Cauza C‑327/15

TDC A/S

împotriva

Teleklagenævnet
și
Erhvervs- og Vækstministeriet

(cerere de decizie preliminară formulată de Østre Landsret)

„Trimitere preliminară – Rețele și servicii de comunicații electronice – Directiva 2002/22/CE – Serviciu universal – Articolele 12 și 13 – Calculul costului obligațiilor de serviciu universal – Articolul 32 – Compensarea costurilor aferente serviciilor suplimentare obligatorii – Efect direct – Articolul 107 alineatul (1) și articolul 108 alineatul (3) TFUE – Servicii de siguranță și de urgență maritimă asigurate în Danemarca și în Groenlanda – Reglementare națională – Formularea unei cereri de compensare a costurilor aferente serviciilor suplimentare obligatorii – Termen de trei luni – Principiile echivalenței și efectivității”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 21 decembrie 2016

1. Apropierea legislațiilor–Rețele și servicii de comunicații electronice–Serviciul universal și drepturile utilizatorilor–Directiva 2002/22–Calculul costului și finanțarea obligațiilor de serviciu universal–Compensarea costurilor aferente serviciilor suplimentare obligatorii–Reglementare națională care exclude dreptul la compensare în cazul realizării unor excedente, aferente unor servicii care țin de obligațiile de serviciu universal, care depășesc deficitul legat de furnizarea serviciilor suplimentare obligatorii–Inadmisibilitate

   [art. 106 alin. (2) TFUE și art. 107 TFUE și 108 TFUE; Directiva 2002/22 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 32]

2. Apropierea legislațiilor–Rețele și servicii de comunicații electronice–Serviciul universal și drepturile utilizatorilor–Directiva 2002/22–Calculul costului și finanțarea obligațiilor de serviciu universal–Compensarea costurilor aferente serviciilor suplimentare obligatorii–Reglementare națională care limitează dreptul la compensare la costurile considerate drept o îndatorire nejustificată pentru întreprinderea furnizoare–Inadmisibilitate

   (Directiva 2002/22 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 32)

3. Apropierea legislațiilor–Rețele și servicii de comunicații electronice–Serviciul universal și drepturile utilizatorilor–Directiva 2002/22–Calculul costului și finanțarea obligațiilor de serviciu universal–Calcul pe baza diferenței dintre toate veniturile și toate costurile legate de furnizarea serviciului–Inadmisibilitate

   [Directiva 2002/22 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 12 alin. (1) al doilea paragraf lit. (a) și (b) și anexa IV partea A al doilea paragraf]

4. Apropierea legislațiilor–Rețele și servicii de comunicații electronice–Serviciul universal și drepturile utilizatorilor–Directiva 2002/22–Aplicare în privința țărilor și a teritoriilor de peste mări–Excludere–Incidență asupra interpretării obligațiilor unei întreprinderi furnizoare a unui serviciu universal într‑un stat membru, precum și într‑o țară sau teritoriu de peste mări–Absență

   (art. 114 și 204 TFUE și anexa II; Directiva 2002/22 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 32; Decizia 2001/822 a Consiliului)

5. Apropierea legislațiilor–Rețele și servicii de comunicații electronice–Serviciul universal și drepturile utilizatorilor–Directiva 2002/22–Calculul costului și finanțarea obligațiilor de serviciu universal–Compensarea costurilor aferente serviciilor suplimentare obligatorii–Posibilitate a statelor membre de a impune întreprinderii furnizoare suportarea costurilor unor asemenea servicii–Lipsă

   (Directiva 2002/22 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 32)

6. Apropierea legislațiilor–Rețele și servicii de comunicații electronice–Serviciul universal și drepturile utilizatorilor–Directiva 2002/22–Calculul costului și finanțarea obligațiilor de serviciu universal–Prezentarea cererilor de compensare–Reglementare națională care prevede un termen de trei luni–Admisibilitate–Condiții

   (Directiva 2002/22 a Parlamentului European și a Consiliului)

7. Acte ale instituțiilor–Directive–Efect direct–Consecințe–Posibilitate de a opune justițiabilului norme naționale privind termenele de introducere a acțiunii înainte de transpunerea corectă a directivei–Admisibilitate–Condiții

   (art. 288 al treilea paragraf TFUE)

1.  Dispozițiile Directivei 2002/22 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații și în special articolul 32 din aceasta trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede un mecanism de compensare pentru furnizarea de servicii suplimentare obligatorii în temeiul căruia o întreprindere nu are dreptul la compensarea de către statul membru a costului net al furnizării unui serviciu suplimentar obligatoriu în cazul în care excedentele realizate de această întreprindere rezultate din alte servicii care țin de obligațiile sale de serviciu universal depășesc deficitul legat de furnizarea acestui serviciu suplimentar obligatoriu.

