HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE

A UNIUNII EUROPENE (Camera a treia)

11 aprilie 2016

FN și alții

împotriva

Colegiului European de Poliție (CEPOL)

„Funcție publică — Personalul CEPOL — Agenți temporari — Agenți contractuali — Localitatea de repartizare care corespunde sediului CEPOL — Mutarea CEPOL la Budapesta (Ungaria) — Schimbarea corelativă a locului repartizării agenților — Consecințe contractuale — Necesitatea consimțământului agenților — Coeficient corector aplicabil în noua localitate de repartizare — Încredere legitimă — Principiul bunei administrări”

Obiectul:

Acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE prin care FN, FP, FQ și alți patru reclamanți, respectiv FK, FL, FM și FO, solicită în special anularea deciziei nr. 17/2014/DIR a directorului Colegiului European de Poliție (CEPOL sau denumit în continuare „agenția”) din 23 mai 2014, privind mutarea CEPOL la Budapesta (Ungaria) (denumită în continuare „decizia atacată”); anularea diferitor decizii ale CEPOL din 28 noiembrie 2014, prin care s‑au respins reclamațiile lor, introduse individual între 8 și 21 august 2014, împotriva deciziei atacate; despăgubirea de către CEPOL pentru prejudiciile materiale și morale

Decizia:

Respinge acțiunea. FN, FP şi FQ suportă propriile cheltuieli de judecată și sunt obligați la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de Colegiul European de Poliție.

Sumarul hotărârii

1. Acțiune introdusă de funcționari – Interesul de a exercita acțiunea – Reclamant care a consimțit la actul care face obiectul acțiunii – Admisibilitate

   (Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)

2. Funcționari – Demisie – Transfer al sediului unei agenții a Uniunii – Neprezentarea unui agent la noul loc de muncă – Comportament echivalent cu demisia

   (Statutul funcționarilor, art. 7 și 20; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 11, 47 și 81)

3. Funcționari – Agenți temporari și agenți contractuali – Natura contractuală a raportului de muncă – Libertate contractuală – Limite – Obligații care decurg din misiunea specială de interes general încredințată instituțiilor, organelor și organismelor Uniunii – Transfer al sediului unei agenții a Uniunii – Schimbarea repartizării agenților – Lipsa necesității consimțământului

   (Statutul funcționarilor, art. 7; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 10)

4. Funcționari – Organizarea serviciilor – Repartizarea personalului – Schimbarea repartizării în cazul transferului sediului unei agenții a Uniunii – Lipsa cerinței consimțământului agenților

   [Statutul funcționarilor, art. 7 alin. (1)]

5. Funcționari – Remunerație – Coeficienți corectori – Obiect – Echivalența puterii de cumpărare

   (Statutul funcționarilor, art. 64; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 20)

1.  Consimțământul persoanei interesate pentru un act care lezează nu este de natură să ducă la pierderea calității de act care lezează a acestuia pentru destinatarul său.

   În continuare, un act care stabilește principiul unei intrări în funcție a personalului unei agenții a Uniunii, chiar dacă pune în aplicare un act cu aplicabilitate generală al Consiliului și al Parlamentului, trebuie considerat un act care lezează reclamanții în măsura în care modifică locul lor de repartizare în condiții care se pretinde că ar fi nelegale.

   (a se vedea punctele 47 și 49)

   Trimitere la:

   Curte: Hotărârea din 24 februarie 1981, Carbognani și Coda Zabetta/Comisia, 161/80 și 162/80, EU:C:1981:51, punctul 14

   Tribunalul de Primă Instanță: Hotărârea din 11 iulie 1996, Ortega Urretavizcaya/Comisia, T‑587/93, EU:T:1996:100, punctul 28

2.  Neprezentarea unui agent la locul de muncă poate fi considerată a reprezenta, din partea respectivului agent, un comportament demisionar, echivalent, prin urmare, cu o demisie în sensul articolului 47 din Regimul aplicabil celorlalți agenți.

   În această privință, funcționarea administrației Uniunii presupune pentru orice funcționar sau agent al funcției publice europene obligația de a accepta orice repartizare în grupa de funcții și gradul postului său, conform cerințelor serviciului, în întreaga Uniune, în orice incintă a instituției sau a agenției în care a intrat în funcție. Pe de altă parte, conform articolului 20 din statut, aplicabil prin analogie agenților temporari și contractuali în conformitate cu articolele 11 și 81 din Regimul aplicabil celorlalți agenți, funcționarii și agenții Uniunii au obligația de a‑și stabili domiciliul fie la locul lor de repartizare, fie la o distanță de acesta care să nu le afecteze exercitarea atribuțiilor.

   În aceste condiții, nu se poate reproșa autorității abilitate să încheie contracte de muncă a unei agenții a Uniunii că, în executarea deciziei legiuitorului Uniunii de a transfera sediul agenției respective, a solicitat personalului să își exercite atribuțiile în acest nou loc.

