Cauza C‑160/14

João Filipe Ferreira da Silva e Brito și alții

împotriva

Estado português

(cerere de decizie preliminară formulată de Varas Cíveis de Lisboa)

„Trimitere preliminară — Apropierea legislațiilor — Menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități — Noțiunea de transfer de unitate — Obligația de a formula o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE — Pretinsă încălcare a dreptului Uniunii imputabilă unei instanțe naționale ale cărei decizii nu pot fi supuse niciunei căi de atac în dreptul intern — Legislație națională care condiționează dreptul la repararea prejudiciului suferit ca urmare a unei astfel de încălcări de anularea prealabilă a deciziei care a cauzat acest prejudiciu”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 9 septembrie 2015

1. Politica socială – Apropierea legislațiilor – Transferuri de întreprinderi – Menținerea drepturilor lucrătorilor – Directiva 2001/23 – Domeniu de aplicare – Transfer – Noțiune – Criterii

   [Directiva 2001/23 a Consiliului, art.1 alin. (1)]

2. Politica socială – Apropierea legislațiilor – Transferuri de întreprinderi – Menținerea drepturilor lucrătorilor – Directiva 2001/23 – Domeniu de aplicare – Transfer de unitate – Noțiune – Dizolvarea unei întreprinderi de către acționarul său majoritar, iar apoi substituirea acestuia întreprinderii dizolvate – Includere – Condiții – Lipsa menținerii structurii organizaționale autonome a întreprinderii dizolvate – Irelevanță

   [Directiva 2001/23 a Consiliului, art. 1 alin. (1)]

3. Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Chestiuni privind interpretarea – Obligație de trimitere – Întindere – Dificultăți legate de interpretarea noțiunii „transfer de unitate”, în sensul Directivei 2001/23, care conduc la decizii divergente ale instanțelor judecătorești naționale inferioare și la un risc de divergențe în jurisprudență la nivelul Uniunii – Includere

   [art. 267 al treilea paragraf TFUE; Directiva 2001/23 a Consiliului, art. 1 alin. (1)]

4. Dreptul Uniunii Europene – Drepturi acordate particularilor – Încălcare de către un stat membru – Obligația de a repara prejudiciul cauzat particularilor – Condiții – Legislație națională care condiționează dreptul la repararea prejudiciului de anularea hotărârii judecătorești care a cauzat prejudiciul, o astfel de anulare fiind exclusă în practică – Inadmisibilitate

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 24-27)

2.  Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități trebuie interpretat în sensul că noțiunea „transfer de unitate” include o situație în care o întreprindere care își desfășoară activitatea pe piața curselor charter este dizolvată de acționarul său majoritar, care, la rândul său, este o întreprindere de transport aerian, și în care, în continuare, aceasta din urmă se substituie întreprinderii dizolvate prin preluarea contractelor de leasing de avioane și a contractelor în curs de executare pentru curse charter, desfășoară activități desfășurate anterior de întreprinderea dizolvată, reintegrează anumiți lucrători până atunci detașați la această întreprindere și îi încadrează în funcții identice cu cele desfășurate anterior și preia echipamente de dimensiuni mici de la respectiva întreprindere.

   În vederea aplicării articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23, nu prezintă relevanță faptul că unitatea ale cărei materiale și o parte a personalului au fost preluate a fost integrată, fără ca aceasta să își mențină structura organizațională autonomă, în societatea cesionară, întrucât a fost menținută o legătură între, pe de o parte, aceste materiale și acest personal transferate la cea din urmă societate, precum și, pe de altă parte, continuarea activităților desfășurate anterior de societatea dizolvată. Astfel, menținerea nu a organizării specifice impuse de întreprinzător diverșilor factori de producție transferați, ci a legăturii funcționale de interdependență și de complementaritate dintre acești factori constituie elementul pertinent pentru a decide în sensul menținerii identității unității transferate. Așadar, menținerea unei astfel de legături funcționale între diverșii factori transferați permite cesionarului să îi utilizeze chiar dacă, după transfer, aceștia sunt integrați într‑o nouă structură organizațională diferită, în scopul de a continua o activitate economică identică sau analogă.