   Astfel, pentru a stabili cuantumul indemnizației eventual datorate unei întreprinderi desemnate să furnizeze servicii universale, trebuie realizată o distincție între costul net al obligațiilor de serviciu universal și costul net al serviciilor suplimentare obligatorii care nu intră în domeniul de aplicare al capitolului II din directiva menționată. În consecință, mecanismele de compensare prevăzute în Directiva 2002/22 referitoare, pe de o parte, la serviciul universal și, pe de altă parte, la serviciile suplimentare obligatorii nu depind unul de celălalt și, prin urmare, costurile nete efectuate pentru fiecare dintre aceste servicii trebuie să facă obiectul unei contabilități separate, astfel încât să se garanteze că veniturile obținute în cadrul serviciului universal nu intră în calculul costului net al serviciului suplimentar obligatoriu și nu determină acordarea compensației datorate pentru prestarea acestui din urmă serviciu. Cerința unei separări contabile nu numai că participă la transparența procedurii de finanțare a obligațiilor de serviciu universal, ci permite de asemenea să se garanteze că finanțarea serviciului universal este efectuată printr‑un mijloc neutru din punctul de vedere al concurenței. O asemenea cerință asigură totodată, potrivit considerentului (18) al Directivei 2002/22, că finanțarea serviciului universal și a serviciilor suplimentare obligatorii respectă normele Uniunii referitoare la ajutoarele de stat. Astfel, compensațiile acordate de statele membre pentru prestarea unui serviciu de interes economic general în sensul articolului 106 alineatul (2) TFUE, precum serviciul universal și serviciul suplimentar obligatoriu, sunt supuse respectării normelor stabilite de legiuitorul Uniunii la articolele 107 și 108 TFUE.

   De altfel, respectarea unei obligații de a ține o contabilitate separată permite să se evite luarea în considerare de două ori a veniturilor pe care le obține întreprinderea în temeiul obligațiilor sale de serviciu universal, pe de o parte, în scopul calculării costului net al obligației de serviciu universal și, în consecință, al compensării acordate în acest temei și, pe de altă parte, în scopul calculării costului net al serviciului suplimentar obligatoriu și, în consecință, al acordării compensației plătite în temeiul serviciului suplimentar obligatoriu. O asemenea practică înseamnă de fapt a obliga întreprinderea prestatoare să suporte costul serviciului suplimentar obligatoriu, ceea ce este contrar însuși textului articolului 32 din Directiva 2002/22.

   (a se vedea punctele 47-51, 54 și 56 și dispozitiv 1)

2.  Directiva 2002/22 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia o întreprindere desemnată drept furnizor de servicii suplimentare obligatorii are dreptul la compensarea de către statul membru a costului net al furnizării acestor servicii numai dacă acest cost constituie o îndatorire nejustificată pentru această întreprindere.

   Astfel, o asemenea reglementare națională nu exclude că întreprinderea în cauză trebuie să suporte ea însăși, în totalitate sau în parte, costurile serviciilor menționate. În consecință, supunerea plății unei indemnizații de către statul membru condiției potrivit căreia costul net al furnizării serviciilor suplimentare obligatorii constituie o îndatorire nejustificată pentru întreprinderea desemnată este contrară articolului 32 din Directiva 2002/22.

   (a se vedea punctele 62, 63 și 65 și dispozitiv 2)

3.  Directiva 2002/22 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia costul net suportat de o întreprindere desemnată să îndeplinească o obligație de serviciu universal rezultă din diferența dintre toate veniturile și toate costurile legate de furnizarea serviciului în discuție, inclusiv veniturile și costurile pe care întreprinderea le‑ar fi înregistrat în cazul în care nu ar fi fost operator de serviciu universal.