   Prin urmare și ținând seama și de larga putere de apreciere a agenției în organizarea și structurarea serviciilor sale, autoritatea menționată poate, dacă se confruntă cu un eventual refuz al unuia dintre agenții agenției de a‑și exercita funcțiile la noul sediu stabilit de legiuitorul Uniunii, să decidă, în exercitarea largii sale puteri de apreciere, că un astfel de refuz este echivalent cu o demisie.

   (a se vedea punctele 58 și 60-62)

   Trimitere la:

   Curte: Hotărârea din 24 februarie 1981, Carbognani și Coda Zabetta/Comisia, 161/80 și 162/80, EU:C:1981:51, punctele 23 și 37, și Hotărârea din 6 iulie 1983, Geist/Comisia, 285/81, EU:C:1983:192, punctul 15

   Tribunalul de Primă Instanță: Hotărârea din 9 aprilie 2003, Walton/Comisia, T‑155/01, EU:T:2003:105, punctele 31-34

   Tribunalul Funcției Publice: Hotărârea din 10 septembrie 2014, Tzikas/AFE, F‑120/13, EU:F:2014:197, punctul 82 și jurisprudența citată

3.  Temeiul raportului de muncă al unui agent, temporar sau contractual, cu instituția sau cu agenția vizată este reprezentat de un contract de muncă. Astfel, acordul voințelor părților contractante, materializat în special prin semnarea contractului de muncă, dă naștere unor obligații de natură contractuală care limitează puterea autorității abilitate să încheie contractele de muncă de a acționa unilateral în afara ipotezelor expres prevăzute de Regimul aplicabil celorlalți agenți.

   Totuși, conținutul și condițiile de exercitare a acestei libertăți contractuale sunt încadrate și limitate de drepturile și obligațiile prevăzute în regimul menționat, care rezultă, dacă este cazul, dintr‑o aplicare prin analogie a dispozițiilor statutului, astfel încât cocontractanții nu pot, pe cale contractuală, să ignore obligațiile care decurg din misiunea specială de interes general încredințată instituțiilor, organelor și organismelor Uniunii.

   În ceea ce privește aspectul dacă locul de repartizare, atunci când este menționat în contractul de muncă al unui agent temporar sau contractual, poate fi modificat unilateral de autoritatea menționată, trebuie subliniat că legiuitorul Uniunii sau șefii de stat sau de guvern ai statelor membre pot să modifice în orice moment sediile diferitelor instituții și agenții ale Uniunii. Trebuie amintit de asemenea că obligația care revine instituțiilor și agențiilor Uniunii de a repartiza personalul în interesul exclusiv al serviciului se aplică și atunci când este susceptibilă să determine o modificare a locului de repartizare nedorită de persoana interesată.

   Pe de altă parte, autoritatea abilitată să încheie contracte de muncă poate, în interesul serviciului, să modifice locul de repartizare al unui agent temporar fără a fi necesar consimțământul persoanei interesate, care trebuie totuși ascultată.

   În ceea ce privește agenții contractuali, independent de aspectul dacă articolul 7 din statut le este aplicabil prin analogie, autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă poate decide de asemenea în legătură cu repartizarea și schimbarea repartizării lor într‑un alt loc întrucât numai agenții locali, care sunt recrutați prin contract chiar dintr‑un anumit loc, au dreptul de a se opune unei schimbări a repartizării, întrucât, în cazul lor, stabilitatea locului de muncă face parte chiar din condițiile de muncă.

   (a se vedea punctele 68-70, 72 și 73)

   Trimitere la:

   Curte: Hotărârea din 18 octombrie 1977, Schertzer/Parlamentul, 25/68, EU:C:1977:158, punctul 40; Hotărârea din 24 februarie 1981, Carbognani și Coda Zabetta/Comisia, 161/80 și 162/80, EU:C:1981:51, punctele 28 și 34; Hotărârea din 14 iulie 1988, Aldinger și Virgili/Parlamentul, 23/87 și 24/87, EU:C:1988:406, punctul 17, și Hotărârea din 19 iunie 1992, V./Parlamentul European, C‑18/91 P, EU:C:1992:269, punctul 39

   Tribunalul de Primă Instanță: Hotărârea din 11 iulie 1996, Aubineau/Comisia, T‑102/95, EU:T:1996:104, punctul 29

   Tribunalul Funcției Publice: Hotărârea din 4 iunie 2009, Plasa/Comisia, F‑52/08, EU:F:2009:54, punctul 77; Hotărârea din 12 februarie 2014, Bodson și alții/BEI, F‑73/12, EU:F:2014:16, punctul 52 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 iulie 2015, Murariu/AEAPP, F‑116/14, EU:F:2015:89, punctele 101 și 103

4.  Schimbarea repartizării unui funcționar sau a unui agent al Uniunii, deși poate determina pentru persoana interesată inconveniente familiale și dezavantaje economice, nu constituie un eveniment anormal și imprevizibil în carieră, dat fiind că autoritatea ierarhică poate fi pusă în situația de a se confrunta cu cerințe ale serviciului care o obligă să ia decizia unei astfel de schimbări a repartizării.