   (a se vedea punctele 32-35 și dispozitiv 1)

3.  Articolul 267 al treilea paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern are obligația de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere de decizie preliminară privind interpretarea noțiunii „transfer de unitate”, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități, în împrejurări cum sunt cele în discuție în litigiul principal, marcate atât de decizii divergente ale unor instanțe judecătorești inferioare în ceea ce privește interpretarea acestei noțiuni, cât și de dificultăți de interpretare recurente ale acesteia în diferitele state membre.

   Deși este adevărat că procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia cea dintâi furnizează celor din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe, nu este mai puțin adevărat că, atunci când nu există nicio cale de atac în dreptul intern împotriva deciziei unei instanțe naționale, aceasta din urmă are, în principiu, obligația de a sesiza Curtea conform articolului 267 al treilea paragraf TFUE în ipoteza în care o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii este invocată în fața sa, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția de drept al Uniunii în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. existența unei astfel de eventualități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului Uniunii, de dificultățile deosebite pe care le prezintă interpretarea sa și de riscul unor divergențe de jurisprudență în cadrul Uniunii.

   (a se vedea punctele 37-39 și 45 și dispozitiv 2)

4.  Dreptul Uniunii și în special principiile enunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în materie de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate particularilor printr‑o încălcare a dreptului Uniunii săvârșită de o instanță națională ale cărei decizii nu pot fi supuse niciunei căi de atac în dreptul intern trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care impune, drept condiție prealabilă, anularea deciziei cauzatoare de prejudicii pronunțate de această instanță, în condițiile în care o astfel de anulare este, în practică, exclusă.

   Astfel, având în vedere rolul esențial jucat de puterea judecătorească în protecția drepturilor de care beneficiază particularii în temeiul normelor dreptului Uniunii, deplina eficacitate a acestora ar fi repusă în discuție, iar protecția drepturilor pe care le recunosc ar fi slăbită dacă s‑ar exclude ca particularii să poată obține, în anumite condiții, repararea prejudiciului atunci când drepturile lor sunt lezate printr‑o încălcare a dreptului Uniunii imputabilă unei decizii a unei instanțe de ultim grad dintr‑un stat membru. În ipoteza în care condițiile privind angajarea răspunderii statului sunt îndeplinite, ceea ce revine instanțelor naționale să stabilească, statului îi revine obligația ca, în cadrul dreptului național al răspunderii, să repare prejudiciul cauzat, condițiile stabilite de legislațiile naționale în domeniul reparării prejudiciilor neputând fi mai puțin favorabile decât cele referitoare la acțiuni asemănătoare de drept intern (principiul echivalenței) și nici concepute astfel încât să facă, în practică, imposibilă sau excesiv de dificilă obținerea reparării prejudiciului (principiul efectivității). Or, o legislație națională care impune, drept condiție prealabilă, anularea deciziei cauzatoare de prejudicii pronunțate de această instanță, în condițiile în care o astfel de anulare este, în practică, exclusă, poate face excesiv de dificilă obținerea reparării prejudiciilor ocazionate de încălcarea dreptului Uniunii în cauză.

   Un obstacol important cum este cel care rezultă din legislația națională în discuție la aplicarea efectivă a dreptului Uniunii și în special a unui principiu atât de fundamental cum este cel al răspunderii statului pentru încălcarea dreptului Uniunii, care este inerent sistemului tratatelor pe care se întemeiază Uniunea, nu poate, în plus, să fie justificat nici de principiul autorității de lucru judecat, nici de principiul securității juridice.

   (a se vedea punctele 47, 50, 51 și 58-60 și dispozitiv 3)