Cauza C‑518/15

Ville de Nivelles

împotriva

Rudy Matzak

(cerere de decizie preliminară formulată de cour du travail de Bruxelles)

„Trimitere preliminară – Directiva 2003/88/CE – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Organizarea timpului de lucru – Articolul 2 – Noțiunile «timp de lucru» și «perioadă de repaus» – Articolul 17 – Derogări – Pompieri – Timp de gardă – Gardă la domiciliu”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 21 februarie 2018

1. Politica socială–Protecția securității și a sănătății lucrătorilor–Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru–Noțiunea de lucrător–Pompier voluntar integrat în serviciul public de stingere a incendiilor–Includere–Condiții–Verificare de către instanța națională

   (Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului)

2. Politica socială–Protecția securității și a sănătății lucrătorilor–Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru–Derogări–Pompier recrutat de serviciile publice de stingere a incendiilor–Imposibilitatea statelor membre de a deroga de la definițiile noțiunilor „timp de lucru” și „perioadă de repaus”

   [Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 și art. 17 alin. (3) lit. (c) punctul (iii)]

3. Politica socială–Protecția securității și a sănătății lucrătorilor–Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru–Dispoziții naționale mai favorabile–Conținut–Definiție mai puțin restrictivă a noțiunii „timp de lucru”–Excludere

   (Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 1, 2 și 15)

4. Politica socială–Protecția securității și a sănătății lucrătorilor–Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru–Domeniu de aplicare–Remunerație–Excludere–Obligație a statelor membre de a determina remunerarea perioadelor de gardă la domiciliu în funcție de calificarea prealabilă a acestor perioade ca „timp de lucru” sau „perioadă de repaus”–Inexistență

   [art. 153 alin. (5) TFUE; Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2]

5. Politica socială–Protecția securității și a sănătății lucrătorilor–Directiva 2003/88 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru–Timp de lucru–Noțiune–Timp de gardă petrecut la domiciliul lucrătorului cu obligația de a răspunde la apelurile angajatorului său într‑un termen de opt minute, ceea ce restrânge în mod semnificativ posibilitățile de a avea alte activități–Includere

   (Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2)

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 28-31)

2.  Articolul 17 alineatul (3) litera (c) punctul (iii) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretat în sensul că statele membre nu pot deroga, în ceea ce privește anumite categorii de pompieri recrutați de serviciile publice de pompieri, de la ansamblul obligațiilor care decurg din dispozițiile acestei directive, inclusiv din articolul 2 din aceasta, care definește printre altele noțiunile „timp de lucru” și „perioadă de repaus”.

   (a se vedea punctul 39 și dispozitiv 1)

3.  Articolul 15 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu permite ca statele membre să mențină sau să adopte o definiție a noțiunii „timp de lucru” mai puțin restrictivă decât cea prevăzută la articolul 2 din această directivă.

   Potrivit modului de redactare a articolului 15 din Directiva 2003/88, statele membre au dreptul de a aplica sau de a adopta și a aplica acte cu putere de lege și acte administrative mai favorabile protecției securității și a sănătății lucrătorilor. Rezultă din articolul menționat că dispozițiile naționale la care se referă acesta sunt cele care pot fi comparate cu cele prevăzute de Directiva 2003/88 în ceea ce privește protecția securității și a sănătății lucrătorilor.

   Or, aceste din urmă dispoziții pot fi numai cele care, prin funcția și prin obiectul lor, au vocația de a stabili un nivel minim de protecție a securității și a sănătății lucrătorilor. Aceasta este situația dispozițiilor prevăzute în capitolele 2 și 3 din această directivă. În schimb, dispozițiile prevăzute în capitolul 1 din directiva menționată, care cuprind articolele 1 și 2 din aceasta, sunt de natură diferită. Astfel, acestea din urmă nu stabilesc perioade minime de repaus și nici nu privesc alte aspecte ale organizării timpului de lucru, ci prevăd definițiile necesare pentru a delimita obiectul Directivei 2003/88, precum și domeniul de aplicare al acesteia.

   În consecință, rezultă din modul de redactare a articolului 15 din Directiva 2003/88, interpretat în lumina sistemului instituit prin aceasta, că posibilitatea prevăzută la acest din urmă articol nu se aplică în privința definiției noțiunii „timp de lucru”, care figurează la articolul 2 din această directivă.

   (a se vedea punctele 42-44 și 47 și dispozitiv 2)

4.  Articolul 2 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu impune statelor membre să stabilească remunerarea perioadelor de gardă la domiciliu precum cele în discuție în litigiul principal în funcție de calificarea acestor perioade drept „timp de lucru” sau drept „perioadă de repaus”.

   În această privință, trebuie amintit, astfel cum arată instanța de trimitere, că este cert că Directiva 2003/88 nu reglementează chestiunea remunerării lucrătorilor, acest aspect nefiind, în temeiul articolului 153 alineatul (5) TFUE, de competența Uniunii.

   În consecință, deși statele membre au dreptul de a stabili remunerarea lucrătorilor care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/88 în funcție de definiția noțiunilor „timp de lucru” și „perioadă de repaus” care figurează la articolul 2 din directiva menționată, ele nu sunt obligate să procedeze în acest mod.

   (a se vedea punctele 49, 50 și 52 și dispozitiv 3)

5.  Articolul 2 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că timpul de gardă pe care un lucrător îl petrece la domiciliu cu obligația de a răspunde la apelurile angajatorului său într‑un interval de opt minute, ceea ce restrânge în mod semnificativ posibilitățile de a avea alte activități, trebuie să fie considerat „timp de lucru”.

   Astfel, a exclude din noțiunea „timp de lucru” perioada de gardă în funcție de regimul prezenței fizice la locul de muncă ar însemna repunerea în discuție a obiectivului Directivei 2003/88 care constă în a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor, acordându‑le beneficiul unor perioade minime de repaus și al unor perioade de pauză adecvate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2000, Simap, C‑303/98, EU:C:2000:528, punctul 49).

   În plus, rezultă din jurisprudența Curții că factorul determinant pentru calificarea drept „timp de lucru” în sensul Directivei 2003/88 este faptul că lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să rămână la dispoziția acestuia pentru a putea furniza imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare. Astfel, trebuie să se considere că aceste obligații, care îi pun pe lucrătorii interesați în imposibilitatea de a‑și alege locul de ședere în perioadele de gardă, constituie o formă de exercitare a funcțiilor acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger, C‑151/02, EU:C:2003:437, punctul 63, și Ordonanța din 4 martie 2011, Grigore, C‑258/10, nepublicată, EU:C:2011:122, punctul 53 și jurisprudența citată).

   În sfârșit, trebuie să se arate că situația este diferită în cazul în care lucrătorul efectuează o gardă potrivit sistemului de permanență conform căruia acesta trebuie să fie accesibil în permanență, fără a fi însă obligat să fie prezent la locul de muncă. Astfel, deși se află la dispoziția angajatorului său, în măsura în care trebuie să poată fi contactat, în această situație, lucrătorul își poate gestiona timpul cu mai puține constrângeri și se poate consacra propriilor interese. În aceste condiții, numai timpul aferent prestării efective a serviciilor trebuie considerat „timp de lucru” în sensul Directivei 2003/88 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger, C‑151/02, EU:C:2003:437, punctul 65 și jurisprudența citată).

   (a se vedea punctele 58-60 și 66 și dispozitiv 4)