   Situația stă în acest fel mai ales atunci când incintele instituției sau ale agenției la care este repartizat funcționarul sau agentul se află în mai multe state membre sau în state terțe. Acest lucru este de asemenea valabil a fortiori atunci când legiuitorul Uniunii este cel care a decis transferul sediului unei agenții a Uniunii dintr‑un stat membru în alt stat membru. Obligația instituțiilor și a agențiilor Uniunii de a repartiza personalul în interesul exclusiv al serviciului și corolarul ei, dreptul acestora de a impune din oficiu modificări ale locului de repartizare, se aplică și atunci când este susceptibilă să determine o modificare a locului de repartizare nedorită de persoana interesată.

   În plus, funcționarea administrației Uniunii presupune pentru orice funcționar sau agent al Uniunii obligația de a accepta orice repartizare în grupul de funcții și gradul postului său, conform cerințelor serviciului, în întreaga Uniune, în orice loc de muncă al instituției în care își exercită atribuțiile, dar fiind că constrângerile cu caracter personal și familial pe care exercitarea funcției le poate determina în aceste condiții sunt compensate de avantajele și de prerogativele pe care le determină funcția publică europeană.

   (a se vedea punctele 81-84)

   Trimitere la:

   Curte: Hotărârea din 14 iulie 1977, Geist/Comisia, 61/76, EU:C:1977:127, punctul 34; Hotărârea din 24 februarie 1981, Carbognani și Coda Zabetta/Comisia, 161/80 și 162/80, EU:C:1981:51, punctele 23 și 37; Hotărârea din 23 ianuarie 1986, Rasmussen/Comisia, 173/84, EU:C:1986:29, punctul 25; Hotărârea din 14 iulie 1988, Aldinger și Virgili/Parlamentul, 23/87 și 24/87, EU:C:1988:406, punctul 17, și Ordonanța din 11 februarie 1999, Costacurta/Comisia, C‑75/98 P, EU:C:1999:73, nepublicată, punctul 49

   Tribunalul de Primă Instanță: Hotărârea din 11 iulie 1996, Aubineau/Comisia, T‑102/95, EU:T:1996:104, punctul 30

   Tribunalul Uniunii Europene: Hotărârea din 14 septembrie 2011, Marcuccio/Comisia, T‑236/02, EU:T:2011:465, punctul 248

5.  Beneficiul unui coeficient corector dat nu face parte, ca atare, din remunerația funcționarilor și a agenților și este tocmai variabil în timp în funcție de mediul economic al locului de repartizare sau de reședință. Astfel, principiul echivalenței puterii de cumpărare, pe care îl respectă aplicarea unui coeficient corector, se întemeiază pe constatarea unei diferențe semnificative între situațiile economice ale diferitor state membre și state terțe, în calitate de locuri de repartizare, și implică faptul că drepturile pecuniare ale funcționarilor și ale agenților Uniunii ar trebui să determine, în situații profesionale și familiale echivalente, o putere de cumpărare identică, indiferent de locul de repartizare sau de reședință. Acest principiu, inspirat din principiul egalității de tratament, este valorificat prin aplicarea, la suma nominală a remunerației sau, în tot sau în parte, la cea a anumitor pensii, a coeficientului corector care exprimă raportul dintre costul vieții în Bruxelles (Belgia) și în Luxemburg (Luxemburg), orașe de referință, și cel din locul de repartizare sau de reședință.

   În plus, aplicarea coeficienților corectori în cazul salariilor agenților temporari și contractuali ai unei agenții a Uniunii nu rezultă dintr‑o alegere a autorității abilitate să încheie contractele de muncă, ci dintr‑o aplicare automată, în funcție numai de locul de repartizare a persoanelor interesate, a dispozițiilor statutare, respectiv a celor prevăzute într‑un regulament cu efect direct în sensul articolului 288 al doilea paragraf TFUE.

   (a se vedea punctele 95, 96 și 98)

   Trimitere la:

   Tribunalul Uniunii Europene: Hotărârea din 26 februarie 2016, Bodson și alții/BEI, T‑241/14 P, EU:T:2016:103, punctul 98

   Tribunalul Funcției Publice: Hotărârea din 5 februarie 2016, Barnett și Mogensen/Comisia, F‑56/15, EU:F:2016:11, punctele 73 și 74 și jurisprudența citată; Hotărârea Clausen și Kristoffersen/Parlamentul European, F‑62/15, EU:F:2016:12, punctul 59, și Hotărârea Barnett și alții/CESE, F‑66/15, EU:F:2016:13, punctul 60