Cauza C‑634/15

Susanne Sokoll‑Seebacher

și

Manfred Naderhirn

(cerere de decizie preliminară formulată de

Landesverwaltungsgericht Oberösterreich)

„Trimitere preliminară — Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții — Libertatea de stabilire — Sănătate publică — Articolul 49 TFUE — Farmacii — Aprovizionare adecvată a populației cu medicamente — Autorizație de înființare — Repartizarea teritorială a farmaciilor — Instituirea unor limite întemeiate în principal pe un criteriu demografic”

Sumar – Ordonanța Curții (Camera a opta) din 30 iunie 2016

1. Întrebări preliminare – Hotărârea Curții – Autoritate de lucru judecat – Posibilitatea instanței a quo de a sesiza din nou Curtea – Domeniu de aplicare

   (art. 267 TFUE)

2. Libertatea de stabilire – Restricții – Reglementare națională prin care se impune o autorizație administrativă prealabilă pentru deschiderea de noi farmacii într‑o anumită regiune – Condiții de acordare legate de densitatea demografică și de distanța minimă între farmacii – Criteriu esențial care constă într‑o limită fixă de „persoane care vor trebui aprovizionate întotdeauna” – Lipsa posibilității de a deroga de la această limită pentru a ține seama de particularități locale – Inadmisibilitate – Inaplicabilitatea criteriului, la modul general, în fiecare situație concretă care face obiectul verificării

   (art. 49 TFUE)

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctul 19)

2.  Hotărârea din 13 februarie 2014, Sokoll‑Seebacher (C‑367/12) trebuie interpretată în sensul că criteriul privind o limită fixă a numărului de „persoane care vor trebui aprovizionate întotdeauna”, stabilit de legislația națională în discuție în litigiul principal, nu trebuie să se aplice, în vederea verificării existenței unei necesități pentru înființarea unei noi farmacii, la modul general, în fiecare situație concretă care va face obiectul verificării.

   Astfel, o legislație națională nu este de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit decât în cazul în care răspunde cu adevărat preocupării de a atinge obiectivul respectiv într‑un mod coerent și sistematic.

   Or, în pofida măsurii de ajustare prevăzute de legislația națională, în aplicarea criteriului privind numărul „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna”, există riscul de a nu se asigura un acces egal și adecvat la serviciile farmaceutice anumitor persoane care locuiesc în zone care prezintă anumite particularități locale, precum regiunile rurale și izolate, situate în afara zonelor de aprovizionare ale farmaciilor existente, în special în ceea ce privește persoanele cu mobilitate redusă.

   În aceste condiții, referindu‑se la regiunile rurale sau izolate, precum și la persoanele cu mobilitate redusă, Curtea nu a urmărit să limiteze totuși întinderea aprecierii sale cu privire la coerența legislației la acest tip de regiuni, precum și la această categorie de persoane.

   Astfel, dată fiind limita fixă a numărului „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna” pe care îl stabilește, legislația națională nu permite autorității competente să țină seama în mod corespunzător de particularitățile fiecărei situații examinate și să garanteze, prin urmare, realizarea coerentă și sistematică a obiectivului principal urmărit de această legislație, care este asigurarea unei aprovizionări sigure și de calitate a populației cu medicamente.

   Din această perspectivă, Curtea a concluzionat că o legislație a unui stat membru care stabilește drept criteriu esențial de verificare a existenței necesității de înființare a unei noi farmacii o limită fixă a numărului „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna”, este contrară articolului 49 TFUE, în special cerinței de coerență în urmărirea obiectivului vizat, în măsura în care autoritățile naționale competente nu au posibilitatea de a deroga de la această limită pentru a ține seama de unele particularități locale, cu alte cuvinte, în definitiv, de particularități proprii diferitor situații concrete, dat fiind că fiecare dintre acestea trebuie să facă obiectul unei verificări.

   Rezultă că incoerența legată de aplicarea criteriului privind o limită fixă a numărului de „persoane care vor trebui aprovizionate întotdeauna” are un caracter sistematic. În consecință, riscurile pe care le generează o asemenea aplicare pot să afecteze aprecierea oricărei situații specifice.

   (a se vedea punctele 27 și 31-36 și dispozitivul)