ci și asupra celui al acționarilor nerezidenți, pentru dividendele pe care le încasează de la o societate rezidentă, situația acestor acționari nerezidenți se apropie de cea a acționarilor rezidenți (Hotărârea din 14 decembrie 2006, Denkavit Internationaal și Denkavit France, C‑170/05, EU:C:2006:783, punctele 34 și 35, precum și jurisprudența citată).

   Cu toate acestea, trebuie să se constate că obiectivul privind combaterea fraudei și a evaziunii fiscale, indiferent dacă este invocat în temeiul articolului 1 alineatul (2) din Directiva privind societățile‑mamă și filialele acestora sau ca o justificare a unei restricții privind dreptul primar, are aceeași sferă de aplicare.

   (a se vedea punctele 27, 30-32, 59, 64 și 66 și dispozitivul)

3.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 41, 44, 46 și 48)