   Astfel, din articolul 12 alineatul (1) al doilea paragraf literele (a) și (b) și din anexa IV partea A al doilea paragraf la Directiva 2002/22 rezultă că costul net al furnizării serviciului universal corespunde diferenței dintre costul net suportat de o întreprindere desemnată atunci când furnizează un serviciu universal și atunci când nu furnizează un astfel de serviciu. În consecință, costul net al furnizării unui serviciu universal nu poate rezulta din diferența dintre ansamblul veniturilor și ansamblul costurilor aferente acestei furnizări.

   (a se vedea punctele 71 și 72 și dispozitiv 3)

4.  Faptul că întreprinderea căreia i‑a fost încredințată furnizarea unui serviciu suplimentar obligatoriu în sensul articolului 32 din Directiva 2002/22 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații furnizează acest serviciu nu numai pe teritoriul Danemarcei, ci și pe cel al Groenlandei nu are nicio incidență asupra interpretării dispozițiilor acestei directive.

   Astfel, Groenlanda figurează în lista țărilor și a teritoriilor de peste mări din anexa II la Tratatul FUE și, datorită acestui fapt, potrivit articolului 204 TFUE, face obiectul regimului special de asociere definit în dispozițiile articolelor 198-203 TFUE, sub rezerva dispozițiilor specifice pentru Groenlanda prevăzute în Protocolul (nr. 34) privind regimul special care se aplică Groenlandei, anexat la tratate. Existența regimului special de asociere între Uniune și țările și teritoriile de peste mări menționate are drept consecință faptul că dispozițiile generale ale Tratatului FUE, și anume cele care nu figurează în partea a patra din tratatul menționat, nu sunt aplicabile respectivelor țări și teritorii de peste mări dacă acest lucru nu este menționat expres. În această privință, Directiva 2002/22 având ca temei juridic articolul 114 TFUE, nici partea a patra a Tratatului FUE, nici Decizia 2001/822 privind asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări la Comunitatea Europeană, adoptată în temeiul acestei părți a tratatului, nu fac trimitere la articolul 114 TFUE. În aceste condiții, dispozițiile Directivei 2002/22 nu sunt aplicabile Groenlandei.

   (a se vedea punctele 75-80 și 82 și dispozitiv 4)

5.  Articolul 32 din Directiva 2002/22 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații trebuie interpretată în sensul că are efect direct în măsura în care interzice statelor membre să impună întreprinderii căreia îi este încredințată furnizarea unui serviciu suplimentar obligatoriu să suporte în totalitate sau în parte costurile legate de această furnizare.

   (a se vedea punctul 87 și dispozitiv 5)

6.  Principiile loialității, echivalenței și efectivității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care supune prezentarea de către operatorul însărcinat cu prestarea unui serviciu universal a cererilor de compensare a deficitului aferent exercițiului precedent unui termen de trei luni de la expirarea termenului impus acestui operator pentru a comunica un raport anual autorității naționale competente, cu condiția ca acest termen să nu fie mai puțin favorabil decât cel prevăzut în dreptul național pentru o cerere analogă și să nu fie de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite întreprinderilor de Directiva 2002/22 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale.

   În această privință, fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală națională face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie în special să se ia în considerare, după caz, protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii. Stabilirea termenelor de decădere îndeplinește, în principiu, cerința efectivității, întrucât aceasta constituie o aplicare a principiului fundamental al securității juridice, care protejează atât persoana interesată, cât și administrația vizată. Astfel, asemenea termene nu sunt, în principiu, de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii. Este însă de competența statelor membre să determine, pentru reglementările naționale care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, termene în raport, printre altele, cu importanța pentru persoanele interesate a deciziilor care trebuie adoptate, cu complexitatea procedurilor și a legislației care trebuie aplicată, cu numărul de persoane susceptibile de a fi vizate și cu celelalte interese publice sau private care trebuie luate în considerare. Sub această rezervă, statele membre pot prevedea termene mai lungi sau mai scurte.

   (a se vedea punctele 97, 98 și 107 și dispozitiv 6)

7.  Dreptul Uniunii nu se opune ca o autoritate națională să invoce împlinirea unui termen de prescripție rezonabil, aplicabil unei acțiuni judiciare introduse împotriva sa de un particular pentru protecția drepturilor conferite acestuia de dispozițiile unei directive incorect transpuse, decât dacă conduita autorităților naționale coroborată cu existența unui termen de decădere au drept rezultat lipsirea totală a unei persoane de posibilitatea de a‑și valorifica drepturile în fața instanțelor naționale.

   (a se vedea punctele 102 și 104)